Teologia liturgic-euharistică a Cuviosului Atanasie din Paros (1721–1813) – Prefaţa Dogmaticii

Tinerilor iubitori de învăţătură şi tuturor fraţilor mei în Hristos de un neam, sănătate, pace, fericire şi mântuire veşnică de la Dumnezeu Domnul Atotţiitorul.

Strălucita şi vestita insulă Chios, care e iubitoare de muze nu mai puţin decât iubitoare de Hristos, după „Retorica” mult sârguitoare şi „Metafizica” cea cu nume mare, care au fost deja editate anterior de ea pentru voi, vă salută şi acum pe voi, copiii cucernici ai sfintei Biserici a lui Hristos, precum şi pe toţi cei de o seminţie cu voi, aducându‑vă prin mine, smeritul lucrător din ea, „Rezumatul dogmelor” cereşti ca pe o pârgă aleasă şi snop sfânt adunat după putere de pe holda Duhului şi plantelor cereşti, a de Dumnezeu insuflatelor Scripturi şi a sfinţilor şi vestiţilor dascăli ai plinătăţii creştineşti.

Dar trebuie vorbit mai limpede despre acest lucru şi dat seama de întreprinderea aceasta, care e în chip mărturisit nu sub, ci mult peste măsura puterii mele; căci eu am mărturisit fără să mă ruşinez şi n‑am încetat să‑mi mărturisesc lipsa de învăţătură, şi atunci cum să fi îndrăznit acum eu însumi acestea, ştiind că acela care vorbeşte sau scrie despre Taine trebuie să fie nu numai foarte experimentat şi foarte cunoscător al dumnezeieştilor Scripturi, dar şi curăţit sau măcar în curs de curăţire, potrivit glăsuirii Teologului [Grigorie din Nazianz]? Iar eu, care pe lângă lipsa de învăţătură şi de experienţă în general şi în întregime în cele dumnezeieşti, mai sunt şi întinat şi nevrednic prin viaţa mea să umblu în înţelesurile dumnezeieşti, dacă cele ale mele sunt într‑adevăr aşa şi am o astfel de socotinţă, cum, iarăşi, voi primi eu această luptă supramăreaţă, şi mă voi arunca în această arenă de nestrăbătut? Arătându‑vă acest lucru vin la voi şi cer iertare dacă acest cuvânt va ieşi în afara măsurii povestindu‑vă de la început cum au stat lucrurile.

Cu nu puţini ani în urmă ne‑a venit în mâini o carte care poartă suprascrierea „Teologie”, dar numele nici unui autor. Zvonul spunea însă că e osteneala unuia dintre cei mai vestiţi în filozofie dintre ai noştri1, care le‑a adunat precum se pare din scolasticii latinilor, curăţindu‑le însă de necurăţiile papistaşe. Dar, nu ştiu cum, cartea era plină şi de alte scăderi. Iar pentru că era, chipurile, o carte de şcoală [scolastică], ni s‑a părut că trebuie să o predau elevilor mei. Dar deşi, cum am recunoscut, eram lipsit de experienţa unora ca acestea, chiar şi aşa mi s‑a părut că găsesc în ea multe lipsuri, fie ca unele care nu erau corecte, fie ca unele spuse în dezacord, fie ca puse fără ordine, fie ca păcătuind într‑un alt mod şi având nevoie de îndreptare. Şi începând eu să îndrept acestea şi unele ca acestea, cum cerea nevoia în fiecare caz, şi am făcut aceasta la prima şi a doua predare, s‑a întâmplat ca astfel cartea să devină un monstru diform şi urât prin desele ştergeri şi alte adaosuri şi prin refaceri în foarte multe locuri, încât nu mai e bună nici pentru copiere, nici pentru predare. Ajungând la aceasta cu lucrul, urma doar una din două: fie să încetez şi să şterg totul, fie să iau din carte şi să transform şi să o refac de la început cu totul. Îndemnându‑mă aşadar la aceasta din urmă unii dintre cunoscuţii mei şi observând şi eu că altfel nu se putea face, de voie, de nevoie m‑am avântat în această luptă supramăreaţă, uitând puţin de neputinţa mea şi atârnându‑mi toate nădejdile de Părintele luminilor, de la Care pogoară tot darul desăvârşit, potrivit dumnezeiescului Iacob [1, 17]. Cu al Cărui ajutor, care mi‑a îngăduit aceasta, am şi isprăvit şi am pus capăt unui lucru care mi se pare acum de bun augur.

