IPS Ierotheos: Schimbarea la faţă a lui Hristos – 1

Schimbarea la Faţă a lui Hristos, pe Muntele Taborului, a avut loc cu puţin timp înainte de Patima Lui, şi anume cu 40 de zile înainte ca Hristos să pătimească şi să fie răstignit. De altfel, scopul Schimbării la Faţă a lui Hristos a fost acela de a-i întări pe ucenici în credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu, pentru a nu fi zdruncinaţi de cele câte aveau să vadă în zilele următoare. În troparele Bisericii se vădeşte acest adevăr. Într-unul dintre ele psalmodiem: „Mai înainte de cinstita Crucea Ta şi de Patimă, luând pe cei mai aleşi dintre sfinţiţii ucenici, Stăpâne, în muntele Taborului Te-ai suit…”. Şi în Condacul praznicului se spune: „dacă Te vor vedea răstignit, au să cunoască Patima cea de bunăvoie şi lumii să propovăduiască că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui”.

De aceea, Schimbarea la Faţă a lui Hristos ar fi trebuit să se prăznuiască, în mod normal, în luna martie, în funcţie de data la care se prăznuieşte Paştele în fiecare an. Însă, pentru că acest interval de timp coincide cu perioada Postului Mare şi nu ar fi putut fi sărbătorită cu toate ale praznicului [din pricina postului], de aceea sărbătorirea s-a mutat pe data de 6 august. Data aceasta însă nu este întâmplătoare, pentru că precede cu 40 de zile sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci (14 septembrie), care este socotită la fel ca Vinerea Mare.

Faptele praznicului sunt consemnate de către cei trei Evanghelişti, numiţi sinoptici, pentru că Schimbarea la Faţă constituie un eveniment central din viaţa lui Hristos şi cuprinde multe mesaje teologice (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-8; Luca 9, 28-36).

1. Există mai multe Transfigurări [Schimbări la Faţă]

Schimbarea la Faţă a lui Hristos constituie un eveniment de vârf în viaţa ucenicilor, un eveniment care are legătură cu Cincizecimea, pentru că este vorba de [trăirea] unei experienţe majore [în relaţia lor cu] Dumnezeu. Desigur, există o diferenţă între Schimbarea la Faţă şi Cincizecime, şi anume faptul că la Schimbarea la Faţă ucenicii nu era încă mădulare ale Trupului îndumnezeit al lui Hristos, [adică ale Bisericii], aşa cum aveau să devină în ziua Cincizecimii.

Totuşi, există şi alte evenimente din viaţa lui Hristos care constituie o transfigurare [schimbare la Faţă], de vreme ce ucenicii s-au învrednicit să vadă [şi cu alte ocazii] câteva raze ale dumnezeirii lui Hristos. În continuare, vom prezenta două dintre aceste evenimente.

Primul asemenea eveniment a fost chemarea celor doi ucenici cărora Sfântul Ioan Botezătorul le-a arătat pe Hristos. Ucenicii, îndată ce l-au auzit pe Cinstitul Înaintemergător spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu”, L-au urmat pe Hristos. Şi atunci „Iisus întorcându-Se şi văzându-i că merg după El”, i-a întrebat ce doresc. Atunci când ei L-au întrebat unde locuieşte, Hristos i-a chemat să vină după El. Şi consemnează Sfântul Evanghelist: „au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas cu El în ziua aceea” (Ioan 1, 35-39). Faptul că Hristos Şi-a întors Faţa şi i-a văzut înseamnă că Şi-a revelat într-o mică măsură slava Chipului Său, lucru care i-a determinat să dorească să rămână cu El. Locuinţa lui Hristos este lumina, deoarece, ca Dumnezeu, El „locuieşte întru lumină neapropiată” (1 Timotei 6, 16) şi faptul că au rămas în ziua aceea în locuinţa Lui înseamnă că ucenicii au rămas întreaga zi în vederea Luminii necreate.

