Neofit Zăvorâtul – Sfintele porunci și cele cinci simţuri

În acest al cincilea cuvânt, ne vom referi la simţurile de acelaşi număr ale trupului, adică văzul, care este primul, înaintea celorlalte patru – mirosul, auzul, gustul şi pipăitul. Cei care doresc să dobândească viaţa veşnică, trebuie să dea dovadă de multă grijă, de multă priveghere şi trezvie faţă de aceste simţuri, ca să „nu intre moartea, precum este scris, pe aceste mici deschizături ale noastre”.

Şi bine s-a spus că „va urca moartea prin deschizături”. Pentru că, întocmai precum duşmanii care încercuiesc cetatea, intră prin mici deschizături, o cuceresc şi o distrug şi lovesc cu săgeţile şi îi rănesc pe mulţi, sau mai degrabă îi ucid, în acelaşi chip şi vrăjmaşii demoni, de pe uşile simţurilor aruncă săgeţile prin care rănesc şi ucid sufletele noastre. Săgeţile vicleanului intră în lăuntrul inimii noastre uneori prin văz, alteori prin auz, alteori prin miros, alteori prin gustare şi alteori prin pipăit. Şi îndată se răneşte omul prin văz poftind frumuseţea. Alteori se răneşte prin auz, prin miros şi prin gustare. Prin simţul pipăitului se răneşte fie prin aceea că îl foloseşte rău, fie că răpeşte (lucrurile) cele străine, fie că loveşte pe cineva fără milă. Însă Dumnezeul cel bun şi iubitor de oameni l-a creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa” şi i-a dăruit liberul arbitru. Ne-a dat aşadar simţurile, ca prin acestea să percepem creaturile Sale şi prin intermediul acestora să ne conducem către El şi să percepem puterea Lui de neînţeles. Noi însă, deşi am primit liberul arbitru şi suntem liberi, Îl mâniem prin gândurile şi faptele noastre păcătoase.

De aceea şi Mântuitorul ne-a spus: „cel care a privit o femeie cu poftă desfrânată, a săvârşit deja cu ea adulter în lăuntrul său”.

Uită-te la amănuntul cuprins în acest cuvânt. Încearcă să simţi înţelesul lui.

Deoarece nu a spus că acela care a privit la femeie îndată a săvârşit adulter, ci că acela care a privit-o cu poftă pătimaşă şi curioasă „a săvârşit deja în sine adulter cu ea”. La început, în lăuntrul inimii sale şi apoi cu trupul lui. Deoarece aceasta arată consimţământul curiozităţii ochilor.

Acelaşi lucru ne sfătuieşte şi prea-înţeleptul Solomon, spunând: „să nu te biruiască pofta frumuseţii, să nu te fure ochii tăi, nici să te atragă privirea ei”.

 „Să nu te biruiască pofta frumuseţii”. Să te împotriveşti poftei, aşa cum se împotriveşte soldatul vrăjmaşului. Să nu fii biruit şi să pierzi cununa şi odată cu aceasta viaţa veşnică. Să nu cazi în laţuri precum animalul sau, chiar mai rău decât acesta, pentru că acela este lipsit de raţiune şi de discernământ şi fără să vrea cade în laţurile vânătorilor. Odată prins este omorât şi nu aşteaptă înviere din morţi, nici judecată, nici pedeapsă. Însă tu, care eşti fiinţă cugetătoare şi aştepţi învierea morţilor şi vei fi tras la socoteală, cum îngădui să cazi victimă a propriilor tăi ochi şi să fii atras de privirea ei?… Pentru că femeia atrage sufletele bărbaţilor cinstiţi. Cum le atrage? Le prinde în cursă, le leagă şi la conduce la moarte şi pierzanie.

Ce spune dumnezeiescul şi fericitul Pavel? „Nu ştiţi că sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul Lui se sălăşluieşte în voi? Dacă, deci, cineva, strică templul lui Dumnezeu pe acesta îl va strica Dumnezeu. Pentru că templul lui Dumnezeu este sfânt şi templul acesta sunteţi voi”. Şi în altă parte spune: „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale Trupului lui Hristos? Pot, aşadar, să iau ceva care este mădular al Trupului lui Hristos şi să îl fac mădular al trupului unei desfrânate? Niciodată să nu se întâmple un asemenea lucru! Sau oare nu ştiţi că acela care se uneşte cu o desfrânată devine un singur trup cu ea? Pentru că, aşa cum spune Scriptura, cei doi vor deveni un trup. Însă cine se uneşte cu Domnul, devine un sigur trup cu El. Staţi departe de desfrânare! Oricare alt păcat pe care îl poate face cineva se află în afara trupului lui; însă cel care desfrânează îşi pângăreşte propriul trup”.

Ce, aşadar? Cel care fură sau răpeşte, hrăpăreţul sau mincinosul, cel care înjură sau judecă, păcătuieşte în afara trupului său şi numai desfrânatul îşi pângăreşte propriul trup?

Da, păcătuieşte şi acela fiind în trupul său, dar nu la fel ca desfrânatul. Acesta se leagă cu păcatul trup cu trup. Şi în cele două situaţii este vădită molipsirea păcatului, dar şi deosebirea dintre ele este mare, chiar dacă bărbatul adulter are aceeaşi răspundere cu a ucigaşului. Poate, în cazul ucigaşului, acesta să omoare trupul celuilalt o singură dată. Probabil şi fără să o vrea. Îndată însă a simţit remuşcări. S-a pocăit pentru fărădelegea lui. Curvarul însă şi adulterul cade de multe ori în păcatul lui. În continuare căderea lui devine obişnuinţă şi patimă. Şi ce este mai rău? Nici măcar nu simte boala lui molipsitoare. De aceea „orice alt păcat, pe care îl poate săvârşi cineva, se află în afara trupului lui, acesta însă care desfrânează îşi pângăreşte propriul trup”.