Acestea fiind spuse despre îndrăzneala acestei încercări peste putere, trebuie vorbit acum şi despre lucrul ei, adică despre această lucrare. Mai întâi, despre numele ei. Căci nu mi s‑a părut potrivit după punere la încercare *< să‑i pun întregii cărţi suprascrierea „Teologie” sau „Carte teologică”, şi să‑i dau acest nume, cum le place să o numească scolasticilor latini. Întrucât acest nume de „Teologie” nu este propriu, nici cuvenit pentru întreaga lucrare. Căci observând bine lucrurile, găsesc că dumnezeieştii noştri Părinţi, atât cei vechi, cât şi cei de pe urmă, care s‑au distins spre sfârşitul împărăţiei [bizantine], unul dintre ei fiind şi preaînţeleptul în cele dumnezeieşti Iosif Vryenios, nu fac nicidecum comune numele, ci mai degrabă le disting unele de altele, numind „teologie” doar vorbirea despre Dumnezeu, iar „economie”, lauda înomenirii Unului‑Născut. Deci întrucât, fără să‑l facă nume comun, dumnezeieştii dascăli ai Bisericii numesc peste tot „teologie” numai vorbirea despre Dumnezeu, iar „economie” numesc taina surpanegrăită a înomenirii lui Hristos, precum şi creaţia, aducerea de către Dumnezeu la fiinţă din nimic a universului, ceea ce e o dogmă a credinţei, de aceea, fiindcă vreau şi doresc să mă aliniez întru toate dumnezeieştilor mei Părinţi, iar nu invenţiilor inovatoare ale celor noi şi mai noi decât aceştia, de aceea am hotărât să numesc întreaga lucrare nu „Teologie” sau „Teologică”, ci „Rezumat al dumnezeieştilor dogme ale credinţei”2. Căci tratează despre trei lucruri mari: Teologie, Creaţie şi Economie, fiecare din acestea având o întindere nesfârşită cuprinsă în dumnezeieştile Scripturi. De aceea, socot, numele „Rezumat” este foarte propriu şi foarte firesc cu referire la strâmtimea minţii omeneşti şi mai cu seamă întrucât prin voinţă mai mult decât prin fire gura mea nu se lărgeşte, potrivit Psalmistului [Ps 80, 11], ci mai degrabă se strâmtează. Prin urmare, cartea se împarte în trei: în Teologie, în Creaţie şi în Economia în trup. Prima se subdivide în alte două părţi sau secţiuni: în vorbirea simplă [despre Dumnezeu], în care se vorbeşte pe scurt despre atributele lui Dumnezeu, lucru pe care marele Dionisie îl numeşte „Despre numirile dumnezeieşti”, şi în misterul supraincognoscibil al sfintei, de‑o‑fiinţă şi închinatei Treimi, în care sunt teologhisite cele Trei Ipostase sau Persoane tearhice şi synanarhice ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, şi unde se vorbeşte şi despre unele erezii privitoare la acesta. Partea a doua, Creaţia, se subdivide şi ea în: această creaţie văzută, şi în cea nevăzută a puterilor necorporale. Partea a treia, adică Economia dumnezeiască, rămâne nedivizată în altele; se vorbeşte şi aici despre diferitele şi multele erezii care au răsărit cu privire la acest mister foarte supranatural. Iar după isprăvirea acestor trei am adăugat şi alte două rezumate: unul despre dumnezeieştile Taine ale Bisericii, iar altul despre poruncile Stăpânului şi ale Bisericii, şi care, deşi sunt necesare şi trebuincioase, nu s‑au găsit în prototip.