Astfel înţelegem că chemarea ucenicilor nu a fost o simplă invitaţie la care au aceştia au răspuns, pentru că aveau mare zel, ci a fost rodul vederii lui Dumnezeu şi al revelaţiei. Şi arată, după cum spune Fericitul Theofilact, că acelora care Îl urmează pe Hristos, El le arată Faţa Sa, slava chipului Său, pentru că, dacă cineva nu Îl urmează pe Hristos în fapt, nu poate să ajungă la vederea-lui-Dumnezeu (theoria), pentru că, „dacă omul nu se curăţeşte, cum să se lumineze întru cunoştinţă?”.

Cel de-al doilea caz este [o altă] chemare a ucenicilor, între care se număra şi Apostolul Petru. Hristos i-a întâlnit după ce pescuiseră fără să prindă nimic şi le-a poruncit să arunce din nou mreaja în lac. Când, în ciuda oricărei aşteptări, au prins mulţime de peşti, Simon Petru a căzut la picioarele lui Hristos şi I-a spus: „ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Şi Evanghelistul Luca justifică [astfel gestul]: „căci spaimă îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei care erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră” (Luca 5, 1-11). Simţământul Apostolului Petru că este om păcătos a fost rodul şi rezultatul [stării de] uimire şi de extaz în care a intrat prin minunea [întâmplată]. Este vorba de experienţa slavei lui Dumnezeu, de simţirea prezenţei Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi de simţirea propriei lui necurăţii şi păcătoşenii. Acest eveniment, dacă este comparat cu alte asemenea fapte de revelaţie din Vechiul şi Noul Testament, vădeşte că nu este o uimire care se datorează unor fapte exterioare, ci revelării slavei lui Dumnezeu.

2. Ce înseamnă Transfigurare [Schimbare la Faţă]

Cuvântul „trans-figurare” înseamnă schimbarea formei, a chipului. Adică, într-un anume moment, Hristos a revelat ceea ce era ascuns, a înfăţişat slava dumnezeirii unite cu firea omenească de la conceperea Sa în pântecele Născătoarei de Dumnezeu. Hristos, din marea Sa iubire de oameni, tăinuia ceea ce avea dintotdeauna, aşa încât ucenicii să nu „se ardă”, din pricina nevredniciei lor, pentru că încă nu se pregătiseră.

Hristos, în acel ceas S-a schimbat la Faţă, dar „nu a luat ceea ce nu era, nici nu S-a schimbat în ceea ce nu era, ci ucenicilor Săi apropiaţi S-a arătat aşa precum era” (Sfântul Ioan Damaschin). Asta înseamnă că Hristos nu a luat ceva ce nu era al Lui, nici nu S-a schimbat în ceva ce nu era, ci S-a arătat ucenicilor Săi ca ceea ce era. În esenţă, atunci când vorbim despre Schimbarea la Faţă înţelegem că a arătat slava dumnezeirii Sale, pentru că o ţinea nevăzută în trupul văzut, pentru că oamenii nu puteau să o suporte.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur va spune că Hristos nu Şi-a arătat întreaga dumnezeire, ci doar o mică lucrare-energie a ei. Şi acest lucru l-a făcut, pe de o parte, ca să îi înştiinţeze pe oameni despre slava dumnezeiască a Împărăţiei, iar pe de altă parte, din iubire de oameni, [a arătat slava] în aşa măsură încât oamenii să nu-şi piardă viaţa văzând întreaga slavă a dumnezeirii. De aceea, taina Schimbării la Faţă este şi revelare a Împărăţiei, dar şi expresie a iubirii şi a iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

