Editarea scrierilor paisiene

Două importante publicaţii care în ultimii doi ani au văzut lumina tiparului la Tesalonic şi Iaşi ne reţin atenţia în aceste pagini. Înţelegerea semnificaţiei lor exacte impune însă situarea lor în context, mai precis pe firul eforturilor întreprinse de peste două secole în scopul difuzării documentelor principale care au stat la originea fenomenului duhovnicesc al aşa-numitului “paisianism” .

Încheind un ciclu de aproape o jumătate de secol de preocupări dedicate studiului vieţii şi activităţii stareţului Paisie Velicikovski (1722–1794) – ciclu deschis în 1964 prin publicarea la Tesalonic a unei teze de doctorat despre „Paisie Velicikovski şi şcoala lui ascetico-filologică”  – reputatul slavist şi istoric grec, profesor onorar al Facultăţii de Teologie din Tesalonic, Antonios-Emilios Tachiaos (n. 1931) publica tot aici, în 2009, un elegant volum cuprinzând traducerea neogreacă, precedată de un substanţial studiu introductiv şi întregită de o amplă bibliografie, a principalelor izvoare biografice privitoare la viaţa stareţului ucrainean canonizat în 1988 de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse.[1]

Un an mai târziu, în 2010, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a retipărit la Iași, dând curs unei inițiative a mitropolitului Teofan, cele două volume grupând sub titlul oarecum anost, „Cuvinte și scrisori duhovnicești”, editarea în limba română a aproape întregului corpus al scrierilor sfântului stareț Paisie de la Neamț[2]. Realizate de una din cele mai bune cunoscătoare ale moștenirii literare a fenomenului paisian, prematur decedată în iulie 2006, care a fost regretata cercetătoare din Republica Moldova Valentina Pelin, cele două volume apăruseră într‑o primă ediție cu un deceniu în urmă la Chișinău[3]. Ele se adăugau fericit volumului apărut în 1996 la Sibiu (reeditat cu completări în 2002) cuprinzând „Autobiografia și Viețile unui stareț”[4], și al cărui scop era să restituie în limba română aproape integralitatea textelor și documentelor privitoare la parcursul duhovnicesc, biografic și cultural al marelui stareț aflat la originile decisivei înnoiri în duh filocalic a monahismului şi teologiei ortodoxe din epoca modernă și contemporană.

Ediții similare care să înmănuncheze în originalul slavon toate scrierile și textele autobiografice și biografice, care alcătuiesc oglinda „fenomenului paisian”; lipsesc încă. Faptul pare greu de înțeles și de explicat, eforturi notabile în acest sens nelipsind atât în secolul XIX, cât și în secolul XX. Din diverse motive însă ele n‑au reușit să vadă lumina tiparului decât foarte târziu, la două secole de la mutarea la Domnului a starețului Paisie pe 14 noiembrie 1794[5].

În contextul dificultăţilor şi tensiunilor interne apărute în interiorul dublei obşti slavo‑române de la Neamț pe fondul ocupațiilor rusești ale Moldovei în anii 1787–1792, 1806–1812 (soldat cu ruperea Basarabiei și anexarea ei Imperiului țarist), 1829–1834 și 1853–1854, a protectoratului rusesc până în 1856 și a secularizărilor de după 1859, la Neamț a putut vedea lumina tiparului în românește într‑o antologie patristică publicată în 1817 („Adunarea cuvintelor despre ascultare”) o singură scrisoare pe această temă a starețului Paisie către preotul Dimitri din Poltava și scurta sa „Viață” scrisă de ierodiaconul (viitor mitropolit al Ţării Româneşti) Grigorie Dascălul. Douăzeci de ani mai târziu apărea la Neamţ, atât în slavonește, cât și în românește, „Viața” starețului scrisă de schimonahul Platon. Această „Viață” (fără numelui autorului însă) împreună cu cinci scrisori paisiene şi predosloviile stareţului Vasile de la Poiana Mărului a fost publicată anonim la Moscova în 1847 într‑un volum slavon (reeditat în 1892 și 1906) cu care îşi inaugura activitatea editorială faimoasa sihăstrie paisiană de la Optina. Aceasta era tot ceea ce s‑a publicat despre și de starețul Paisie în România și în Rusia în cursul secolului XIX.