Astfel fiind dispuse, mărturisesc tuturor şi vestesc cu limbă clară şi spun ceea ce înalta minte, marele Dionisie, spunea despre sine însuşi, căci în prologul tratatului „Despre numirile divine” spune cuvânt de cuvânt aşa: „Căci în general nu trebuie îndrăznit, nici gândit ceva despre Dumnezeirea supraesenţială şi ascunsă decât cele arătate nouă în chip dumnezeiesc de dumnezeieştile Scripturi.” Acest lucru îl spun şi eu şi incomparabil mai mult îl spun eu, cu cât nici o comparaţie n‑ar putea exista între cineva lipsit de învăţătură şi gânditor de cele pământeşti, cum sunt eu, cu acel atoateştiutor şi gânditor de cele îngereşti. Prin urmare, nu voi spune nimic din burta mea, ci voi spune toate cele din dumnezeieştile Scripturi încă şi cele învăţate de marii Părinţi şi dascăli ai sfintei Biserici a lui Hristos, folosindu‑mă ca de o bază şi un început de cartea dinainte, alegând din ea părţile cele mai bune. Tratatul e scolastic, dar nu potrivit îndrăzneţului abuz al ipotezelor şi antitezelor celor mai absurde care domneşte acum în cele dumnezeieşti şi a dialecticii profane introduse în ea pe furiş din afară şi care strigă mult şi des în ea, dar care, lucru îndrăzneţ, îi va trimite unui blestem veşnic, potrivit marelui în teologie Grigorie; căci şi dumnezeieştii Părinţi se folosesc în cele dumnezeieşti de ajutorul care vine de la silogisme, dar la timp de necesitate, adică purtaţi împotriva duşmanilor credinţei, iar nu luptându‑se pur şi simplu cu umbrele astfel de fiecare dată şi jucându‑se în cele în care nu e de joacă, lucru pe care obişnuiesc să‑l facă astfel acum atotîndrăzneţii. Nu de acest gen scolastic, urât şi detestat de Părinţi, e tratatul acesta, ci cum este cel al dumnezeiescului Părinte Ioan Damaschinul. Care adunând cel dintâi într‑o singură alcătuire, pe care a intitulat‑o „Expunere a credinţei ortodoxe”, dogmele credinţei risipite în cuvintele şi în definiţiile dumnezeieştilor Părinţi, a predat‑o Bisericii lui Hristos, ca să aibă copiii creştinilor o învăţătură uşor de cuprins într‑o privire atunci când sunt învăţaţi în şcoli credinţa lor; pentru care, adică pentru înţelegerea dogmelor dumnezeieşti învăţate, a pus cu iubire de osteneală înaintea alcătuirii şi o logică. În acest mod să fie şi să se numească scolastic şi alcătuirea de faţă, pentru că a fost alcătuit cu iubire de osteneală de la bun început de dragul tinerilor care învaţă în şcoli, eliberat îndeajuns de teoriile scolastice, dar soluţionând în chip decent şi cuminte aporiile care se ivesc nu însă prin dese diviziuni şi subdiviziuni, ci prin mărturia dumnezeieştilor Scripturi şi tâlcuirile şi exegezele dascălilor putători de Dumnezeu; căci credinţa noastră nu e din principiile raţiunii, ci din Revelaţia dumnezeiască. > La care mai adaug acum şi aceasta: dat fiind că dogmele sfintei noastre credinţe nu le avem de la oameni, ci din dumnezeieştile Scripturi, de aceea în ce priveşte toate aporiile şi obiecţiile care se ivesc din dumnezeieştile Scripturi trebuie să le soluţionăm scripturistic, nu însă şi în ce priveşte cele ivite la unii Părinţi. Căci dogma bisericească e ca o balanţă şi un canon, şi, potrivit proverbului grecesc, nu trebuie pusă piatra pe balanţă, nici balanţa pe piatră; adică particularele trebuie să e armonizeze cu comunul, nu invers. Căci dacă am voi să dăm soluţii socotinţelor fiecăruia din Părinţi, cuvântul ni s‑ar întinde la infinit.