În textele liturgice se vorbeşte despre faptul că în timpul Schimbării la Faţă Hristos a îndumnezeit firea umană pe care a asumat-o. Acest lucru, însă, se spune într-un sens bine precizat şi nu înseamnă că abia atunci s-a îndumnezeit firea umană. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin, firea umană a primit dumnezeirea, adică s-a îndumnezeit, prin unirea ipostatică şi prin comuniunea cu Dumnezeu Cuvântul, care s-a întâmplat în momentul zămislirii Lui în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, în ziua Buneivestiri. Atunci, dumnezeirea a îndumnezeit firea umană, iar firea umană a fost îndumnezeită (Sfântul Grigorie Theologul). În timpul Schimbării la Faţă s-a arătat ucenicilor această fire umană îndumnezeită prin asumarea ei de către Dumnezeu Cuvântul. Înainte era necunoscută, dar acum ea se vădeşte. Acesta este sensul unor tropare care vorbesc despre îndumnezeirea firii umane în timpul Schimbării la Faţă.

Tocmai acest lucru ne conduce la concluzia că pe Tabor nu a avut loc doar Schimbarea la Faţă a lui Hristos, revelarea lui Hristos, pentru că în realitate El a arătat doar câteva raze ale dumnezeirii Sale, ci şi transfigurarea, schimbarea la faţă a ucenicilor. Ucenicii s-au învrednicit să vadă dumnezeirea firii umane a lui Hristos, tocmai pentru că ei înşişi se transfiguraseră. Părinţii vorbesc de schimbarea ucenicilor: „Aşadar, s-au schimbat ei şi astfel au văzut schimbarea” (Sfântul Grigorie Palama). Asta înseamnă că există Schimbare la Faţă, Transfigurare a lui Hristos, dar acest lucru a devenit cunoscut, pentru că a avut loc schimbarea, transfigurarea ucenicilor.

Transfigurarea ucenicilor s-a petrecut în toată existenţa lor psihosomatică. Ucenicii nu au văzut lumina dumnezeiască doar cu mintea-nous, care este ochiul sufletului, ci şi cu simţurile trupeşti, care au fost mai înainte întărite de energia necreată a lui Dumnezeu şi au fost transfigurate ca să poată vedea lumina. Ochii trupeşti sunt orbi în ceea ce priveşte [vederea] Luminii lui Dumnezeu, pentru că ochii omului sunt creaţi şi nu pot vedea Lumina necreată. De aceea, au fost preschimbaţi prin lucrarea-energia lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu (Sfântul Grigorie Palama).

3. Muntele Tabor şi cei doi sori

Ca să arate slava dumnezeirii Sale, Hristos s-a suit pe Muntele Tabor. Acest lucru ar fi putut să se întâmple şi într-o câmpie, într-un loc îndepărtat. De ce însă a preferat muntele?

În vremurile vechi, se obişnuia ca toate marile evenimente să aibă loc într-un loc înalt, pe munţi înalţi sau scunzi, întocmai cum făceau şi idolatrii careîşi săvârşeau jertfele sus, pe munţi. Hristos arată măreţia slavei Sale pe Muntele Tabor, pentru că arătarea dumnezeirii firii umane este cel mai mare eveniment din istoria omenirii.

Apoi, aşa cum a spus Hristos, a venit să caute oaia rătăcită, care se pierduse în munţi. Prin urmare, Hristos S-a suit pe munte, ca să arată că El a găsit oaia cea pierdută şi a eliberat-o din legăturile păcatului şi ale diavolului, că El este adevăratul Păstor al oamenilor (Sfântul Grigorie Theologul).

Urcarea pe munte arată, de asemenea, că cei care vor să vadă slava dumnezeirii în firea umană a Cuvântului, va trebui să iasă din micime, să le lase pe cele de jos şi să urce la cele înalte, adică să se curăţească de toate cele lumeşti care îi ţin legaţi de pământ.