Ca să reteze toate acestea din viaţa credincioşilor, Mântuitorul spune: „Cel care priveşte o femeie cu poftă desfrânată, a şi săvârşit adulter cu ea”. Mai departe de fruct, a pus împrejmuirea ca un bun agricultor ce este. Prin împrejmuirea aşezată de porunca Lui preventive ţine la o distanţă sigură privirea desfrânată care fură. Fructul care nu este aproape de noi, nu îl dorim atât de des. Acest lucru ni se adevereşte prin multe mărturii scripturistice, dar şi prin experienţele de fiecare zi. Când strămoaşa noastră Eva a privit în chip curios acel pom oprit, atunci şi doar atunci a îndrăznit să îi mănânce fructul. Înainte de a se întâmpla aceasta, privea în chip firesc acel pom, dar fără patimă. Când însă l-a examinat în chip iscoditor şi cu patimă, atunci „a văzut că roadele copacului erau bune la gust, atrăgătoare şi stârneau pofta de a dobândi ştiinţă. A luat deci din roadele lui şi a mâncat”.

Văzul

De vreme ce a arătat că frumuseţea ridică la cunoaşterea lui Dumnezeu pe cei care o râvnesc, a dorit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să arate că văzul deţine aceeaşi putere. E de ajuns să nu se deprindă să vadă cu dispoziţie păcătoasă. Acest lucru este subliniat şi de următoarele texte scripturistice: „cel care a privit cu poftă desfrânată”, „a văzut că roadele pomului erau bune la gust, atrăgătoare”. Şi că „au văzut fiii lui Dumnezeu pe fiicele oamenilor că erau frumoase şi ei le-au luat de femei pe cele care le-au plăcut. Atunci a zis Domnul: «Nu va rămâne Duhul meu de-viaţă-făcător în oameni pentru totdeauna, pentru că sunt trupeşti»”.

Şi dacă atunci, înainte de a se da Legea şi înainte de a veni prorocii, Dumnezeu nu îngăduia să rămână Duhul Său cu aceşti oameni, cum oare va îngădui acum? După primirea Legii, după venirea prorocilor şi după venirea lui Hristos, după mântuitoarele Lui porunci, după marile Lui făgăduinţe şi ameninţările Lui cumplite! După predicile Lui apostolice, propovăduirile Sfinţilor Învăţători, când noi păcătuim, este oare cu putinţă să se sălăşluiască în noi Sfântul Duh? Nu este îndreptăţit să se spună şi despre noi că „nu va rămâne Duhul meu în oamenii aceştia, pentru că sunt trupeşti”?

Acest lucru este adeverit şi de Sfântul Apostol: „Cel care este stăpânit de pofte omeneşti păcătoase, se face duşman lui Dumnezeu, de vreme ce nu se supune dumnezeieştii legi”. „Şi dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acesta nu este al lui Hristos. Dacă însă Hristos stăpâneşte în existenţa voastră, atunci urmează desigur să muriţi trupeşte faţă de păcat, dar Duhul vă dă viaţă, pentru că Dumnezeul vostru v-a găsit drepţi”.

Să ne reîntoarcem însă la cuvântul de mai înainte, „a văzut”, spune, „femeia că roadele pomului erau bune la gust”. Şi „au văzut fiii lui Dumnezeu pe fiicele oamenilor că erau frumoase”. Au privit-o cu poftă desfrânată şi cei doi bătrâni pe fericita Suzana, iar urmarea a fost pieirea lor. A privit-o şi înţeleptul Iosif pe doamna şi stăpâna lui, dar fără patimă, şi s-a făcut pe sine stâlp al înţelepciunii pentru întreaga viaţă. De aici învăţăm că nici văzul, nici frumuseţea nu sunt pricină pentru pierderea oamenilor. Lipsa de vlagă duhovnicească, dispoziţia adulteră şi părerea perversă stârnesc căderea oamenilor.

Cel care doreşte să îşi folosească văzul după voia lui Dumnezeu, priveşte atent la creaturile Lui şi îndată îşi ridică mintea la a-L admira pe Creator şi la a se închina înţelepciunii şi puterii Lui supra-nemărginite. Cum să nu fie uimit omul văzând înălţimea atât de mare a cerului, lărgimea şi mărimea acestuia, strălucirea luminătorilor lui, diversitatea astrelor, buna rânduială şi armonia mersului lor şi neputinţa de a le număra cineva? Doar Cel care le-a plăsmuit cunoaşte numărul stelelor. Cel care dă nume, după cum prorocul David ne învaţă tainele şi spune: „Acesta a hotărât mulţimea stelelor şi dă fiecăreia câte un nume”.