Aceste lucruri arătate fiind astfel vouă, fraţilor în Hristos, cer şi implor bunăvoinţa voastră, ca să‑mi daţi iertare, dacă lucrarea va fi judecată de voi ca nefiind potrivită demnităţii materiei din ea, nici potrivit aşteptării voastre, căci multe fiind, precum s‑a zis mai sus, cele ce împiedică să se facă un lucru foarte bun, mai e un lucru, reaua mea bătrâneţe, care mistuindu‑mă m‑a făcut inutil faţă de cele ce erau de lipsă. De aceea, fiind recunoscători pentru cele ce am putut să vă oferim, dacă din ele veţi avea vreun câştig, rugaţi‑vă mai întâi pentru pacea, fericirea şi păzirea de Hristos iubitoarei cetăţi Chios, care în vremuri atât de tulburi a deschis cu cele mai mari şi împovărătoare cheltuieli tuturor celor ce vor dintre cei de‑un neam cu noi o şcoală comună cu educaţie completă şi aceasta e activă fără nici o grijă; apoi şi pentru nevrednicia mea, ca Domnul Cel iubitor de oameni să mă miluiască pe mine nevrednicul cu mila Sa doar pentru bunătatea Lui.

30 ianuarie 1804

Al iubirii voastre în Hristos smerit frate cel mai mic între ieromonahi Atanasie din Paros

Despre înfricoşătoarea Taină a dumnezeieştii Cuminecări*

Aşa cum în natură ceea ce s‑a născut şi a primit început al vieţii are nevoie de o hrană corespunzătoare, tot aşa şi cel învrednicit de naşterea de sus din apă şi din Duh şi pecetluit cu Mirul dumnezeiesc, după cum spune legiuirea dumnezeiască, e chemat în continuare şi la Masa Duhovnicească şi se împărtăşeşte de hrana cea cerească, adică de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine ale lui Hristos, împărtăşire [metalēpsis] dumnezeiască pe care toţi Părinţii o numesc în comun şi cuminecare/comuniune prin excelenţă [kat’exaireton koinōnian]. Aceasta deoarece credinciosul se cuminecă cu Stăpânul Hristos atât prin dumnezeiescul Botez, cât şi prin preasfântul Mir, precum şi prin celelalte Taine, dar prin această Hrană duhovnicească se cuminecă într‑un mod diferit, întrucât se împărtăşeşte cu un Trup şi un Sânge îndumnezeite. De aceea împărtăşirea aceasta se numeşte cuminecare mai presus de orice altă cuminecare, dat fiind că dumnezeiescul Pavel strigă limpede: „Paharul binecuvântării, pe care‑l binecuvântăm, nu este oare o cuminecare/comuniune cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare o cuminecare/comuniune cu Trupul lui Hristos?” [1 Co 10, 16]. Dar cuminecare se numeşte folosirea acestei înfricoşătoare Taine în care prin Trupul îndumnezeit şi Sângele îndumnezeit al lui Hristos ne împărtăşim de harurile Lui dumnezeieşti, devenind toţi, potrivit cuvântului Apostolului [cf. 1 Co 10, 17; 6, 16], un trup şi un duh cu Însuşi Hristos.

Iar preadumnezeiasca ei lucrare sfântă [hierourgia] e numită de dumnezeieştii Părinţi celebrare a celebrărilor, superioară prin excelenţă celorlalte celebrări; căci, potrivit dumnezeiescului Dionisie, ea este sfârşitul şi rezumatul tuturor celorlalte Taine, şi e desăvârşirea fiecăruia din darurile ei tearhice şi desăvârşitoare; aşa cum şi Botezul se numeşte luminare prin excelenţă, deşi fiecare din celelalte Taine împărtăşesc celor iniţiaţi o luminare, pentru că împărtăşesc o lumină primă, şi este început al tuturor mistagogiilor dumnezeieşti [Despre ierarhia bisericească III, 1].

Spunând pe scurt acestea, să cercetăm şi să vedem cu sfinţenie fiecare din aspectele particulare ale lucrării sfinte a acestei preadumnezeieşti celebrări.

