Cuviosul Atanasie din Paros – Despre troparul Ceasului III în epicleza euharistică – Introducere

Îndelungata controversă în jurul „colivelor” sau „pomenirilor” morților, desfăşurată la Athos, în Fanar şi în Grecia pe parcursul a peste o jumătate de secol (1755-1821), e unul dintre cele mai interesante episoade din istoria teologiei şi spiritualităţii ortodoxe, ilustrând exemplar criza tradiţiei ortodoxe postbizantine pe fundalul confruntării ei inevitabile cu modernitatea[i]. La mijlocul secolului XVIII, doi clerici poligloţi şi cu ample deschideri intelectuale – Evghenios Vulgaris (1716-1806) şi Nichifor Theotokis (1731-1800) – iniţiaseră, răspunzând necesităților epocii, ambiţiosul program al unui iluminism ortodox sub forma unei sinteze de tip enciclopedic intre filologia greacă clasică, teologia şi spiritualitatea bizantină, dar şi noile științe fizico-matematice ale Europei moderne, considerate absolut necesare pentru renaşterea intelectuală, culturală şi spirituală a naţiunii greceşti aservite de opresiunea dominaţiei otomane. Simbolul acestei sinteze a fost între 1753-1759 Academia Athonită. Condusa între aceşti ani de ierodiaconul Vulgaris, care preda logica, fizica şi matematica, şcoala athonită a cunoscut acum un succes fulminant şi se pregătea sa devina veritabila universitate de studii clasice şi ştiinţifice a Greciei. Cu spiritul sau deschis şi ştiinţific, de tip modern-iluminist, dar şi tradiţional ortodox, ierodiaconul Vulgaris schimbase orientarea scolastică, pur filologică şi tradiţionalist-conservatoare imprimată şcolii de primul ei director, ierodiaconul peloponezian, provenit dintr-o familie de evrei convertiţi, Neofit Kavsokalivitul (1713-1784). Neînţelegerile şi discuţiile iscate în jurul învăţământului modern al lui Vulgaris, intrat în conflict cu mediile monahale athonite conservatoare, care-l acuzau de modernism excesiv, au condus la demisia şi plecarea acestuia din Athos în iunie 1758 şi, ulterior, la incendierea clădirii şcolii de călugării tradiţionalişti. Plecarea lui Vulgaris din Athos semnala instabilitatea programului iluminismului ortodox de sinteza intre tradiţie şi modernitate demonstrata de polarizarea opţiunilor. Daca monahi şi clerici „progresişti”, ca Vulgaris, Theotokis şi alţii, si-au concentrat eforturile în direcţia recuperării handicapului cultural şi racordării sistemului cunoaşterii ştiinţifice la nivelul celui european, monahii „conservatori” ca Neofit şi adepţii lui şi-au limitat obiectivele la restaurarea limbii greceşti clasice şi la restabilirea în Biserică a tradiţiei şi a unei ordini canonice şi liturgice riguroase.

Cu firea sa polemică şi rigorismul sau canonic şi liturgic, ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul a declanşat cea mai amplă şi îndelungată controversă care a agitat Athosul şi Fanarul în toată a doua jumătate a secolului XVIII şi în primele decenii ale secolului XIX, ecourile ei ultime stingându-se în vâltoarea dramaticelor evenimente care au însoţit revoluţia de eliberare naţională a Greciei moderne din anii 1821-1829: faimoasa cearta a „colivelor” sau „pomenirilor”. În 1755-1756, Neofit a început sa acuze drept un păcat de moarte şi o încălcare inadmisibilă a tradiţiei ortodoxe practica adoptată din motive de necesitate de monahii de la schitul athonit Agia Anna de a muta pomenirea şi parastasele morţilor din ziua lor tradiţională, sâmbăta, în ziua de duminică. Neofit denunţă comemorarea morţilor drept incompatibilă cu caracterul pascal al duminicii, zi a Învierii şi bucuriei. Discuţiile s-au aprins şi s-au transformat în scandal, cele doua tabere începând sa se acuze reciproc de „erezie” şi de cădere din har şi să-şi atribuie epitete ofensatoare: Neofit a fost învinuit de recădere în iudaism şi adepţii lui drept „sâmbătari” şi „colivari”, iar aceştia din urmă au fost taxaţi drept „defăimători ai învierii” şi „vorbitori de morţi” în ziua învierii. Grupul „colivarilor” tradiţionalişti a fost persecutat şi alungat din mânăstirile athonite, aceştia nefiind primiţi nicăieri. Polemicile şi invectivele s-au exacerbat, s-a ajuns la afurisanii şi excluderi reciproce şi la o serie de intervenţii ale Fanarului, prin scrisori, între anii 1772-1819. În 1759, Neofit părăseşte Athosul pentru totdeauna (se va stabili în Chios, iar din 1767 în Ţara Românească), liderul teologic al „colivarilor” devine ierodiaconul Atanasie din Paros (1721-1813)[ii].