Schimbarea la Faţă a lui Hristos a avut loc în timpul zilei, aşa încât ucenicii au văzut doi sori, soarele sensibil şi pe cel înţelegător. Într-un tropar al său, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Ascunsu-s-a de razele dumnezeirii soarele cel simţitor, dacă Te-a văzut pe Tine schimbat la Faţă pe Muntele Taborului, Iisuse al meu”. Adică, soarele sensibil s-a ascuns şi a dispărut în faţa razelor dumnezeirii lui Hristos. După cum spun Sfinţii care au asemenea experienţe, este posibil ca la început ucenicii să fi văzut două lumini, lumina creată şi lumina necreată, dar când au văzut ca fiind mai mare energia dumnezeirii, atunci s-a pierdut cu desăvârşire soarele sensibil. Sfântul Isaac Sirul spune că ucenicii pe Tabor vedeau doi sori, „unul pe cer, după obicei, şi unul împotriva obiceiului”.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că pe Muntele Tabor, în timpul Schimbării la Faţă a lui Hristos a avut loc o privelişte mare şi înfricoşătoare. În primul rând, pentru că răsăriseră doi sori, lucru pe care nu l-a cunoscut niciodată lumea creată. Nu e vorba de soarele care se arată înainte de răsăritul soarelui, adică despre aşa-numita parhelie, care este imaginea optică a soarelui care precede răsăritul adevăratului soare, ci despre doi sori care s-au arătat la amiază [nu în zori, atunci când are loc fenomenul de parhelie]. În al doilea rând este o privelişte înfricoşătoare, pentru că unul este soarele sensibil şi care răsare din ceruri şi altul este soarele înţelegător, care răsare de pe pământ. Acest al doilea soare era fără de asemănare mai presus de soarele sensibil, care răsare din ceruri. La fel cum, odată cu răsăritul soarelui sensibil dispar toate stelele cerului, la fel şi prin răsăritul Soarelui dreptăţii, au dispărut şi razele soarelui sensibil.

Desigur, slava soarelui înţelegător nu au văzut-o toţi oamenii de pe pământ în acea clipă, ci doar cei trei ucenici şi prorocii care s-au arătat. Sfântul Grigorie Palama spune că soarele sensibil care a răsărit este văzut de toţi cei ce locuiesc pământul, în afară de cazul în care cineva este orb, câtă vreme Soarele dreptăţii este văzut de toţi cei care sunt vrednici şi pregătiţi pentru aceasta. Soarele sensibil este văzut de toţi oamenii pentru că nu are suflet, raţiune şi voinţă, câtă vreme soarele înţelegător nu are doar fire şi strălucire şi slavă a firii, ci are şi voinţă potrivită, şi de aceea se înfăţişează celor cărora El doreşte, dacă şi cât timp doreşte. Prin urmare, lumina înţelegătoare-noetică şi necreată este văzută de cei pe care Dumnezeu îi învredniceşte de această experienţă, pentru că Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor cărora El voieşte şi această descoperire depinde de starea duhovnicească a oamenilor care se învrednicesc de această experienţă a revelaţiei.

4. Lumina lui Hristos este slava dumnezeirii

Am subliniat mai înainte că lumina aceasta pe care au văzut-o ucenicii pe Muntele Taborului nu era o realitate creată, ci lumina dumnezeirii. Mai mult încă, ea nu era o a treia fire care ar fi fost până atunci ascunsă, ci era dumnezeirea care a îndumnezeit firea umană. Cu alte cuvinte, Hristos avea cele două firi, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, unite în ipostasul Său fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire şi fără împărţire. Ucenicii s-au învrednicit să vadă această slavă a dumnezeirii în firea umană a Cuvântului.

O învăţătură fundamentală a Bisericii spune că fiecare esenţă (ousia) îşi are şi lucrarea-energia ei. Dacă esenţa este necreată, atunci şi energia ei este necreată; dacă esenţa este creată, atunci şi energia ei este creată. De asemenea, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, una este esenţa (ousia) sau firea (physis) şi alta lucrarea-energia (energeia), una este lucrătorul (energon) şi altceva este lucratul (energima), rezultatul lucrării-energiei. Lucrarea-energia este slava esenţei, dar lucrătorul este persoana. Asta înseamnă că Persoanele Sfintei Treimi au fire comună şi energie comună. Noi, oamenii, după cum învaţă Părinţii, nu vedem, nici nu suntem părtaşi firii lui Dumnezeu, ci lucrării-energiei Lui. Prin urmare, ucenicii pe Tabor nu au văzut firea lui Dumnezeu, ci lucrarea-energia Lui în firea umană a Cuvântului.