Criza produsă de măsurile de secularizare și modernizare în ritm rapid luate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza după Unirea Principatelor Române în ianuarie 1859 a condus la părăsirea mănăstirii Neamț de un grup de monahi moldoveni tradiționaliști, care în 1861 au trecut Prutul în Basarabia aflată în componența Imperiului țarist, stabilindu‑se pe moșia de la Chițcani din dreapta Nistrului. Cu aprobarea autorităților ruse de la Sankt Petersburg aceştia au înființat aici mănăstirea Noul Neamț[6] cu scopul explicit de a promova opera și duhul starețului Paisie și ca răspuns ortodox la măsurile de secularizare ale lui Cuza (mănăstirea va funcționa până în 1959, când a fost închisă de autoritățile sovietice, fiind redeschisă în 1992).

Cu acel prilej au trecut Prutul și au ajuns la Chițcani două valize cu inestimabile manuscrise și cărți din biblioteca de la Neamț scoase de bibliotecarul Andronic Popovici (1820–1893), cel care va deveni sufletul paisian al mănăstirii de la Noul Neamț.[7] Între manuscrisele luate de la Neamț de Andronic se afla și cea mai completă culegere de scrieri ale starețului Paisie în slavonă copiate la sfârșitul secolului XVIII de secretarul acestuia, schimonahul Platon (autorul „Vieții” starețului tipărită în 1836). Erau 14 scrisori și tratate, printre care Așezământul de la Dragomirna (1763), cele două scrisori către Dimitrie preotul, cele două către arhimandritul Teodosie, cea către Maria Protasova, cea către Nichifor Teotokis, cea către pustnicii de la Vorona; la care se adăugau cele două ample apologii ale rugăciunii isihaste – „sulul” în șase capitole din 1773 și replica la calomniile monahului Teopempt din 1793– , dar și severa critică a uniației dintr‑o scrisoare către preotul Ioan, precum şi două extinse tratate polemice împotriva rascolnicilor (scrise de Paisie în 1794 cu doar câteva luni înainte de mutarea sa la Domnul)

În 1867 monahii de la Noul Neamț au încercat să publice acest manuscris sub titlul „Operele [Socinenie] stareţului Paisie Velicikovski”, dar n‑au primit avizul cenzurii bisericești de la Sankt Petersburg. În 1869 aceasta a avizat că, în forma ei actuală, culegerea nu poate fi dată la tipar, în ciuda caracterului ei patristic, din cauza „polemicii virulente” și judecăților tranșante și stigmatizatoare la adresa rascolnicilor, armenilor și uniților. La o nouă examinare în 1886, publicarea manuscrisului a fost aprobată, dar din motive necunoscute ea nu a mai avut loc[8].

Între timp monahii de la Noul Neamț își continuau în felul lor eforturile de cultivare și perpetuare a memoriei starețului Paisie și a experienței unice a comunității paisiene. Paisie va fi astfel personajul central al vastei Istorii a sfintelor mănăstiri Neamțul și Secul compilate între 1870–1880 la Noul Neamț în 10 masive volume de duhovnicul Andronic Popovici. Deși pregătite pentru tipar, n‑au reușit nici ele să fie publicate. Cărțile III, IV și V sunt dedicate integral vieții și activității starețului Paisie, inserând în ele și textul slavon sau/și românesc al majorității scrisorilor și scrierilor acestuia (11 în cartea IV, 12 în cartea V, cinci dintre ele nefiind identificate nicăieri  altundeva). În liniștea mănăstirii sale de lângă Nistru, ieroschimonahul Andronic realiza aşadar în deceniul al optulea al secolului XIX cea mai bogată colecţie manuscrisă a scrierilor paisiene rămasă însă, după mutarea în 1893 la Domnul a realizatorului ei, necunoscută şi îngropată în biblioteca Noului Neamț. Catalogul acesteia întocmit de Andronic însuși în 1884 arăta că 38 dintre cele 146 de manuscrise inventariate aveau conținut paisian.