Născut în 1721 în familia Tulios din insula Paros, tânărul Atanasie urmase din 1745 timp de şase ani şcoala din Smyrna unde l-a avut profesor pe Ierotei Dendrino, iar din 1751 a studiat cu Neofit şi cu Vulgaris la Şcoala Athonită, devenind ierodiacon. După 1756, s-a alăturat partidei minoritare a „colivarilor”, în 1759 fiind nevoit sa părăsească Athosul din pricina escaladării dramatice a tensiunilor. Toata viaţa sa a funcţionat ca dascăl în diferite şcoli medii din Grecia aflată sub regim otoman, fiind unul din cei mai apreciaţi profesori şi pedagogi elini. Intre 1757-1758 a predat la Tesalonic, în 1760 a plecat ca profesor în insula Kerkyra la şcoala lui Nichifor Theotokis, lângă care şi-a desăvârşit pregătirea ştiinţifică, şi unde a rămas şi după plecare acestuia din urmă de aici în 1763, până în 1766. După o scurtă şedere ca predicator la Mesolonghi, Atanasie revine în 1767 în Tesalonic, de unde însă în 1770, în urma tulburărilor produse de încercarea înăbuşită de insurecţie antiotomană a grecilor din Peloponez şi Egee determinată de prezenţa flotei ruse în zona, pleacă din nou la Athos. Între 1771-1777 funcţionează ca director al Şcolii Athonite, intransigenţa sa canonică reaprinzând flacăra controverselor care erau departe de a se fi stins. În 1775 soseşte la Athos tânărul monah Nicodim Aghioritul (1749-1809), iar în 1777, mitropolitul refugiat al Corintului, Macarie Notara (1731-1805), care-l hirotoneşte pe Atanasie ieromonah; ambii se vor alătura taberei „colivarilor” persecutaţi. În iulie 1772, patriarhul ecumenic Teodosie II (apr. 1769 – nov. 1773) scrie athoniţilor o scrisoare patriarhală semnată de zece mitropoliţi[iii], încercând o soluţie diplomatică menită să satisfacă ambele tabere, ameninţate cu blesteme în cazul recidivării. Lăudând „obiceiul cel vechi” al pomenirii morţilor sâmbăta şi al împărtăşirii în fiecare duminică, patriarhul Teodosie II nu-i dezavuează însă nici pe cei ce fac parastasele duminica şi se împărtăşesc doar după un post de 40 de zile. Aceeaşi atitudine transpare şi din scrisoarea lui Teodosie II din iulie 1773[iv]: cei care fac parastasele sâmbăta, „potrivit obiceiului vechi”, bine fac, iar cei care le săvârşesc duminica, „potrivit obiceiului de la oraşe”, nu sunt opriţi. Pedeapsa excluderii pronunţată de lavrioţi împotriva „colivarilor” e anulată, iar celor doua tabere li se interzice taxarea reciprocă drept „eretici”. Aceasta soluţie pragmatică n-a mulţumit însă pe nimeni. „Anticolivarii” majoritari s-au regrupat, iar la sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie 1774 au ţinut la mănăstirea Cutlumuş un mare „sinod” împotriva „colivarilor” la care au luat parte doi patriarhi şi opt episcopi retraşi la Sfântul Munte şi doua sute de monahi şi egumeni. Refuzând sa se prezinte în acest „sinod”, „colivarii” au ţinut şi ei un mic „sinod” monahal în chilia lui Partenie Scurtu, unde Atanasie din Paros a redactat o „mărturisire de credinţă”[v] în care răspundea pe puncte calomniilor şi acuzelor de „inovatori” formulate împotriva „colivarilor”:

1. În ce priveşte împărtăşirea, nu există – aşa cum spune Sfântul Ioan Hrisostom – o determinare temporară (40 de zile, 1 luna, 3 luni sau 6 luni), ci doar una subiectivă: nu timpul e important, ci conştiinţa şi curăţia sufletească; se precizează că, deşi nu practică, nici nu învaţă împărtăşirea zilnică, totuşi „colivarii” nu-l judecă pe cel care face asta după cuvenita cercetare de sine, dar îi anatemizează pe cei ce susţin ca pentru împărtăşire „nu este necesară pregătirea şi o curăţie puternica prin pocăinţă”.

2. În ce priveşte pomenirea morţilor, trebuie plecat de la sensurile simbolice contrare ale sâmbetei şi duminicii, şi de la incompatibilitatea între moarte şi Înviere, plâns şi bucurie, afirmată de Constituţiile Apostolice (V, 20; VII, 24), precum şi de simbolistica pe care o are coliva – icoana a trupului mort semănat în pământ – ireconciliabilă cu sensul Învierii; aceasta e baza prevederilor tipiconale din cărţile de cult şi de tipic care rezervă pomenirilor numai zilele de sâmbătă, niciodată duminică; nu e vorba deci de o inovaţie ulterioară, ci de o predanie apostolică. Ceea ce nu înseamnă ca aceia care fac pomenirile duminica sunt idolatri şi au pierdut harul nemaiavând preoţie şi Taine, cei care susţin aceasta fiind anatemizaţi.

3. În conformitate cu Actele Sinodului VII Ecumenic (787), se reafirmă apoi faptul că icoanele sunt, ca şi crucea, sfinte şi venerabile prin însăşi întipărirea lor, şi ca atare n-au nevoie sa fie sfinţite prin rugăciuni speciale şi ungere cu mir – rit recent (de origine latină) introdus în Molitfelnicele greceşti moderne, dar care nu apare însă în manuscrisele greceşti vechi.

4. Ultimul punct al mărturisirii răspunde altor calomnii circulate pe seama „colivarilor” de adversarii lor, care insinuau ca aceştia ar susţine că excluderea din biserică („afurisania”) n-ar avea temei, că agheasma mare şi mica ar fi identice şi anafura ar fi pâine simplă. Mărturisirea „colivarilor” afirmă fără echivoc legitimitatea practicii excluderii din biserica, efect al puterii preoţiei şi instrument de lupta împotriva ereticilor; face o distincţie clară între agheasma mare anuală, care are puterea apei botezului, şi cea mica, lunara, care-şi are originea în minunea Izvorului tămăduirii; şi echivalează cu gustarea din agheasma şi gustarea din anafură, pâine deosebita de Darurile euharistice, dar care se împărtăşeşte de harul peceţii şi crucii imprimate pe ea la proscomidie.