Lumina de pe Muntele Tabor era slava dumnezeirii. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, cuvântul „dumnezeire” desemnează firea lui Dumnezeu şi lucrarea-energia Lui, câtă vreme cuvântul „Dumnezeu” desemnează Persoana, Ipostasul. Nu putem numi “dumnezeire” doar pe Tatăl sau doar pe Fiul sau doar pe Duhul Sfânt. Putem să spunem Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Cuvântul sau Dumnezeu Duhul Sfânt, niciodată însă dumnezeirea Tatălui, ca şi cum ar fi ceva separat de dumnezeirea Fiului şi de dumnezeirea Sfântului Duh.

Cuvântul „dumnezeire”, pentru că desemnează firea, se poate atribui şi lucrării-energiei, de aceea putem vorbi despre „dumnezeirea transcendentă”, care denumeşte firea, care este cu totul neîmpărtăşibilă, şi „dumnezeirea imanentă”, care denumeşte lucrarea-energia, care este împărtăşibilă omului. Cu toate acestea, dumnezeirea este una în trei ipostasuri (Sfântul Grigorie Palama).

Cuvântul dumnezeire este polisemantic şi arată diferite adevăruri teologice. Sfântul Grigorie Palama face câteva analize ermineutice care se referă la etimologia şi la provenienţa acestui cuvânt. Se numeşte „dumnezeire” de la „a se aşeza şi a ajunge pretutindeni”, desemnând omniprezenţa lui Dumnezeu. Cuvântul provine şi de la „se face nevăzut şi fuge de pretutindeni” şi denumeşte faptul că, după esenţă şi fire, dumnezeirea nu are existenţă în sensul creat al cuvântului. Se numeşte „dumnezeire” de la „ardere, pentru că arde şi mistuie toată răutatea” şi arată strălucirea lui Dumnezeu, lucrarea-energia Lui, care arde cu desăvârşire pe orice păcătos. Cuvântul acesta poate proveni şi de la theasthai [gr. veche, forma de infinitiv a verbului theaomai, “a vedea”, n.tr.] care înseamnă că Dumnezeu le vede şi le cunoaşte pe toate, încă dinainte de naşterea lor. Desemnează, de asemenea, şi preştiinţa-pronia lui Dumnezeu, pentru că este legat de „a supraveghea şi a privi”. În plus, se numeşte dumnezeire de la „a îndumnezei” (theopoieo). Toate aceste explicaţii etimologice arată diferitele lucrări-energii ale lui Dumnezeu, adică lucrarea Lui proniatoare, luminătoare şi îndumnezeitoare şi, în acelaşi timp, arată caracterul neîmpărtăşibil al lui Dumnezeu, atunci când cuvântul „dumnezeire” este atribuit esenţei sau firii.

Concluzia teologică a acestei abordări este că ucenicii pe Tabor nu au văzut firea, ci lucrarea-energia necreată a Dumnezeului Treimic în firea umană a Cuvântului.

5. Împărăţia lui Dumnezeu

Schimbarea la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor a avut loc după ce Hristos le-a spus ucenicilor: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1). Şi imediat după prezentarea acestor cuvinte, Sfântul Evanghelist descrie evenimentul Schimbării la Faţă, petrecut după şase zile, pentru că, aşa cum vedem în Evanghelii, între timp nu a mai avut loc nici un eveniment, nici o învăţătură şi nici o minune. Asta înseamnă că zilele acestea care s-au scurs de la spusele lui Hristos şi până la Schimbarea la Faţă au fost petrecute în tăcere.