Şi în cartea lui Iov: „Când s-au creat stelele, le-au văzut toţi îngerii mei şi au cântat”, [la fel şi văzând] vânturile prielnice şi neprielnice, direcţia ploilor, mulţimea păsărilor, schimbările anilor şi cât este folosul lor în toată viaţa, lăţimea pământului, varietatea lui, cu pustiuri, dar şi cu regiuni locuibile, cu locuri bogate în ape şi locuri secetoase, cu munţi, câmpii şi păduri, curgeri ale râurilor, s-au bucurat văzând folosul fântânilor şi al izvoarelor, ogoarele, livezile, felurimea plantelor, desfătarea pe care o răspândesc, mulţumirea şi delectarea pe care le stârnesc vederea lor, varietatea ierburilor tămăduitoare, turmele animalelor, neîmblânzirea fiarelor, mărimea mării şi cum se îmblânzeşte ea prin mărginirea nisipului.

 („Până aici vei merge; nici o linie mai încolo! Aici se vor sparge valurile tale semeţe”).

Rezistenţa la furtună în traversarea mării şi întinderea acesteia, folosirea demnă de admirat a vapoarelor de pescuit, mulţimea foarte diversă a peştilor.

Şi câte altele pot să spun şi să enumăr? Dacă dorim să privim atent cu ochii noştri, aşa cum se cuvine, mult ne vom folosi. De aceea, Stăpânul şi Dumnezeul nostru ne-a dăruit ca pe un mare tezaur cele cinci simţuri ale noastre. Ca să percepem măreţia creaturilor şi să Îl slăvim pe Creatorul lor.

Mirosul

Mirosul nu s-a dat omului ca să miroasă cele care îl conduc la pierzare, ci să simtă buna mireasmă a mirului care se răspândeşte. „Mir care se varsă este numele tău”, spune cuvântul scripturistic şi „să alergăm urmând buna lui mireasmă”. Acest Mir s-a vărsat în oraşul Betleem din vasul de mir atotneprihănit şi atotsfânt şi a umplut cu buna lui mireasmă lumea toată.

De aceea şi magii de la Răsărit şi păstorii care vegheau şi îngerii din ceruri au alergat acolo unde era acest Mir. Şi au văzut acel Mir, un Prunc care se afla într-o iesle, şi pe acea preacurată Doamnă, vasul Mirului, care Îl purta. Atunci şi acolo se afla cu adevărat Mirul, care dădea bună mireasmă mai mult decât toate miresmele. La acel Mir, ca şi cum l-ar fi mirosit magii, s-au închinat Lui şi i-au oferit daruri aşa cum se cuvine unui Împărat şi Dumnezeu. Păstorii, după ce s-au întors, au povestit toate câte au văzut şi au auzit, câtă vreme îngerii cu glas mare slavosloveau, spunând: „Slavă Dumnezeului Celui Preaînalt, şi pe pământ pace, iubire şi mântuire întru oameni”.

Acest Mir l-au mirosit şi Sfinţii şi L-au urmat. Şi mai demult, Dreptul Noe, după ce s-a umplut de buna mireasmă a lui Dumnezeu, a făcut câte i-a poruncit El şi i-a oferit jertfă. Dumnezeu a primit jertfa de dragul lui Noe, pentru că a oferit-o cu intenţie prea bine mirositoare. Dimpotrivă, tămâia iudeilor, din pricina relei lor dispoziţii, este pentru El dezgustătoare. Şi fumul arderii Dreptului Noe „l-a mirosit Domnul ca miros cu bună mireasmă”, aşa încât şi cei care azi oferă cu dispoziţie recunoscătoare jertfă de slavă, să o primească ca miros de bună mireasmă.

Şi femeia a vărsat mirul preţios pe capul lui Iisus Care este Mirul nepreţuit, câtă vreme El stătea cu alţii în jurul mesei. A amestecat femeia Mirul ceresc cu mirul pământesc şi acesta din urmă a fost cel care s-a înmiresmat decât să Îl înmiresmeze el pe Hristos, şi a umplut toată casa cu dulceaţa bunei miresme. „Să alergăm urmând buna mireasmă a mirului Tău” şi „numele Tău mir care se răspândeşte pretutindeni în jur” şi „depăşeşte în mireasmă toate parfumurile”. Pentru aceasta te iubesc „toate fecioarele”.

În Betleemul Iudeii, în peşteră se afla Mirul minunat precum şi vasul mirului. Ce măreţie, ce taină de neînţeles! S-a vărsat atunci acolo, S-a golit, S-a născut acolo Mir ceresc, Mir mântuitor, Mir Care uimeşte orice minte şi orice înţeles, Mir de negrăit, Mir mântuitor, Mir sfânt şi preasfânt, mai presus de orice înţelegere, Mir Care răspândeşte bună mireasmă tuturor dumnezeieştilor oştiri; Care adună pescarii ca să îi facă ucenici, pe ostaşi ca să se nevoiască, Care întăreşte pe cuvioşi şi a făcut puternice femeile ca să înţeleagă dumnezeiescul Mir; pentru aceasta „fecioarele Te-au iubit”. În acea peşteră nu s-a întâmplat o naştere obişnuită, nici durere, nici îngrijiri de moaşe, nici prezenţa slujitoarelor, nici pat, nici nevoie de apă caldă sau rece, nici schimbare de haine, nici obişnuitele mâncăruri şi nici supărarea care stăpânea. Întocmai cum se întâmplă cu mirul când se varsă din vasul cu mir şi acest lucru se face uşor, fără presiune, fără să întineze, fără nici o greutate. Doreşte doar să aibă părtaşi pe cei care se desfătează de buna Lui mireasmă. Toate ale acestui Mir sunt preacurate, toate neîntinate şi preasfinte, toate pline de bucurie, toate vesele, toate sunt depline, cele sensibile şi cele înţelegătoare, însoţite de dăţuirile îngerilor. Preasfântă Stăpână şi Stăpâne, toate câte sunt legate de naşterea Ta sunt pline de bună mireasmă; şi buna mireasmă a mirurilor Tale întrece toate miresmele şi pentru aceasta fecioarele Te-au iubit; de aceea „să alergăm urmând buna Ta mireasmă”. Am văzut şi folosul acestui simţ. Mă refer la miros. Ne-am desfătat de buna lui mireasmă care „întrece toate miresmele”. Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, căci prin venirea Ta ai umplut lumea cu bună mireasmă şi ai scăpat din păcatul cel urât mirositor pe cei care au dorit cu adevărat acest lucru.