Atât „colivarii”, cat şi „anticolivarii” au trimis documentele adunărilor lor athonite la Patriarhia Ecumenică. Reprezentantul „anticolivarilor”, învăţatul Visarion din Rapsani († cca 1800), elev al lui Vulgaris, profesor la Constantinopol şi monah la Nea Skiti, a reuşit să-l manevreze pe noul patriarh Sofronie II (dec. 1774 – oct. 1780) şi pe sinodali împotriva „colivarilor”. Şi astfel acelaşi Sofronie – care în calitate de patriarh al Ierusalimului (apr. 1770 – înc. 1775) semnase anterior deciziile favorabile „colivarilor” din 1772 şi 1773 – a întrunit în iulie 1776 în Fanar un sinod în care liderii „colivarilor” au fost denunţaţi în termeni extrem de duri: „şarlatani”, „corupători”, „impioşi”, „simulatori ai evlaviei”, „vase putrede ale Satanei”, „dispreţuitori”, „minţi luciferice”, „cacodocşi”, „apostaţi”, „răzvrătiţi”, „hulitori”. Şi astfel, Atanasie din Paros, Iacob Peloponezianul, Agapie Cipriotul şi Hristofor din Arta au fost condamnaţi la depunere din preoţie, excludere din monahism şi la reducere la starea de simpli laici şi la îndepărtare din Biserica, iar toţi prezumtivii lor adepţi şi cititorii sunt anatemizaţi[vi]. Degradat la treapta de simplu laic, Atanasie din Paros a părăsit în 1776 Athosul, devenind pentru zece ani director al liceului grecesc (Hellenomouseion) din Tesalonic. În 1781, însă, în urma unei retractări şi cereri de iertare, dascălul Atanasie obţine de la patriarhul Gavriil IV (oct. 1780 – iun. 1785) o scrisoare de disculpare şi reintegrare în preoţie[vii]. Actul califica acum drept „calomnii evidente şi departe de adevăr” acuzele formulate împotriva sa în iulie 1776 şi recunoştea implicit eroarea juridică a condamnării „colivarilor”.

Disputele s-au reluat însă sub forma controverselor generate de publicarea anonimă la Veneţia în 1783 de către Nicodim şi Macarie a volumului Carte folositoare de suflet despre împărtăşirea continuă[viii]. Condamnată în termeni drastici de sinodul patriarhal prezidat de patriarhul ecumenic Gavriil IV (oct. 1780 – iun. 1785), în scrisoarea către athoniţi din aprilie 1785[ix], ca o lucrare „greşită şi contrară legii”, „plină de răstălmăciri şi raţionamente false” şi contravenind „bunei ordini şi bunului obicei dintru început al Bisericii”, cartea despre împărtăşirea continuă va fi disculpată doar peste câţiva ani. În jurul lui 1790, într-o scrisoare către Macarie al Corintului[x], patriarhul ecumenic Neofit VII (mai 1789 – mart. 1794) îl informează că lucrarea a fost reanalizată şi s-a constatat că este „legală din punct de vedere bisericesc”, „folositoare de suflet şi mântuitoare”.

După ce a funcţionat timp de zece ani ca director al liceului grec din Tesalonic, ieromonahul Atanasie din Paros (caterisit în 1776 şi reintegrat în 1781) se va stabili, din 1786 şi până la moartea sa, în 24 iunie 1813, ca nonagenar, în insula Chios (aici se aşezase în 1790 şi murise pe 17 iunie 1805 şi Macarie al Corintului, în cinstea căruia Atanasie a scris o „viaţă” precum şi un oficiu liturgic complet editat în 2000). În Chios a condus ca director liceul de aici continuându-şi activitatea didactică şi cea publicistică, pe care o începuse în ultimii ani de la Tesalonic. Spirit pedagogic, dar polemic şi combativ, Atanasie va lupta neobosit prin publicaţiile sale pentru ridicarea nivelului cultural al poporului grec, dar şi pentru tradiţia ortodoxă, răspunzând atât atacurilor misionarilor romano-catolici, cât şi iluminismului radical francez antireligios şi revoluţionar, şi adepţilor lui greci. Astfel, în 1784 a publicat traducerea neogreacă a vieţii Sfântului Grigorie Palama († 1359)[xi], iar în 1785 pe cea a vieţii Sfântului Marcu Eugenicul († 1445)[xii]. În 1787 a publicat un rezumat sistematic al Gramaticii[xiii] limbii greceşti clasice a lui Neofit Kavsokalivitul (publicată în 1768 la Bucureşti), iar în 1799 un manual de Retorică[xiv] (după Hermogene). În 1802 s-a publicat traducerea neogreacă a Elementelor de metafizică[xv] ale filozofului iluminist napolitan Antonio Genovese (1712-1769), iar în 1806 apărea la Leipzig prelucrarea realizată împreună cu Macarie al Corintului a schiţelor de prelegeri de Teologie dogmatică[xvi] ale tânărului Evghenie Vulgaris[xvii].