Se spun multe despre ce este Împărăţia lui Dumnezeu. Unii identifică Împărăţia lui Dumnezeu cu o impunere lumească a voii lui Dumnezeu, alţii, cu fericirea viitoare a drepţilor. Însă, faptul că există o legătură între Împărăţia lui Dumnezeu şi Schimbarea la Faţă a lui Hristos arată că Împărăţia lui Dumnezeu este vederea harului necreat şi al slavei Dumnezeului Treimic în firea umană a Cuvântului, şi, desigur, este îndumnezeirea omului.

În legătură cu acest aspect, Sfântul Grigorie Palama face nişte observaţii excepţionale. Învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu este strâns legată de împăratul ei, Care este Dumnezeu, Hristos. În Hristos s-au unit firea dumnezeiască şi firea umană. Slava dumnezeirii a îndumnezeit şi a luminat firea umană. De aceea, oriunde se află Hristos, acolo este şi Împărăţia. Nu poate fi conceput împăratul fără împărăţie, nici împărăţia fără împărat. Astfel, nu poate fi concepută Împărăţia lui Dumnezeu fără Împăratul Hristos.

În acest cuvânt al Său, Hristos leagă Împărăţia de vedere, „până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu”. Este vorba de vederea luminii necreate. „Venind” nu înseamnă că Împărăţia vine de altundeva, ci desemnează faptul că „se arată”, de vreme ce acolo unde este Hristos, acolo este şi Împărăţia. Nu este vorba de o venire spaţială, ci de o arătare [a Împărăţiei]. Şi această arătare-revelare se face prin lucrarea-energia Preasfântului Duh. Acest lucru este desemnat prin cuvintele „întru putere”. Omul este neputincios să vadă slava lui Dumnezeu, dacă simţurile lui psihosomatice nu primesc putere de la lucrarea-energia necreată a lui Dumnezeu.

Biserica şi dumnezeiasca Euharistie pot fi numite Împărăţia lui Dumnezeu, dacă cei care trăiesc în ele ajung la vederea slavei necreate a lui Dumnezeu, care este adevărata Împărăţie. Dacă vorbim despre Biserică şi despre Împărăţia lui Dumnezeu, fără a face legătura între acestea şi vederea-lui-Dumnezeu (theoptia), adică vederea luminii necreate, atunci greşim din punct de vedere teologic. De altfel, tainele Bisericii arată Împărăţia lui Dumnezeu şi îl conduc pe om către aceasta, îndeosebi pentru că sunt strâns legate de lucrarea-energia curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

6. Hristos a arătat prototipul creării omului

Sfinţii Părinţi învaţă că Hristos pe Tabor a arătat oamenilor frumuseţea arhetipală a chipului lor. Cu alte cuvinte, Hristos este arhetipul creării omului, de vreme ce omul a fost creat după chipul Cuvântului. De aici se vede slava chipului şi marea cinste de a fi zidiţi după chipul lui Dumnezeu. Originea noastră nu este umilă, ci nobilă, pentru că slăvitul Hristos este prototipul creării noastre, dar şi artistul şi creatorul nostru.

În Sfânta Scriptură se spune în mod repetat că Hristos este noul Adam, care S-a întrupat ca să îndrepte greşeala protopărintelui Adam. Primul Adam în Rai, deşi era încă neîncercat, se afla la treapta de luminare a minţii, adică chipul lui era curat şi primea razele luminii dumnezeieşti. Dar, în urma păcatului, el s-a întunecat, a pierdut asemănarea, fără să piardă întru totul chipul. În Tradiţia patristică se spune despre chipul lui Adam că s-a înnegrit, adică s-a întunecat, fără să se piardă cu totul. Prin întruparea lui Hristos şi prin îndumnezeirea firii umane Adam se reîntoarce la slava iniţială şi urcă mai sus încă.

Astfel, Hristos pe Tabor a arătat care a fost prototipul creaţiei omului şi în ce stare se afla primul Adam în Rai înainte de cădere.