Sfârșitul secolului XIX a fost puțin favorabil și pentru biblioteca lavrei vechiului Neamț, al cărei bogat fond de manuscrise slavo‑române se dispersează acum: o parte însemnată intră în 1900 în colecția de manuscrise a Bibliotecii Academiei, în timp ce câteva zeci de manuscrise paisiene ajung în Biblioteca Academiei Imperiale din Sankt Petersburg, fiind sustrase de învățatul filolog basarabean, Alexandru Iațimirski (1873–1925) ajuns profesor la universitatea de aici. În 1905 acesta publica în capitala Imperiului țarilor o monumentală monografie (965 p.) cuprinzând o indispensabilă investigație privitoare la manuscrisele slavone și rusești din bibliotecile românești. Un loc important îl ocupă aici manuscrisele școlii paisiene. Tot aici Iaţimirski anunța existența într‑un manuscris ajuns la Petersburg a „autobiografiei” starețului Paisie (din care și edita un amplu fragment)[9].

Plecând de la ediția Optina din 1847 (reed. 1892) și referințele date de Iațimirski, preotul rus Serghi Cetverikov (1867–1947) a început în 1913, la îndemnul episcopului‑vicar de Poltava, cercetările în vederea unei monografii privitoare la starețul moldovean Paisie aflat la originea (cum scria încă Dostoievski în romanul său Frații Karamazov, 1881) importantului fenomen duhovnicesc al „stărețismului” rus ilustrat de modelul „stareților” de la sihăstria Optina[10]. În anii dinainte de izbucnirea revoluției bolșevice, pr. Cetverikov a reușit să consulte și conspecteze manuscrisele paisiene din bibliotecile aflate pe teritoriul Imperiului țarist: cea a Academiei Imperiale din Petersburg, cea Sinodală din Moscova, cea a sihăstriei Optina și cea a mănăstirii Noul Neamț. Redactarea lucrării, întreruptă de cel de‑al doilea război mondial, a fost reluată de pr. Cetverikov, aflat din 1921 în Iugoslavia, abia după o lungă ședere în România, ocazie cu care a revenit în biblioteca de la Noul Neamț, dar a cercetat și manuscrisele din bibliotecile mănăstirilor Neamț și Secu. Stareț al mănăstirii Neamț în acei ani (1924–1935) era episcopul Nicodim Munteanu (1864–1948), cu studii la Kiev în Rusia prerevoluționară, viitor mitropolit al Moldovei (1935–1939) și patriarh al României (1939–1948). Entuziasmat de lucrarea protoiereului Serghi Cetverikov, episcopul Nicodim a tradus‑o integral în românește[11]  publicând‑o în tipografia mănăstirii Neamț în 1933 cu titlul Paisie starețul mânăstirii Neamțului din Moldova. Viața, învățătura și influența lui asupra Bisericii Ortodoxe; o a doua ediție a apărut în 1943. Un merit principal şi noutatea cărții îl constituiau rezumatele și lungile fragmente date din 13 scrieri ale starețului Paisie în majoritatea lor inedite (Cetverikov îşi începe cartea cu inventarul a nu mai puţin de 89 de manuscrise consultate)[12]. Pentru prima dată cititorul modern lua act de anvergura exactă a dimensiunilor operei starețului Paisie. Deși nu era o lucrare științifică propriu‑zisă, ci mai degrabă una de popularizare superioară, cartea protoiereului Cetverikov a rămas pentru decenii lucrarea de referință, fiind semnalată în Occident îndată de la apariția versiunii sale române[13].

După sfârșitul celui de‑al doilea război mondial studierea moștenirii literare paisiene s‑a putut relua și în URSS. În condițiile climatului de destindere a persecuțiilor religioase sovietice, ieromonahul Leonid Poliakov (1913-1990) – din 1959 episcop, iar din 1966 până la moarte arhiepiscop de Riga și Letonia –- a prezentat în 1958 la Academia duhovnicească din Leningrad o monumentală teză de doctorat (magistru, în sistemul academic rus), care, dacă ar fi fost publicată și cunoscută, ar fi accelerat cu o jumătate de secol accesul la scrierile sfântului stareț. Conservată în biblioteca Academiei teologice din Petersburg la nr. inv. 125/36, disertația ieromonahului Leonid poartă titlul „Shimarhimandrit Paisii Velicikovski i ego literaturnaia deiatelnost [Schimarhimandritul Paisie Velicikovski şi activitatea lui literară]” și are două volume: unul expozitiv, iar celălalt adună toate scrierile inedite ale lui Paisie cunoscute până atunci[14]. Conținutul lucrării, rămase din nefericire inedită până astăzi, a fost făcut cunoscut însă de autor sub forma unui articol cu un titlu asemănător publicat în URSS[15] și a unui amplu, dar esențial, studiu publicat în 1973 în Occident[16]. De aici se vede că ieromonahul rus a consultat direct manuscrisele paisiene aflate în bibliotecile din Leningrad, cât mai ales cele din biblioteca Noului Neamț intrată în 1940 ca fondul 2119 în componența Arhivelor Statului din Chișinău. Pe baza lor el a stabilit prima listă științifică a scrierilor starețului Paisie (27 de titluri) și a transcris textul slavon al celor inedite utilizând cărțile III, IV și V ale Istoriei duhovnicului Andronic  ajunse aici.