Alături de aceste manuale, extrem de sistematic concepute şi foarte populare în epocă, Atanasie din Paros va interveni şi polemic în dezbaterile acelor ani cu o serie de luări de poziţii critice publicate anonim sau sub pseudonim şi care au creat multă valvă. Astfel, în 1789 a publicat la Constantinopol sub titlul Apologie creştină[xviii] o critică a ideilor iluministe de „libertate”, „egalitate” şi „democraţie” şi o apărare a divinităţii lui Hristos. Nu este sigur, însă, că Atanasie ar fi şi autorul manifestului antirevoluţionar, monarhist şi de loialitate fată de Imperiul Otoman publicat la Constantinopol în 1798 sub numele patriarhului Antim al Ierusalimului cu titlul Învăţătură părintească[xix], la care a replicat de la Paris medicul şi filologul iluminist grec, originar din Chios, Adamantios Korais (1748-1833) cu contra-manifestul libertar şi republican intitulat Învăţătură frăţească[xx]. Adevăratul manifest al lui Atanasie din Paros împotriva filozofiei iluministe europene, căreia îi opune tradiţia ortodoxă ca „adevărata filozofie”, se cuprinde însă în Antifonesis-ul său[xxi], sau Strigăt împotriva zelului iraţional pentru filozofii care vin din Europa şi care arată că deşartă şi fără de minte e nenorocirea pe care o fac neamului nostru şi învaţă care e adevărata filozofie. Denunţând în termeni implacabili deruta şi „pierzania sufletească” a celor ce se duc să caute în Europa o filozofie profană (exothen) a poftelor şi disoluţiei morale, în timp ce ea se găseşte ca filozofie cerească, de sus (anothen), în tradiţia ascetică a Bisericii Ortodoxe, Atanasie – ascuns sub pseudonimul isihastului athonit Natanail al Neocezareii –, încheie cu un îndemn adresat părinţilor să nu-si mai trimită fiii în Occident pentru afaceri sau studii, ci să-i crească în spiritul Bisericii. Postum, în 1818, la Leipzig a apărut un alt „manual duhovnicesc” al lui Atanasie cu „leacuri de vindecare” a maladiei criticii raţionaliste a Scripturilor de către voltairişti[xxii].

Lucrările publicate sunt departe de a epuiza opera Sfântului Atanasie din Paros, trecut în 1995 în rândul sfinţilor de Biserica Ortodoxa Greacă. O mare parte – peste 30 – din scrierile acestui cel mai polemic dintre „colivari” continuă sa rămână în manuscrise sau editate sporadic. O ediţie critică lipseşte încă. Continuă sa rămână inedite[xxiii]: un manual apologetic din 1809 care răspunde la obiecţiile ridicate de A. Korais împotriva Antiphonesis-ului, traducerea Aritmeticii şi Metafizicii lui Wolf, zece ample predici la praznicele împărăteşti şi la câţiva sfinţi, nouă importante epistole din anii 1774-1776 în controversa „colivelor”, precum şi o serie de opuscule liturgice şi antilatine. S-au publicat: o apologie din 1803 îndreptată împotriva filozofului iluminist Veniamin Lesvios (ed. Valetas, 1948), o combatere din 1813 a blasfemiilor libertinilor (ed. Vranoussis, 1965-1966;), o denunţare din 1795-1796 a celor ce deplâng ipocrit pseudo-nenorocirea Greciei (ed. Photopoulos, 1988-1990, câteva scurte opuscule despre neomartiri, despre tradiţie, predanie şi obicei, şi despre câteva expresii (kyriotes şi diakosmos) din imnografie (ed. Paschos, 1994); o epistolă-tratat despre ce fel de lucruri pot fi afierosite bisericii şi care nu (ed. K. Manaphi, 1998) şi altă epistolă-tratat din 1811-1812 împotriva adepţilor „cacodoxiei” lui Neofit Kavsokalivitul, adept al teoriei coruptibilităţii Trupului euharistic al lui Hristos (ed. K. Manaphi, 2000); precum şi importanta prezentare în 17 capitole din anii 1804-1806 a „adevărului” controverselor „colivelor” de la Athos cu o apărare a lui Macarie Notara (ed. monahul Teodorit, 1988)[xxiv].