Desigur, prin îngăduinţă spunem aceasta, pentru că, aşa cum învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul, strălucirea lui Hristos schimbat la Faţă era mai dumnezeiască şi mai strălucitoare decât strălucirea pe care a avut-o Adam în Rai. Şi acest lucru din două motive. În primul rând, pentru că Dumnezeu care l-a creat pe Adam era Dumnezeu prin esenţă, câtă vreme Adam era dumnezeu prin împărtăşire [de har]. Lumina lui Dumnezeu este după fire, câtă vreme lumina pe care o avea Adam era prin participare şi prin har. În al doilea rând, pentru că Hristos Şi-a asumat firea umană şi a îndumnezeit-o în ipostasul Său, câtă vreme Adam avea comuniune cu harul lui Dumnezeu prin lucrare-energie. Asta înseamnă că, în timp ce în Hristos firea dumnezeiască şi firea umană s-au unit ipostatic, în Adam şi în orice om îndumnezeit, firea lui se uneşte cu Dumnezeu după har şi nu după ipostas. Pentru că unirea după ipostas a firii dumnezeieşti cu firea umană a avut loc numai în Hristos.

Pentru a se înţelege acest lucru, să spunem că, potrivit Sfântului Ioan Damaschin, există trei moduri de unire. Primul este după esenţă, care se întâmplă în cazul Persoanelor Sfintei Treimi; al doilea mod de unire a avut loc în Hristos prin întrupare şi este unire după ipostas, pentru că Hristos este unicul Dumnezeu-Om; al treilea mod de unire este după har, care se întâmplă cu oamenii îndumnezeiţi, care nu se unesc cu Dumnezeu după esenţă, pentru că acest lucru are loc numai între Persoanele Sfintei Treimi, nici nu se unesc cu Dumnezeu după ipostas, pentru că Unul este Dumnezeu-Omul, ci se unesc prin împărtăşirea de har. De aceea, Sfinţii nu se numesc, dumnezei-oameni, fie şi după har, ci se numesc dumnezei după har, îndumnezeiţi.

Cu toate acestea, Hristos schimbat la Faţă a arătat slava arhetipului creaţiei noastre. Şi, precum la sculptori originalul are o valoare mai mare decât copia pe care o poate face oricine, la fel şi aici, mai mare valoare are prototipul. Schimbarea la Faţă a lui Hristos arată, prin bunăvoinţă, atât obârşia omului, cât şi scopul, capătul către care acesta trebuie să tindă.

7. Lumină creată şi necreată

Lumina sensibilă, deşi este creată, este unica realitate de pe pământ care poate să sugereze slava şi strălucirea dumnezeirii. Chipul lui Hristos a strălucit ca soarele şi veşmintele Lui au devenit albe ca lumina, pentru că astfel poate omul să înţeleagă slava dumnezeirii. Nu există nici o altă realitate de pe pământ care să poată sugera acest lucru.

Se cunoaşte faptul că Dumnezeu este şi se numeşte Lumină, pentru că, pe de o parte, acest lucru a fost revelat de Însuşi Hristos, Care a spus: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar pe de altă parte, pentru că aceia care s-au învrednicit să Îl vadă, L-au văzut ca lumină strălucitoare. Sfântul Ioan Gură-de-Aur atrage atenţia că Evanghelistul spune că faţa lui Hristos a strălucit ca soarele, pentru că nu există nici o altă imagine care să exprime strălucirea feţei lui Hristos din acel moment.

Imaginea soarelui arată şi un alt adevăr teologic, pe care îl prezintă Sfântul Grigorie Palama. Spune că există deosebire între lumină şi soare. Dumnezeu, aşa cum ştim din Vechiul Testament, în prima zi a creaţiei a făcut lumina şi în a patra zi a făcut soarele şi i-a dat lumină. Astfel, lumina a fost înainte-creată, câtă vreme lumina de pe discul soarelui a fost creată în ziua a patra. Prin analogie, vedem acest lucru şi la Hristos. Lumina lui Dumnezeu a fost şi este fără de început, cu alte cuvinte, nu a existat un timp în care să nu fi existat această lumină. Mai târziu, însă, atunci când a avut loc întruparea, a luminat şi ceea ce a asumat, adică firea umană, care a primit plinătatea dumnezeirii. Astfel, câtă vreme Dumnezeu a fost totdeauna lumină, prin întrupare, chiar şi trupul pe care l-a asumat a devenit izvor al Luminii necreate.