Pentru că, aşadar, prin harul lui Dumnezeu, am aflat despre folosul celor două simţuri, adică al văzului şi al mirosului – cât câştig se dăruieşte celor care văd şi miros bine şi drept – să ne ocupăm pe scurt şi de un alt simţ: de gust şi de ceea ce propune pentru acesta dumnezeiescul har.

Gustul

Gustul nu a fost dat de Dumnezeu ca să deosebim pe cele dulci de cele amare, pe cele calde de pe cele reci. Şi nici ca să coboare precum o singură pâlnie (gura) hrana în burduful pântecelui şi astfel să hrănească şi să dea putere trupului. Precum vinul nou în burduf, să facă trupul molatic şi durduliu şi să ofere astfel viermilor pentru mult timp o mâncare bogată. Şi nici, iarăşi, să nu ne cheltuim nebuneşte, în fiecare clipă, prin flecăreli fără rost, batjocuri şi insulte, calomnii sau vorbiri de rău, judecăţi, lupte, jurăminte, minciuni şi defăimări. „Mormânt întru totul deschis este gâtlejul lor” spune David. Întru ei se află stricăciunea. Aceasta o inspiră prin cuvintele lor murdare. Astfel se petrece şi cu groapa unui mort, de unde se răspândeşte putoarea stricăciunii şi a putreziciunii.

Ca trupul, prin urmare, să se hrănească într-un mod sănătos, se cuvine ca gura să se limiteze la gustarea înfrânată şi la limba înfrânată. Astfel, şi trupul se hrăneşte bine, dar şi limba se nevoieşte ca să transmită oamenilor dumnezeieştile învăţături, să psalmodieze, să se roage şi să aducă imne de laudă lui Dumnezeu, atât cât îi este cu putinţă. „Fiul meu, deschide-ţi gura, spune cuvinte ale lui Dumnezeu şi judecă drept; deschide-ţi gura şi judecă cu dreptate”. Şi, aşa cum spune psalmistul: „Cuvinte înţelepte va grăi gura mea; şi cuminţi vor fi gândurile inimii mele”.

Auzul

Urechile nu le-am primit de la Dumnezeu ca să auzim cele deşarte, ca să ascultăm cântece satanice şi demonice. Nici să ascultăm sfaturi rele şi cuvinte necuviincioase şi cuvântări murdare şi altele asemenea. Spune cuvântul de-Dumnezeu-însuflat: „Nu vei primi auzire deşartă”; şi „moartea a intrat prin ferestrele noastre”. Despre aceste ferestre am vorbit în puţine cuvinte la începutul acestei omilii. Ni s-a dat simţul auzului ca să auzim tâlcuite minunatele cuvinte dumnezeieşti ale Scripturilor.

„Domnul mi-a dat urechi ca să aud” şi „învăţătura Domnului meu le deschide”. Şi câţi au arătat nepurtare de grijă sau dispoziţie duşmănoasă faţă de acestea, şi arată atenţie zeloasă faţă de necuviinţe, şi deşertăciuni, şi minciuni, pentru aceştia sunt valabile următoarele: „Au otravă ca otrava şarpelui; a viperei care are închise urechile ei”. Aceştia nu pot să acorde atenţie propovăduitorilor dumnezeieştilor învăţături. Sunt otrăviţi de răutate. Un diavol viclean i-a otrăvit.

Acestora li se potriveşte cuvântul prorocesc: „veţi auzi, dar nu veţi pricepe, veţi vedea, dar nu veţi înţelege”. De ce? „Pentru că a devenit nesimţitoare inima acestui popor şi cu urechile aude greu şi şi-au închis ochii lor, ca nu cumva să vadă cu ochii lor şi să audă cu urechile lor şi să priceapă cu inima, şi să se întoarcă la Mine ca să îi vindec”.

Cei care s-au învrednicit cu înţelepciune să vadă şi să audă, pot la rândul lor să psălmuiască împreună cu prorocul: „Doamne, auzit-am auzul Tău. Doamne, m-am temut de cele pe care le plănuieşti”. Şi pe bună dreptate; cel care aude învăţătura lui Dumnezeu cu atenţia trebuincioasă, se teme mult şi tremură, după cum spune prorocul „Doamne, auzit-am auzul Tău şi m-am temut” sau se bucură, cuvânt care se potriveşte cu „adusu-mi-am aminte de Domnul şi bucuratu-m-am” şi se uimeşte după cum spune cuvântul de-Dumnezeu-însuflat „înţeles-am lucrurile Tale şi m-am uimit”.