Aşadar, dumnezeieştii Apostoli „precum au primit de la Domnul, aşa au şi predat” Bisericilor din toată lumea; şi anume că „în noaptea în care a fost predat, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: „Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi întru amintirea Mea!» Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: «Acest pahar e Noul Testament/Legământ întru Sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori beţi, întru amintirea Mea.» Căci ori de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi, până ce va veni” [1 Co 11, 23–26]. Aşadar şi sfânta Biserică, în dumnezeiasca lucrare sfântă a acestei Taine, face aşa cum a primit: ia pâine, nu însă simplu, ci mai întâi una numai din grâu, şi acesta curat, şi din nimic din celelalte roade ale pământului, iar în al doilea rând dospită, nu nedospită1; căci cea nedospită se aseamănă trupului mort, iar cea dospită celui însufleţit, pentru că Domnul S‑a adus jertfă pe Sine Însuşi viu, unit cu un suflet raţional. Aşadar sfânta noastră Biserică, lăsând pâinile nedospite iudeilor şi apolinariştilor2, predania pe care a primit‑o de la Sfinţii Apostoli o păzeşte în mod exact şi sigur, şi se foloseşte de pâine dospită şi vin amestecând în el şi apă, pentru că, potrivit dumnezeiescului evanghelist Ioan, din preacurata coastă a Mântuitorului a ieşit sânge şi apă [In 19, 34]; dar şi fratele lui Dumnezeu, dumnezeiescul Iacob, şi Clement papa Romei cel egal cu Apostolii, învaţă în Liturghiile lor această predanie dumnezeiască, şi anume că Hristos, „luând paharul şi amestecând în el vin şi apă, a dat sfinţilor Săi ucenici şi apostoli zicând”, şi aceleaşi lucruri le zice în dumnezeiasca lui Liturghie şi Marele Vasile şi toţi dascălii cei mai vechi ai Bisericii învaţă predania indispensabilă a apei. Rătăcesc aşadar cei din neamul armenilor care resping această predanie dumnezeiască ca să nu cadă, chipurile, în cacodoxia lui Nestorie, avansând nu ştiu cum această frică iraţională. Pentru că Nestorie divide pe Unul Hristos în două ipostase sau persoane, iar aceştia, luând apa în rolul de persoană şi respingând o gândire nestoriană, au căzut în impietatea opusă a unicei naturi, socotind vinul în locul naturii divine, de unde au fost şi numiţi monofiziţi sau teopashiţi. Mult mai veche decât acestea a fost o altă erezie, cea a celor numiţi hidroparastaţi, care, socotind vinul drept un rău, se foloseau doar de apă în Taine, şi împotriva cărora s‑a sculat şi dumnezeiescul Hrisostom.

Aşadar, ca să revenim la tema pusă înainte, preotul ortodox răsăritean ia o pâine, o pâine adevărată şi la vedere şi la atingere, şi la gust şi la miros. Această pâine conţine ceva şi e conţinută de ceva: conţinutul ei e în formă de dreptunghi şi poartă printr‑o pecete inscripţia „Iisus învinge”; şi e conţinută de o formă circulară, care arată sânul preacurat al pântecului Fecioarei, din care a ieşit circumscris potrivit umanităţii Cel necircumscris prin natura divinităţii. Iar pecetea scoasă din mijlocul pâinii arată că Dumnezeu Cuvântul a ieşit luând asupra Sa un trup din natura noastră unit cu un suflet raţional. Rău fac aşadar latinii care sfinţesc (dacă sfinţesc) drept, chipurile, Trup al lui Hristos o formă circulară, căci forma circulară arată infinitatea şi necircumscrisul divinităţii, iar nu circumscrisul şi limitatul trupului; iar Hristos a pătimit şi a murit nu în prima, ci în al doilea; lucru a cărui amintire ni s‑a poruncit să o facem. Drept pentru care la sfânta proscomidie preotul se foloseşte iarăşi de aceste cuvinte şi spune dinainte în chip concentrat toate cele ale Patimii şi aminteşte şi de suliţă, din pricina căreia a ieşit numaidecât sânge şi apă, şi cel ce a văzut a dat mărturie [In 19, 34–35]. Prin acestea şi prin cuvintele profetului [Isaia, cap. 53], pe care le aminteşte, preotul arată, potrivit sfinţitului Simeon al Tesalonicului, şi că începe să facă porunca Mântuitorului şi că moartea Mântuitorului a fost prevestită de profeţi.