Într-un articol din 1938 profesorul de teologie atenian Konstantinos Dyovuniotis[xxv] atrăgea atenţia asupra unui manuscris din Biblioteca Naţională a Greciei din Atena – actualul 2182 (763), 111 file – copiat de un ucenic al lui Atanasie din Paros şi cuprinzând o serie de scrieri inedite ale acestuia[xxvi]. Dintre acestea el publica doar una: o epistolă-tratat cu conţinut liturgic adresată de Atanasie unui oarecare Dorotei[xxvii], identificat în persoana eruditului grec Dorotei Vulismas (cca 1750-1818)[xxviii]. În cel mai vechi catalog al scrierilor lui Atanasie din Paros, făcut de discipolul acestuia A. Mamouka[xxix], tema epistolei către Dorotei, scrisă, potrivit protoprezbiterului Gh. Metallinos, între anii 1786-1788, este rezumată în următoarea suprascriere: „că rugăciunea transsubstanţierii din dumnezeiasca Liturghie a fost coruptă în anii din urmă prin intercalarea din exterior de o mână îndrăzneaţă şi lipsită de învăţătură a unui adaos străin şi diferit: «Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh etc.»” Într-adevăr, la cererea „fratelui Dorotei” Vulismas, Atanasie îşi propune să demonstreze faptul că troparul Ceasului III şi celelalte adaosuri (stihuri) legate de el nu-şi au nicidecum locul în rugăciunea epiclezei şi, ca atare, trebuie omise, renunţându-se cu totul la ele ca neavenite.