Pipăitul

Pipăitul mâinilor nu ne-a fost dat de Dumnezeu ca să atingem în mod viclean şi vătămător şi ne întinăm prin hoţii şi lăcomii. Şi nici ca să ucidem cu mâinile noastre sau ca să lovim fără milă şi cu multă brutalitate. Ci, uneori să le ridicăm întru curăţie la rugăciune, după cum spune Sfântul Apostol, iar alteori, dimpreună cu genunchii să le plecăm pentru cereri. Uneori ca să muncim pentru noi înşine şi pentru alţii, după putere, după cum, din nou, acelaşi Apostol spune: “Pentru nevoile mele şi ale celor dimpreună cu mine au lucrat aceste mâini” şi că “trebuie să vă liniştiţi şi să lucraţi ca să câştigaţi pâinea voastră cu propriile voastre mâini”. “Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce”.

Ţinând seama de aceste lucruri şi de altele asemenea, Părinţii noştri de-Dumnezeu-purtători lucrau cu mâinile lor din trei pricini: a) ca prin lucrarea aceasta să respingă gândurile. b) ca lucrând să-şi mănânce pâinea lor. c) ca prin strădaniile lor să îşi asigure toate cele necesare vieţii lor.

Şi mulţi dintre aceştia, adunând frunze de finic, împleteau felurite lucruri manuale necesare vieţii. Alţii născoceau alt fel de lucru manual, unii se ocupau cu fusul, după cum unul dintre aceştia a declarat: „Las fusul să cadă jos şi aduc înaintea ochilor mei moartea…”. Unii dintre Părinţii Apostolici, după cum a păstrat „Istoria lui Filotei”, torcând fire ţeseau saci. Alţii, ţinând săpăligi şi sape cultivau pământul, îşi asigurau hrana şi nu aveau nevoie de ajutorul nimănui. După cum la toate celelalte şi în punctul acesta îl imitau pe Marele Antonie. „Bună şi după lege este munca trupească”, învaţă Marele Vasilie. De altfel, Dumnezeu şi strămoşului nostru Adam i-a dat poruncă să cultive şi păzească Raiul. Comentând acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur, cel înţelept în cele dumnezeieşte şi cu vorba de aur, spune: „Nu cumva avea nevoie Raiul de paza lui Adam? Nu cumva avea nevoie de cultivarea sapei lui? Deloc; dar, pentru că nelucrarea a învăţat tot felul de răutăţi, Dumnezeu l-a protejat să lucreze şi să păzească, dar nici în acest mod nu a scăpat de ura diavolului”. Pe aceste cinci simţuri le-au păzit Preacuvioşii Părinţi invulnerabile. Măcar de le-am păzi şi noi invulnerabile, Doamne, cu rugăciunile lor.

Aceia se zoreau să omoare şi cele trei simţuri care nasc orice fel de răutate, lăcomia pântecelui, slava deşartă şi nesătula fiică a acestora, iubirea de arginţi. Pentru că, de unde şi până unde această pereche blestemată, adică lăcomia pântecelui şi slava deşartă, au pretins dreptul de a cere să fie slujite, dimpreună cu fiica lor egală cu ele, iubirea de arginţi, pe care acestea au zămislit-o şi au născut-o? „Au rodit” cu adevărat „rod care conţine seminţele lor”. Şi amândurora le place să se tot întindă.

Prima (lăcomia pântecelui) a regretat că nu s-a bucurat de strămoşul nostru (Adam). Şi pe Domnul şi Stăpânul nostru îl îndemna să transforme pietrele în pâini. Şi slava deşartă pe îngerii cei nematerialnici (demonii) i-a aruncat jos din cer pe pământ şi în Iad şi pe Stăpânul L-a chemat cu neruşinare să cadă de pe aripa Templului pe pământ. Şi iubirea de arginţi, fiica lor, i-a provocat lui Ghiezi, slujitorul lui Elisei, omul lui Dumnezeu, lepra. Pe Iuda, ucenicul şi Apostolul, l-a făcut trădător. Răutatea cea prea rea a încercat ca pe Cel Căruia toată zidirea i se închină, adică pe Domnul, să îl preschimbe în închinător, promiţându-i să îi dea împărăţiile lumii, bogăţia şi slava lor, dar au fost dezminţite aspiraţiile lor. Nici nu a găsit în El un Adam cu uşurinţă a fi înşelat, nici înger uşor de schimbat nu a întâlnit, nici nu s-a înfruntat cu părerea unui ucenic al unui om al lui Dumnezeu. Ci în faţa lui S-a ridicat Dumnezeu tăinuit şi om arătat care i-a grăit împotrivă: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Şi „să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău”. Şi „mergi înapoia Mea, Satano”. „Atunci L-a lăsat diavolul pe Iisus şi, iată, îngerii venind la El Îi slujeau”. Cu acestea, cuvântul scripturistic ne spune că omul care a biruit aceste trei patimi, lăcomia pântecelui, slava deşartă şi iubirea de arginţi, este slujit în chip nevăzut de sfinţii îngeri.

Măcar să ne învrednicim şi noi, Doamne, să biruim aceste patimi cu rugăciunile Sfinţilor Tăi, care le-au biruit cu desăvârşire.