Dificultatea accesului la bibliotecile din URSS a grevat pentru alte câteva decenii asupra studiilor paisiene întârziind accesul la textele paisiene inedite. Situația se reflectă în studiile și contribuțiile ale slavistului grec din Tesalonic,  Antonios-Emilios Tachiaos (n. 1931), care a iniţiat în  studiile paisiene în Europa. Plecând de la informaţiile oferite de Iaţimirski, pe baza restrânsă a materialelor accesibile la Athos și a unui microfilm al „autobiografiei” starețului Paisie obținut de la Leningrad, tânărul slavist susţinea şi publica în 1964 la Tesalonic ca teză de doctorat o scurtă, dar deschizătoare de drumuri, investigație privitoare la „Paisie Velicikovski și școala lui ascetico‑filologică” (reeditată în 1984)[17]. Abia în 1986 a publicat însă Tachiaos și ediția princeps a originalului slavon a celor două inedite paisiene capitale: textul „Autobiografiei” starețului Paisie după microfilmul manuscrisului de la Academia de Științe din Leningrad și cel al extinsei „Vieți” a acestuia scrisă de ieroschimonahul Mitrofan după microfilmul manuscrisului 153 (207) din biblioteca mănăstirii Neamțului (obținut prin grija regretatului academician Virgil  Cândea)[18], urmate de textul slavon în facsimil al „Vieții” scrise de ieroschimonahul Platon publicate la Neamț în 1836, la care a adăugat textul grecesc al unei corespondențe necunoscute din 1785 a starețului Paisie cu învățatul ieromonah grec Dorotheos Vulismas descoperit în biblioteca mănăstirii athonite Russikon[19].

La mijlocul anilor ’80 două contribuții esenţiale la studiile paisiene veneau din spațiul românesc. Între 1983–1984, dr. Dan Zamfirescu (n. 1932) și arhimandritul Ciprian Zaharia (1930–2007) de la mănăstirea Bistrița realizau un volum „samizdat” (dactilografiat în 20 de exemplare) intitulat „Contribuția românească la personalitatea, opera și amintirea starețului Paisie”. Paginile lui reuneau textul biografiilor românești ale starețului Paisie realizate de monahii Vitalie și Grigorie Dascălul (ulterior și cea a lui Isaac Dascălul[20]), și câteva studii capitale[21], în care se demonstrează faptul esențial că primele traduceri de texte filocalice într‑o limbă vorbită au fost cele românești ale dascălilor paisieni și ele au precedat cu câteva decenii tipărirea Philokaliei grecești la Veneția în 1782.

Revelația documentară decisivă a venit însă în aceiași ani de dincolo de Prut. Cercetătoarea şi slavista Valentina Pelin redescoperea în Arhivele Statului din Chișinău biblioteca considerată pierdută în 1940 a mănăstirii Noul Neamț, și realiza catalogul științific exemplar al fondului 2119 care cuprindea cele 143 de manuscrise slavo‑române dintre secolele XIV–XIX care s‑au aflat acolo din 1861 și până în 1940, catalog care vedea lumina tiparului în 1989[22]. În cele 38 de manuscrise paisiene slavo‑române, operă mai ales a neobositului paisian Andronic duhovnicul, dar și a ieroschimonahilor Platon și Mitrofan, copiștii și secretarii starețului Paisie, Valentina Pelin depista douăzeci de scrisori și scrieri în majoritate inedite aparținând starețului Paisie, a căror redescoperire o anunță publicului internațional într‑o serie de trei articole (cu publicarea câtorva texte inedite) publicate în 1991–1994 în Revue des Études Sud‑Est Européennes.