Epistola este un mic tratat în care Atanasie din Paros îşi etalează geniul filologic, simţul critic, spiritul logic şi sensibilitatea dogmatică, alături de darul clarităţii, conciziei şi sistematizării. Demonstraţia se desfăşoară metodic în etape succesive. După adresă şi o scurtă introducere, Atanasie descrie într-o primă fază geneza problemei şi aspectul ei documentar. Că rugăciunea epiclezei euharistice e coruptă e o constatare pe care Atanasie mărturiseşte că a auzit-o cu treizeci de ani în urmă la Şcoala Athonită (unde Atanasie s-a aflat între 1751-1757) de la cineva nenumit, foarte probabil de la acelaşi Neofit Kavsokalivitul, filolog şi canonist extrem de erudit şi sensibil la toate pervertirile tradiţiei ortodoxe. Că troparul Ceasului III şi stihurile sunt „adaosuri târzii” i-au mai spus în 1760, în Kerkyra, dascălii Ieremia şi Antonie, profesorii lui Vulgaris şi Theotokis (ambii originari din Kerkyra). Pe când era predicator în Mesolonghi, în 1766-1767, cineva i-a arătat un vechi manuscris al Liturghiilor care aparţinea dascălului Anastasie Gordie, în care aceste adaosuri nu se găseau, cum nu le-a găsit nici în alte în trei suluri manuscrise ale Liturghiilor pe care le-a consultat atât în Vatopedi, cât şi în Tesalonic, precum şi în Chios, unde Atanasie se afla în momentul redactării scrisorii. Neidentificabile în vechile manuscrise, aceste adaosuri – arată apoi Atanasie în a doua etapa a demonstraţiei sale – nu sunt menţionate de nici unul din comentatorii bizantini ai Liturghiei, nici de Gherman († 730), nici de Nicolae Cabasila († după 1392), nici de Simeon al Tesalonicului († 1429), dar nici de comentariul liturgic din 1575 al protoprezbiterului cretan Ioan Natanail; întrucât în comentariul liturgic din 1681 al lui Nicolae Vulgaris adaosurile apar doar în comentarea Liturghiei hrisostomiene, nu şi a celei vasiliene, Atanasie emite ipoteza plauzibilă că interpolarea lor se datorează editorilor acestui comentariu, care au vrut să-l adapteze cu textul deja interpolat al Liturghierelor tipărite. Toate aceste constatări de fapt – absenţa atât din manuscrise, cât şi din comentarii – demonstrează ca adaosurile sunt o „invenţie recentă”. Caracterul tardiv al acestei interpolări este dovedit apoi – într-un al treilea moment – de absurditatea atât gramaticală, cât şi dogmatică: adaosul desfigurează sintaxa rugăciunii „sărind fără succesiune şi fără armonie” de la o Persoană la Alta – în timp ce epicleza e adresata Tatălui, troparul Ceasului III se adresează lui Hristos, chemat apoi să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Hristosului Tău –; absurditatea gramaticală devine însă blasfemie dogmatică, întrucât implică existenţa a doi Hristoşi şi a doi Fii în Iisus! Într-o a patra etapa a demonstraţiei sale, Atanasie încearcă sa răspundă la întrebarea privitoare la motivul acestui adaos, la care considera că – spre deosebire de cea privitoare la persoana interpolatorului care nu va fi ştiută niciodată – se poate încerca o schiţă de răspuns. Adaosul ar fi fost intercalat undeva în zonele greceşti ocupate de italienii romano-catolici, în Creta aflata intre 1211-1669 sub ocupaţie veneţiană sau chiar în comunitatea greacă din Veneţia, din dorinţa de a opune refuzului latin al epiclezei şi fixaţiei pe cuvintele de instituire, o insistenţă deosebită pe epicleza. S-a ajuns astfel la supralicitarea epiclezei deja existente în textele anaforalelor hrisostomiană şi vasiliană, dublată imprudent însă prin troparul Ceasului III, fără a se observa riscanta şi scandaloasa, dogmatic, schimbare de subiect a rugăciunii. Pe lângă aroganţă şi nepricepere, păcatul intervenţiei în textul anaforalei, „ca şi cum ar fi nedesăvârşit”, este unul de neiertat, echivalent cu modificarea prin adaosuri a Simbolului de credinţă. Concluzia practică ce decurge din această demonstraţie şi care alcătuieşte ultima parte a tratatului dascălului din Chios e simplă: adaosurile cu pricina nu trebuie rostite de preoţi, iar Biserica e chemată să întreprindă prin Sinodul patriarhal atât de necesara curăţire de inovaţii a Evhologhionului ortodox „pe cat de important, pe atât de stricat”. Cu aceasta ocazie vor trebui scoase de aici şi alte câteva inovaţii, dintre care Atanasie enumera trei: binecuvântarea darurilor euharistice de către preot şi cuvintele de instituire; sfinţirea vaselor sfinte şi a icoanelor[xxx] şi slujba „întinată” a facerii de fraţi de cruce (adelphopoiesis).

Poziţia dificilă a troparului Ceasului III cu stihurile lui în rugăciunea epiclezei, demascată de Atanasie din Paros şi într-o notă din Rezumatul dogmelor[xxxi] în care rezumă succint argumentele epistolei către Dorotei, a fost semnalată şi de Nicodim Aghioritul. În Pidalion (Leipzig, 1800), în comentariul la canonul 19 al sinodului local de la Laodiceea, Nicodim arată la litera (e) din nota 1, că ele nu există în manuscrisele şi ediţiile vechi ale Liturghierului, ci reprezintă un adaos introdus „din motive de evlavie” (unii adăugând pe lângă ele chiar şi troparul şi condacul Cincizecimii) „care nu-şi are nici un loc acolo”. Ca atare, „daca vrea totuşi cineva sa le spună luându-se după obicei, să le spună însă înainte de rugăciunea «Încă aducem…»”[xxxii].