Să înţelegem izbânzile sfinţilor, să înţelegem şi neajunsurile noastre. Şi să pricepem distanţa uriaşă care ne desparte pe noi de aceia. Să îi vedem pe acei Sfinţi ca fiind îngeri purtători de trup. În ce ne priveşte pe noi, ezit să spun că purtăm şi numele de oameni. Şi să căutăm, şi să întrebăm, de unde a provenit diferenţa asta atât de mare, în ciuda faptului că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască”. „Toţi sunt dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt”. Spunând „Eu am zis: sunteţi dumnezei toţi şi fii ai Celui Preaînalt”, arată că pe toţi îi cheamă la această mare demnitate. Cum, aşadar, noi am întârziat atât de mult faţă de acei cuvioşi şi ne deosebim de ei aşa cum se deosebesc animalele necuvântătoare de creaţia cuvântătoare? Aceia s-au îmbogăţit întru cunoştinţă, faptă, întru vederea lui Dumnezeu, au devenit izvoare de minuni, părtaşi la corurile îngereşti, la izbânzi suprafireşti. S-au învrednicit să se bucure de vederi tainice, să aibă îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, aşa cum fiul împreună-vorbeşte cu tatăl său şi aşa cum prietenul împreună-vorbeşte cu prietenul său. Şi Dumnezeu, pentru aceştia, este totdeauna gata să împlinească dorinţele lor. Nu cumva nu a avut toate aceste virtuţi Marele Antonie şi slăvitul lui admirator, Ilarion, Sfântul Pahomie şi Marele Arsenie, şi Daniil Schivnicul, cel întocmai cu îngerii, şi ucenicul lui, Sfântul Andronic? Marele între Părinţi, Eftimie, Sfântul Sava şi foarte mulţi dintre ucenicii lor şi preamarele Ioan Scărarul? Simeon făcătorul de minuni şi cel de un nume cu el şi părtaş la acelaşi mod (de viaţă) cu aceştia, Daniil şi Alipie? Şi, dintre ierarhi, Sfântul Ioan Gură de Aur, Vasilie, Arătătorul celor cereşti, Grigorie Teologul şi, înaintea acestora, Grigorie al Neocezareii, făcătorul de minuni, şi Athanasie cel Mare şi dumnezeiescul Nicolae şi tot catalogul sfinţilor, ca să nu lungesc cuvântul cu multe enumerări de sfinţi? Dacă, pentru noi, grea lucrare este enumerarea numelor Sfinţilor, cu cât mai greu ne este să le iubim vieţile, aşa cum merită, şi să-i imităm cu dor sfânt ?

Cum, aşadar, ei, deşi oameni fiind cu trup, apăsaţi de nevoi fireşti, au petrecut această viaţă şi s-au desfătat pe durata ei de atâta slavă! Nu cumva s-au născut „din prima” Sfinţi şi au fost scutiţi de ispitele trupeşti?

Şi chiar dacă unii s-au născut aşa, nu sunt mai mult de patru sau opt. Dar nici aceştia, socotesc, nu au fost cu totul scutiţi de nevoile trupeşti. Doar îngerii sunt mai presus de asemenea nevoi. Toţi ceilalţi Sfinţi ai lui Dumnezeu au fost oameni supuşi nevoilor trupeşti fireşti. De ce, aşadar, ne deosebim atât de mult de acei oameni sfinţi, fiind şi aceştia oameni şi părtaşi ai aceleiaşi firi omeneşti a noastre?

Să zicem, cu ajutorul lui Dumnezeu, cum au primit aceia atât de mare har. Şi în continuare vom găsi că noi atât de mult avem lipsuri, „pentru că Dumnezeu nu face deosebiri”, aşa încât pe aceia să îi slăvească, iar pe noi să ne acopere de ruşine. Dacă am urmări fericita cale pe care au păşit aceia, oricum am fi putut şi noi să îi ajungem pe aceia şi să ne învrednicim de harismele lor. Noi nu am urmat „calea cea îngustă şi plină de chinuri”, ci pe „cea largă şi spaţioasă”. Patimile devastatoare, poftele şi desfătările trupeşti, mâncărurile desfătătoare, slavele pământeşti, neînfrânarea limbii, neînfrânarea celor cinci simţuri, nepăsarea faţă de ascultarea Scripturilor, nepăsarea faţă de suflet şi încălcarea dumnezeieştilor porunci ale Hristosului şi Dumnezeului nostru – promiteam să mă refer mai întâi la cele ale sfinţilor şi cuvântul a împreună-lucrat să le spun pe ale noastre…

Aceia au păzit „chipul şi asemănarea”. Au ascultat şi au dat atenţie tâlcuirii Sfintei Scripturi. „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Şi au cercetat ce înseamnă „chipul şi asemănarea” şi au găsit că puterea de a conduce şi puterea raţională sunt chipul. Asemănarea este facerea de bine şi liberul arbitru. Împărăţeşte Dumnezeu ca Ziditor şi Creator al întregii creaţii, văzute şi nevăzute. Pe om l-a aşezat Dumnezeu să împărăţească peste toate creaturile de pe pământ, şi aceasta este „chipul”. Dumnezeu este pricina a tot binele. În nici un caz al răului. Dumnezeu vrea ca şi omul să lucreze binele, şi după cum este de înţeles, să se ţină departe de orice răutate, şi aceasta este „asemănarea”.