Cercetările sistematice extinse după 1989 și în bibliotecile românești ale Academiei din Bucureşti și mănăstirii Neamț — i‑au permis relevarea într‑un studiu din 1994[23] a dimensiunilor uriașe ale „contribuției cărturarilor români la traducerile școlii paisiene”[24]. Cuvântul înainte şi studiul introductiv ale profesorului Tachiaos la volumul neogrec din 2009 conţinând izvoarele biografice paisiene ne revelează câteva aspecte importante. În 1998 profesorul grec începuse o colaborare cu Valentina Pelin în vederea realizării unei ediţii critice a operelor stareţului Paisie, proiect susţinut finaciar de mănăstirea athonită Simonos Petras şi ştiinţific de academicianul Virgil Cândea, al cărui realizarea s-a întrerupt în 2006 prin decesul neaşteptat al cercetătoarei din Chişinău[25]. Profesorul Tachiaos ne mai informează că în primăvara anului 1998 Valentina Pelin a descoperit în manuscrisul slav nr. 6 de la mănăstirea Secu textul original al Autobiografiei stareţului Paisie având pe margine corecturile stareţului[26] inserate în copia ajunsă prin Iaţimirki la Petersburg.

Dacă nu a mai ajuns să publice textul manuscrisului de la Secu, în schimb Valentina Pelin a reuşit publicarea în 1998–1999 la Chișinău a celor două volume, retipărite în 2010 la Iași, cuprinzând editarea în limba română a corpusului aproape integral al scrierilor paisiene identificate în manuscrisele slavone și române. Este vorba de un număr de 32 de texte paisiene (24 databile cronologic și 8 predici și învățături monahale fără repere cronologice) la care se adaugă alte 6 anexe, cu texte legate în majoritatea lor de cronica ultimelor zile ale vieții și de comemorarea sa liturgică. Ediția regretatei Valentina Pelin[27] reprezintă prin însăşi apariţia un binevenit instrument de lucru, atent și îngrijit realizat de un documentarist, filolog și slavist competent și dedicat. Problemele textuale și de paternitate sunt clarificate definitiv (deşi doar sumar şi cu inexplicabile omisiuni, cum e absenţa oricărei referinţe la teza din 1958 şi studiile publicate ale lui Leonid Poliakov).

Ediţia Valentinei Pelin are însă și o serie de limite, și ele țin de calificarea pur filologică a realizatorului ei. În primul rând, absenţa unui studiu introductiv care să situeze precis textele paisiene în contextul istoric și teologic al secolului XVIII (absență necompensată de prefața și postfața regretatului academicianului Virgil Cândea, plecat şi el la Domnul în 2007). În al doilea rând, organizarea textelor este derutantă pentru cititor. Ele sunt repartizate în două volume după un criteriu mai puțin relevant: volumul I grupează în ordine cronologică scrierile paisiene inexistente în limba română, clar şi precis traduse acum pentru prima dată în limba română de realizatoare, în timp ce în volumul II sunt publicate traducerile vechi românești revăzute ale textelor de și despre starețul Paisie. Conștientă de „inconsecvența împărțirii materialelor în două fascicule”, realizatoarea ediției încerca „să repare într‑o oarecare măsură” această deficiență prin lista cronologică inclusă în finalul notei asupra ediției din volumul II[28]. Recomandabilă ar fi fost fie dispunerea textelor în ordine strict cronologică, fie — și această variantă ar fi fost încă și mai utilă pentru cititorul nespecialist — gruparea scrisorilor și scrierilor‑tratatelor pe criterii tematice.

Un model în acest ultim sens, de reţinut eventual pentru o viitoare ediţie, este cel oferit de Adalberto Mainardi, monah italian de la Bose[29], care în disertația sa doctorală nepublicată din 2002, propune ca posibilă și utilă din motive de claritate a expunerii o clasificare a majorității scrisorilor paisiene pe baza conținutului lor în trei mari grupe:

1. grupul scrisorilor privitoare la traducerile patristice și filocalice paisiene: a doua scrisoare către arhimandritul Teodosie Maslov (cca 1787–1792); cea către Nichifor Theotokis (1771–1772) și corespondența cu mitropolitul Petersburgului, Gavriil Petrov (1791 și 1793) plus prefața la Isaac Sirul (1787);