În propunerile de revizuire a textului Liturghierului român din 1931[xxxiii], preotul profesor Petre Vintilescu (1887-1974) remarca faptul că, deşi lipsesc din ediţiile greceşti ultime (Constantinopol 1895, Ierusalim 1908, Brightmann 1895), troparul şi stihurile exista însă la Goar (1720), în ediţiile Veneţia şi în toate ediţiile româneşti, unde fragmentează epicleza. De aceea temeinicul liturgist roman sugera scoaterea troparului Ceasului III dinăuntrul rugăciunii pentru sfinţirea darurilor şi aşezarea lui înaintea acestei rugăciuni. Aceasta modificare, care s-a şi operat apoi, a fost contestată de preotul director de seminar V. Iordache intr-un articol intitulat programatic: „Epicleza întâi, apoi troparul!”[xxxiv]. La aceasta stranie propunere preotul V. Iordache ajungea în esenţă printr-un raţionament gramatical: întrucât troparul spune: „Doamne, Cel ce ai trimis…”, el nu poate fi logic rostit decât după ce preotul se roagă: „Trimite”. Într-un articol de răspuns pe aceasta tema, preotul profesor P. Vintilescu[xxxv] demonta punct cu punct argumentaţia specioasă a preotului Iordache şi reafirma poziţia sa anterioară din 1931 în sensul Pidalionului: „Întâi troparul, după aceea epiclesa!” Preotul Vintilescu arată şi el că troparul nu exista în cele mai vechi manuscrise, fiind un adaos ulterior, generalizat abia în veacul XVI (p. 6), a cărui origine stă „fără îndoială, în pietatea monastică” (p. 4). Acolo unde apare, el nu are un loc fix, fiind intercalat uneori chiar în mijlocul epiclezei pe care o desparte în două, alteori înainte de aceasta. Poziţia antecedentă, şi numai ea, e justificata de „funcţia lui pregătitoare”, de purificare a preotului ca „introducere în ritul epiclezei” (p. 13). Intercalarea troparului în interiorul epiclezei e o „dezarticulare nelogică, nenaturală, inestetică şi supărătoare” (p. 7). Iar poziţia sa posterioară epiclezei (pentru care pleda preotul Iordache) vine din nesesizarea faptului ca în tropar şi în epicleză e vorba de acţiuni diferite ale Duhului Sfânt, care nu se dezvoltă nici în acelaşi plan, nici în aceeaşi direcţie. „Să observăm – scria preotul Vintilescu – ca aceasta rugăciune a epiclesei n-o adresam direct Mântuitorului, cum facem cu troparul Ceasului al Treilea, ci lui Dumnezeu-Tatăl” (p. 19). „Troparul nu este structural în epiclesă. El este în sine o contribuţie ulterioară a pietăţii, iar în ceea ce priveşte aşezarea lui în liturghiere, el constituie o inovaţie” (p. 17). Concluzia practică pe care o trage preotul Vintilescu din aceste constatări – menţinerea troparului, dar înainte de epicleză! – este însă doar una de acomodare, inconsecventă principial. Consecventă e doar soluţia eliminării cu totul a troparului Ceasului III şi a stihurilor lui din epicleză – soluţie aplicată începând cu sfârşitul secolului XIX în Liturghierele greceşti – şi a cărei strălucită demonstraţie gramaticală, istorică şi dogmatică o oferă epistola-tratat a Cuviosului Atanasie din Paros. Epistola liturgistului „colivar” vedea în Grecia lumina tiparului în chiar anul în care preotul Vintilescu publica la Bucureşti remarcabilul, dar şi inconsecventul său studiu. Radicalismul „colivarilor” ştiuse sa distingă cu precizie şi în cazul epiclezei – ca şi în cel al sensului pascal al duminicii şi al împărtăşirii continue – încă de la sfârşitul secolului XVIII, tradiţia patristică autentică, dar uitată, de inovaţiile ulterioare devenite în mod nelegitim „tradiţie”.