 „Dumnezeu şade pe tronul sfinţeniei Sale” fără de trup şi în chip de nedescris înconjurat de cetele îngereşti. Au şezut şi aceştia, Sfinţii, pe tronurile sfinţeniei eliberaţi de grijile supravieţuirii, înconjuraţi de dumnezeieşti virtuţi şi împodobiţi de dumnezeieşti cugetări şi înţelesuri. „Împărăţit-a Dumnezeu” peste neamuri. Împărăţit-au şi aceştia şi au supus patimile cele idoleşti. „Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat”. Şi aceştia, după ce au stăpânit şi au împărăţit peste patimile omeneşti, s-au îmbrăcat întru podoaba nepătimirii. „Îmbrăcatu-S-a Domnul şi S-a încins cu putere”. Îmbrăcatu-s-au şi Sfinţii cu dumnezeiescul dor ca şi cu o haină şi s-au încins cu putere. „S-a smerit Hristos pe Sine după voia Sa ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce”. Şi aceştia s-au smerit pe sine, după ce au ridicat pe umerii lor crucea şi L-au urmat pe El până la moartea lor. „Acesta păcat nu a făcut şi viclenie în gura Lui nu s-a găsit”. Izbânda aceasta aparţine doar lui Hristos. „Noi toţi am păcătuit şi ne-am aflat departe de slava lui Dumnezeu. Însă Dumnezeul nostru îndreptăţeşte fără despăgubire, prin harul Său”.

Însă aceia, Sfinţii, s-au silit, „după putere”, să nu păcătuiască şi viclenie să nu întineze gura lor. A precedat pentru ei plecarea din lume şi unirea lor cu Hristos. Pentru adeverirea adevărului spuselor mele, vezi tu, ascultătorule al meu, pe preacuviosul Moise Etiopianul şi pe preacuvioasa Maria Egipteanca, pe preacuvioasa Pelaghia, cea de acelaşi cuget cu ei, câtă şi ce pocăinţă au arătat şi de care şi de cât har dumnezeiesc s-au învrednicit să guste în viaţa lor!

Am învăţat astfel că Dumnezeu cu îndreptăţire i-a proslăvit pe Sfinţi, care în viaţa lor L-au proslăvit pe El. Dacă însă aruncăm o privire la trecutul nostru şi la faptele noastre, atunci ne încredinţăm că pe merit şi cu îndreptăţire am fost lipsiţi de harul lor şi vom mărturisi că într-adevăr „nu este părtinitor Dumnezeu”. Şi dacă ne adâncim în cuvântul scripturistic „cel care Mă iubeşte ţine poruncile Mele”, vom găsi că aceia nu doar că au ţinut cuvintele lui Dumnezeu, ci le-au şi depăşit. De pildă, când spune Domnul, „cel care priveşte o femeie cu poftă desfrânată”, aceştia, sfinţii, nu doar că nu privesc cu atenţie la femeie, dar nici nu doresc să se uite nici la faţa vreunui bărbat.

Martor pentru acestea să fie unul dintre aceşti Sfinţi, care spunea: „în oraşul Alexandriei nu am văzut faţă de om, decât pe a arhiepiscopului”. Nu a depăşit, aşadar, acest preacuvios legea, aşa cum s-a întâmplat şi cu cei asemenea lui? Dimpotrivă, noi, nu doar că nu ţinem poruncile, dar le şi încălcăm. Nu doar că ne uităm cu privire desfrânată, dar şi cu neruşinare păcătuim. Vezi, aceia au ţinut legile şi le-au şi depăşit. Însă noi, le-am desfiinţat şi le-am şi încălcat. Şi acest lucru este lesne de înţeles. Unde se ţin poruncile, acolo urmează şi depăşirea lor. Acolo unde sunt date la o parte legile, acolo cu siguranţă urmează şi încălcarea lor. De aceea, aceia au ajuns până la îndumnezeire. Pentru că Hristos S-a sălăşluit definitiv întru ei. Noi, pe merit şi cu îndreptăţire, rămânem foarte mici.

 „Cel care strică şi una dintre cele mai mici porunci ale acestei legi şi îi învaţă astfel pe oameni, mic va fi socotit în Împărăţia lui Dumnezeu. Câtă vreme, cel care ţine toate poruncile şi învaţă astfel şi pe alţii, acesta mare va fi socotit în Împărăţia lui Dumnezeu”. Cumplită ameninţarea. Dacă prin abaterea şi de la o mică poruncă, oricât ar fi ea de mică, ne este rânduit să ne găsim mici, cu atât mai cumplit vom pătimi din pricina abaterii de la toate dumnezeieştile porunci, mici sau mari? Şi dacă unul păzeşte toate poruncile şi astfel învaţă şi pe alţii să facă, aşa cum făceau Sfântul Ioan Gură de Aur şi imitatorii săi, de cât de mare slavă se va învrednici următorul credincios şi imitatorul Sfinţilor?

„Dacă virtutea voastră nu întrece virtutea cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi care, deci, este virtutea cărturarilor şi fariseilor? Spun că dau ca prinos la Templu o zecime din veniturile lor. Din celelalte dau o cincime şi mai târziu o treime. Prin urmare, împart aproape jumătate din cele ale lor.

Aceasta este dreptatea, virtutea fariseilor. Prin urmare, ce trebuie să facă cei care nici măcar nu zeciuiesc cele ale lor, nici nu împart a cincea sau a treia parte? Dimpotrivă, şi cu toată neruşinarea lor sunt lacomi şi fură şi răpesc cele care nu sunt ale lor? Să cerceteze cei care cad în acestea în ce măsură au găsit drumul spre Împărăţie. Hristos a spus: „nu veţi intra în Împărăţie, dacă virtutea voastră nu prisoseşte”. Tu însă prisoseşti în nedreptăţi, furând şi răpind şi lăcomind.