Iar după împlinirea celor săvârşite la sfânta proscomidie şi începutul dumnezeieştii Liturghii, înainte de sfinţirea Tainelor, Biserica lui Hristos a primit să se folosească şi de cântări şi citiri, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament, lucru pe care obişnuieşte să‑l facă în mod indispensabil şi la celelalte Taine. Fapt prin care, spune marele Dionisie3, se arată că ale Unuia şi Aceluiaşi Duh sunt şi acelea, şi acestea. Căci cele pe care acela [Vechiul Testament] le‑a spus dinainte despre Hristos în profeţii şi în psalmi, acesta, cel Nou, le arată săvârşite prin sfintele pericope apostolice şi evanghelice. Drept pentru care, cât timp se cântă sau se citesc cele profetice, dumnezeieştile simboluri zac acoperite, cuvântul arătând că cele spuse de profeţi urmează să se facă; ele sunt descoperite însă după Intrarea cea Mare ca unele acum deja pe cale de a fi săvârşite. Iar păstorii din vechime ai sfintelor Biserici de pretutindeni obişnuiau în zilele de duminică şi de sărbători ca după isprăvirea Scripturilor să facă noroadelor şi omilii, fie catehizându‑i pe cei încă neiniţiaţi, fie învăţându‑i din cele spuse pe cei credincioşi. Negreşit însă cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu nu putea lipsi din Biserică, lucru — lipsa cuvântului — pe care‑l vedem, nu fără cea mai mare deprimare, întâmplându‑se acum în aproape întreaga Biserică.

După aceasta se pun încă şi azi cele ale catehumenilor, dar catehumenii nu sunt scoşi afară, pentru că nu mai sunt; se spun însă ca să se păstreze vechea ordine a Bisericii, poate ar fi cândva nevoie de ea.

Iar după ce încetează cele ale catehumenilor şi se cântă Heruvicul, se mută sfintele pe sfânta Masă, mutare pe care o numim şi Intrare Mare, pentru că se face cu multă strălucire, întrucât sfintele daruri vin spre a fi sfinţite şi a se face Trup şi Sânge al lui Hristos. Dar ce anume înseamnă această Intrare Mare unii spun una, iar alţii alta4, fiind în dezacord cu evlavie. Dar opinia mai comună vrea ca ea să arate aducerea dumnezeiescului trup de pe Golgota la mormânt care s‑a făcut de fericiţii Iosif şi Nicodim, cum povestesc sfinţii evanghelişti. Cu acest înţeles par să concorde şi sfintele cântări rostite de preot la depunerea lor, cum sunt: „Iosif cel cu bun chip…”, „În mormânt cu trupul…” şi „Ca un purtător de viaţă şi mai frumos decât raiul…”. Aceştia mai spun că „aerul” pus în comun peste amândouă [darurile] înseamnă piatra pusă deasupra mormântului.