2. grupul scrisorilor pe teme monahale (cu aspecte oficiale sau personale): cele către mitropolitul Gavriil Calimachi al Moldovei cu rugăminte de aprobare a Regulilor monahale de la Dragomirna (1763) și Secu (1778); cele către preotul Dimitrie din Poltava, prieten din copilărie (1766 și 1772); către părintele Sofronie ardeleanul, de la Robaia (1766); către părinții de la Poiana Mărului la moartea starețului Vasile (1767); prima către părintele Teodosie Maslov de la Țibucani (înainte de 1770); corespondența (6 scrisori) cu cazacii zaporojeni și atamanul lor cu rugăminți de sponsorizare (1768 și 1772)[30]; către frații rămași la seceriș la metocul Necșani (1775); către părinții rămași la Dragomirna, după mutarea la Secu (1775); către pustnicii Onufrie și Nicolae de la Vorona (1776); către domnitorul Constantin Moruzi (1779); către ucenicii Dorotei și Gherontie aflați la studii la București (cca 1787–1789); către maica Nazaria de la Agapia (1789); către maica Maria Protasova, egumena mănăstirii de maici rusești Arzamas (1790–1791); către ucenicii Ambrozie, Atanasie și Teofan plecați în Rusia despre mutarea la Neamț (cca 1790)[31]; și

3. grupul scrisorilor‑tratate cu caracter teologic‑apologetic: disputa și corespondența la Athos cu monahul moldovean Atanasie (cca 1757); scrisoarea către preotul ucrainean Ioan împotriva uniației (înainte de 1775); scrisoarea‑tratat în 6 capitole („întocmire”) în apărarea rugăciunii minții atacată de un monah filozof din Ucraina (cca 1770); corespondența cu ieromonahul Dorotheos Vulismas (1785) despre „botezul” apusenilor  şi primirea lor la Ortodoxie prin botezare; corespondența cu egumenul Agaton de la Poiana Voronei în apărarea („adeverire”) rugăciunii minții atacată de monahul Teopempt (1793); și ampla scrisoare‑tratat către niște creștini din Rusia împotriva rătăcirilor rascolnicilor cu un mic tratat despre semnul sfintei cruci (martie 1794) scrise cu câteva luni înainte de mutarea la Domnul a starețului pe 15 noiembrie 1794.

O categorie aparte o constituie grupul celor 55 de scurte bilete românești cu caracter gospodăresc administrativ adresate de starețul Paisie dichiului (economului) Iosif în intervalul 1766–1794 și păstrate în manuscrisul românesc BAR 5707[32]. În nota ediţiei la volumul II al ediției sale din 1999 și 2010, Valentina Pelin precizează că renunță deliberat la publicarea acestor bilete — „Am lăsat deoparte câteva scrisori mici și notițe, care au caracter mai mult gospodăresc”[33] —, pe care nici nu le include în lista cronologică a celor 33 de opere ale cuviosului Paisie.

Inexplicabilă este însă omiterea din această listă – despre care ni se spune că „ar putea să se completeze în viitor prin descoperirea unor noi lucrări” – a corespondenței stareţului de la Neamţ cu Vulismas editate încă din 1986. Cu atât mai mult cu cât  cercetătoarea din Republica Moldova recunoștea explicit în 1999 următoarele: „Dat fiind scopul ediției noastre, acela de a cuprinde cât mai deplin scrierile cuviosului Paisie, s‑ar fi cuvenit să includem în ordinea cronologică a acestui volum și corespondența cu Dorotheos Vulismas — un grup de șase scrisori din perioada 1 ianuarie–13 august 1785, în limba greacă, descoperite de cercetătorul A.‑E. N. Tachiaos în arhiva mănăstirii Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte și publicate de el în original în 1986. Textul grec preluat din această ediție va vedea separat lumina tiparului în traducere românească prin osteneala doamnei dr. Lia Brad‑Chisacof, cercetătoarea la Institutul de Studii Sud‑Est Europene”[34]

Întrucât, după știința mea, această traducere nu a fost publicată până acum, am completat eu  însumi această lacună într-un studiu prezentat pe 7 iunie 2011 la Sibiu în cadrul Simpozionului despre Botez organizat de Facultatea de Teologie şi Arhiepiscopia Ortodoxă de aici ,întregind astfel printr‑o traducere comentată corpusul românesc al scrisorilor și scrierilor paisiene şi aducând în același timp din partea unui teolog și elenist sibian un omagiu postum regretatului filolog și slavist care a fost cercetătoarea Valentina Pelin plecată înainte de vreme la Domnul.