Probabil din acestea vei da puţini bani, împodobeşti o icoană sau construieşti o biserică în numele unui sfânt. Îţi închipui că astfel ai făcut mari realizări. Însă icoana o împodobeşti cu roadele lăcomiei. De aceea şi sfânta icoană mai degrabă o pângăreşti, decât să o împodobeşti cu roadele lăcomiei. Însă sfântul, căruia, chipurile, i-ai împodobit icoana, îţi spune: „Ai crezut, în chip neghiob şi nelegiuit că voi fi asemenea ţie”.

Ofrandele hoţilor şi ale lacomilor „înaintea Domnului sunt respingătoare. În chip fărădelege le oferă”. „Cinsteşte pe Domnul oferindu-I Lui din bunurile tale şi din primele roade ale recoltei tale”. Eu locuiesc în Împărăţia cerurilor. Nu am nevoie de bunurile tale. Cei care au fost nedreptăţiţi de lăcomia ta sunt apăsaţi de mare sărăcie. Aceia au nevoie de mijloace de trai, de hrană, de băutură, de haine şi acoperiş. Acelora să le faci bine, care au fost nedreptăţiţi de tine.

Ai auzit că dacă virtutea voastră nu o întrece pe a cărturarilor şi fariseilor, nu vei intra în Împărăţia cerurilor? Dacă ţi se întâmplă să fii dintre săraci, neavând ce să împarţi, stai departe de furtişaguri şi lăcomii. Şi dacă eşti cel mai sărac dintre săraci, şi dai fie şi un pahar de apă rece, nu îţi vei pierde plata ta, spune Domnul. Şi văduva din Evanghelie a dobândit Împărăţia cu doi bănuţi. „Oricine se mânie fără motiv pe fratele său, vrednic va fi de osândă”. Cel care se mânie fără motiv, adică pe nedrept şi cu aroganţă, care nu socoteşte că toţi suntem fraţi şi avem un Părinte comun, pe Dumnezeu, prin harul dumnezeiescului botez, şi se mânie fără motiv, pentru că îl nesocoteşte pe fratele lui ca fiind sărac şi ţăran prost. Acesta, aşadar, vrednic va fi de osândă.

 „Cel care va zice fratelui său «netrebnicule», vrednic va fi de judecata sinedriului” (la marele tribunal). Ca ocărâtor şi impertinent este trimis la marele tribunal.

Vrând Domnul să taie păcatul, a oprit privirea curioasă, spunând, „cel care priveşte cu dispoziţie desfrânată o femeie, deja a săvârşit adulter cu ea în inima lui”. La fel şi aici. Vrând să împiedice sau mai degrabă să îi oprească pe ocărâtori de a mai păcătui, dă poruncă să fie trimişi ca vinovaţi la marele tribunal.

 „Iar cine va spune fratelui său «nebunule», vrednic va fi de gheena focului” (de iad).

Precum medicul desăvârşit pregăteşte sistematic dieta bolnavilor şi interzice orice fel de hrană vătămătoare, ca să nu moară (ştie că prin neînfrânarea de la mâncăruri se prelungeşte boala şi se provoacă moartea), la fel şi Hristos. De la injurie se ajunge la lovitură. Şi de la lovitură are loc şi uciderea.

După cum privirea curioasă provoacă dorinţa şi dorinţa induce consimţământul, şi de la acesta, împlinirea răului. De aceea, dintru început Domnul opreşte mânia fără motiv împotriva fratelui.

În plus, împiedică ocara, adică să nu îi spună fratelui său „netrebnicule” şi stabileşte pedepse medii. Aceste porunci, cred eu, le-a numit „mici”, spunând că acela care va nesocoti o poruncă, dintre cele mici, mic va fi în Împărăţia cerurilor (adică va fi exclus din aceasta). Şi înainte de acestea Domnul a ameninţat, ca să nu îndrăznească nimeni să spună: „ce înseamnă să mă mânii sau să spun «nebunule»”? Pentru a spune „nebunule” mare este ameninţarea Domnului şi cu adevărat înfricoşătoare. „Va fi”, spune, „vinovat de gheena focului” în iadul cel veşnic, cel care spune fratelui său „nebunule”.

Însă ce este acest „nebunule”, ca să fie atât de vinovat cel care l-a scos pe gură şi să fie condamnat la „gheena focului”? „Nebun” este şi se numeşte cel cu desăvârşire nelucrător, precum sarea care şi-a pierdut calităţile: „dacă sarea îşi va pierde sărăţia ei, cum o va redobândi? Nu mai e bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni”. Însă omul care a fost creat ca să fie chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu este nebun, nici nu poate fi numit «nebun». De aceea şi cel care îl numeşte «nebun», este vinovat de iadul cel veşnic. Şi dacă numai acest lucru îi face vinovaţi pe cei care scot pe gură aşa ceva, de iadul veşnic, ce se întâmplă cu cei care depăşesc aceste limite şi cu bestialitate şi fără de omenie îi lovesc pe ceilalţi?

Măcar să ţinem şi noi această poruncă şi toate celelalte dumnezeieşti porunci, aşa încât să evităm pedepsele ameninţate. Să ne învrednicim de bunurile veşnice viitoare pe care ni le-a promis şi să luăm parte la dumnezeieştile daruri de care se desfătează Sfinţii pomeniţi mai înainte care au păzit chipul prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să fie slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.