Deci după ce dumnezeieştile daruri au fost aduse pe sfânta şi dumnezeiasca Masă ca să fie săvârşite, adică jertfite, şi apoi din ele să se împărtăşească poporul, pentru aceasta preotul îi îndeamnă prin diacon pe credincioşi la iubirea unii faţă de alţii şi la a avea un suflet, întrucât fără aceasta nu e cu putinţă să existe creştin, nici nu e îngăduită împărtăşirea cu înfricoşătoarele Taine. Iar după ce a fost proclamat în chip strălucit şi preadumnezeiescul Simbol al credinţei, prin care toţi am fost aduşi la un cuget şi cei de pretutindeni s‑au făcut o singură Biserică şi Trup al lui Hristos, preotul începe să vină acum la lucrul cel mai important, adică la desăvârşirea Tainelor potrivit poruncii Mântuitorului Care spune: „Aceasta să faceţi întru amintirea Mea!” [Lc 22, 19]. Şi pentru că ştie că acesta e doar foarte puţin un lucru al firii create, ci doar al puterii dumnezeieşti, de aceea, întorcându‑se spre Dumnezeu şi Tatăl, de la Care coboară toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit [Iac 1, 17], se roagă cu multă frică şi străpungere citind şi spunând acea rugăciune care se numeşte în special „euharistie” [mulţumire]. Fiindcă laudă binefacerile dumnezeieşti care s‑au făcut de la început pentru om şi, în cele din urmă, pentru că din pricina îndurării neasemănate a iubirii Sale de oameni, vrând să‑l readucă la fericirea de la început, L‑a trimis pe Fiul Său Unul‑Născut. Acesta fiind Dumnezeu mai înainte de veci, luând din Sfânta Fecioară un trup însufleţit de un suflet raţional şi împlinind toată economia cea pentru noi, în noaptea în care a fost predat sau, mai bine zis, S‑a predat pe Sine Însuşi pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele, preacuratele şi fără de prihană mâinile Sale, mulţumind, binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat sfinţilor Săi ucenici şi apostoli zicând: „Luaţi! Mâncaţi! Acesta este Trupul Meu, Care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor.” Asemenea şi paharul după ce au cinat zicând: „Beţi dintru acesta toţi! Acesta este Sângele Meu, al Testamentului/Legământului celui Nou, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” Căci pentru că Stăpânul a poruncit spunând: „Aceasta să faceţi întru amintirea Mea”, şi preotul vrea să facă aceasta şi se justifică lui Dumnezeu şi Tatăl că întrucât, Stăpâne, Fiul Tău Unul‑Născut ne‑a poruncit să facem ce L‑am văzut făcând pe El, de aceea şi noi, păcătoşii şi nevrednicii, aducându‑ne aminte de a această poruncă mântuitoare, cerem, ne rugăm şi implorăm: Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste darurile acestea ce sunt puse înainte, şi fă pâinea aceasta cinstitul Trup al Hristosului Tău — Amin! —, iar ce este în paharul acesta cinstitul Sânge al Hristosului Tău — Amin!5 —; şi spunându‑se acestea, are loc o minune, o minune mai presus de minune, care întrece orice gând şi înţelegere, şi se înţelege şi mărturiseşte numai prin credinţă. Căci pâinea nu mai e pâine, ci s‑a prefăcut/transformat în chip real şi propriu‑zis în Trup al lui Hristos, iar vinul din potir nu mai e vin, ci se face Sânge al lui Hristos în chip propriu‑zis şi real. Printr‑o economie negrăită se păstrează numai accidenţii pâinii şi vinului, care au drept subiect ascuns substanţa Trupului şi Sângelui Stăpânului. Cu adevărat mare e Domnul şi minunate şi excepţionale sunt lucrurile Lui. Cine a văzut sau cine a auzit să fie o substanţă fără accidenţi sau accidenţi fără substanţă? La toate celelalte Taine deci, materia pusă înainte devine părtaşă doar a unui har sfinţitor, aici însă are loc prefacerea/transformarea unei substanţe în altă substanţă [metabolē ousias eis ousian], ceea ce se numeşte în chip foarte potrivit trans‑substanţiere [metousiōsis].

După acestea, preotul înalţă Pâinea dumnezeiască şi, potrivit sfinţiţilor tâlcuitori, acum se împlineşte chipul/figura [typos] învierii: împărţind Pâinea dumnezeiască în patru, un sfert o pune în Potir, prin care se arată că Hristos a înviat deplin, unind cu Sine Însuşi tot Sângele Lui vărsat. Şi în acest chip/figură şi timp Trupul vrea să fie una cu dumnezeiescul Sânge, nu ca zăcând pe disc ca în mormânt, ci ca un trup viu şi însufleţit al lui Hristos deja înviat, cum se spune îndată. Prin urmare, sfânta Biserică, folosindu‑se de o economie cu înţelepciune dumnezeiască, rupe celelalte sferturi în bucăţele subţiri şi împărtăşeşte credincioşilor amândouă formele6. Mai întâi pentru că şi Domnul a făcut aşa, dând separat pâinea şi spunând: „Acesta este Trupul Meu”, şi separat paharul zicând: „Acesta este Sângele Meu”, iar în al doilea rând şi pentru ca, văzând oamenii Sângele Stăpânului vărsat pentru noi, să se îmbete cu beţia lui David [Ps 22, 5: „Şi paharul Tău mă îmbată ca un vin puternic”], înţelegând iubirea extremă şi inexprimabilă a lui Dumnezeu pentru om. Aşadar fiindcă ne împărtăşim de înfricoşătoarele Taine în chipul/figura Învierii, trebuie să gândim că ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos de după înviere care nu e supus nici unei stricăciuni/corupţii7, fiindcă aşa sunt trupurile învierii. Nestricăciunea/incoruptibilitatea acestui Trup se arată nu numai plecând de la momentul [împărtăşirii], ci şi prin cele pe care le spune preotul când rupe în bucăţi Sfânta Pâine: „Se rupe în bucăţi [melizetai] şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Care se rupe în bucăţi şi nu se divide, Care se mănâncă peste tot şi niciodată nu se isprăveşte/epuizează.” Aceasta este o proprietate care negreşit nu aparţine trupului dinainte de înviere, pentru că lucrurile nu stau potrivit aftartodokeţilor, împotriva cărora a luptat luminătorul Bisericii [patriarhul] Eutihie [al Constantinopolului, 552–556, 577–582], care din această pricină a suferit şi exil din partea patronului ereziei, împăratul Iustinian [527–565]. Fiindcă acela [trupul înviat] nu mai cunoaşte stricăciune, dar a suferit stricăciune până la moartea lui şi la vărsarea cinstitului Său sânge. Trebuie aşadar ştiut că însăşi substanţa Trupului Domnului e indivizibilă, inepuizabilă, precum şi invizibilă, întreagă în întreg şi întreagă în cea mai mică bucată tăiată; se spune însă că e tăiat, împărţit şi mâncat doar potrivit accidenţilor, întrucât aşa a rânduit cu toată înţelepciunea Domnul din pricina neputinţei noastre, şi tot potrivit acestor accidenţi se spune că zac într‑un loc, acesta sus, iar acela jos, la stânga sau la dreapta. Iar că preotul rupe în bucăţi fără să împartă Trupul viu, însufleţit şi înzestrat cu minte şi îl împărtăşeşte e evident şi din faptul că spune: „Se rupe în bucăţi şi se împarte Mielul lui Dumnezeu”; nu Trupul Fiului lui Dumnezeu, ci Mielul lui Dumnezeu, pe care Înainte‑mergătorul Ioan l‑a arătat viu, nu ca pe o victimă sacrificată.

Aşadar, după ce prin înălţarea pâinii s‑a făcut chipul/figura învierii, precum s‑a spus, după ce s‑a împlinit de către credincioşi împărtăşirea dumnezeiască, ori de câte ori ar fi destoinic fiecare8, potrivit poruncii dumnezeiescului Pavel [1 Co 11, 26], are loc şi chipul/figura [typos] înălţării Domnului, care e capătul preanegrăitei economii a lui Dumnezeu pentru om, înălţare pe care o arată cuvântul profetic rostit de preot şi unit cu tămâie: „Înalţă‑Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava ta!” [Ps56, 6]. Ridicarea dumnezeieştilor rămăşiţe ale Tainelor rămase (spune dumnezeiescul Gherman citat de Nicolae Vulgaris) sugerează înălţarea Domnului şi Dumnezeului nostru, ultima lor tămâiere arată harul Duhului Sfânt dat Apostolilor după înviere, iar întoarcerea diaconului cu discul şi a preotului cu potirul la proscomidiar are înţelesul celei de‑a Doua Veniri, la care să fie să fim găsiţi neosândiţi, sârguindu‑ne acum după putere să ne împărtăşim cu vrednicie cu preacuratele şi înfricoşătoarele Lui Taine, cu harul şi îndurările şi iubirea de oameni a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Căruia fie slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.