Există însă o diferenţă uriaşă între lumina dumnezeirii şi lumina soarelui, tot atâta câtă diferenţă există între necreat şi creat. Ceea ce este creat are un început al creării şi va trebui să aibă şi un sfârşit, dar Dumnezeu vrea să nu aibă sfârşit. În plus, ceea ce este creat suferă schimbări şi alterări. Însă, ceea ce este necreat nu are nici început, nici sfârşit şi, desigur, nu cunoaşte schimbări şi alterări. De aceea, [pentru a desemna ceea ce este necreat] trebuie să folosim realităţile sensibile doar în mod convenţional. Sfântul Evanghelist scrie: „şi a strălucit Faţa lui ca soarele” (Matei 17, 2). Chipul Lui nu a devenit soare, ci ca soarele.

Sfântul Nicodim Aghioritul precizează deosebirea dintre soarele sensibil şi strălucirea Soarelui dreptăţii. Lumina soarelui sensibil, fiind supusă legilor timpului, ajunge la ochii omului o dată cu scurgerea timpului, adică puţin câte puţin, şi nu toată odată. Astfel, ea trece de la revărsatul zorilor la răsărit şi de la răsărit la miezul zilei şi de acolo, la apus. Aşadar, revărsarea de lumină variază, ea oferindu-se în funcţie de diferitele momente ale zilei. Nu s-a întâmplat la fel cu ucenicii pe Muntele Taborului. Pentru că lumina dreptăţii este necreată şi supratemporală, nu i-a luminat pe Apostoli „puţin câte puţin, progresiv şi prin deplasarea [dintr-un punct în altul], ci direct şi toată de-o dată”.

Lumina aceasta a lui Dumnezeu lucrează în două moduri, adică luminător şi mistuitor, după măsura duhovnicească a omului. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, cărbunele, de pildă, are şi elementul pământesc şi material, pentru că devine cenuşă, dar şi elementul luminător şi arzător. De aceea, în unele situaţii arde până la mistuire, iar în altele luminează. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu lumina lui Dumnezeu în firea umană a Cuvântului. Hristos Se aseamănă cărbunelui aprins, pentru că are fire umană, materială, dar şi lumina dumnezeirii. Însă cu El nu se petrece acelaşi lucru precum în cazul cărbunelui, care nu îi luminează pe cei care sunt departe şi îi arde pe cei care sunt aproape, ci se petrece ceva diferit. El Se face lumină pentru oamenii curăţiţi de păcate şi foc pentru cei necuraţi.

Cu acest prilej, se cuvine să cercetăm o foarte frumoasa observaţie a Sfântului Vasilie cel Mare în legătură cu întruparea lui Hristos. Folosind ca pildă fierul înroşit în foc, el spune că focul vine în fier nu prin deplasare, ci prin transmitere. Asta înseamnă că focul nu aleargă spre fier, ci, rămânând în locul lui, îi transmite acestuia puterile şi energiile lui, aşa încât, pe de o parte, focul nu se împuţinează prin transmitere, iar pe de altă parte, umple fierul în întregime. Acelaşi lucru, prin analogie, s-a petrecut şi la întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu nu S-a mişcat din Sine, adică, nu s-a deplasat spaţial, ci a binevoit către neamul omenesc şi Şi-a făcut sălaş întru noi, fără să înceteze să Se afle în ceruri. În Acatistul Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu este exprimat minunat acest lucru: „Bunăvoire dumnezeiască a fost, iar nu mutare din loc”.

8. Lumina necreată, care poate fi descrisă în Trupul lui Hristos, întuneric supraluminos

Sfântul Evanghelist Matei adevereşte: „şi a strălucit faţa Lui ca soarele” (Matei 17, 2). Dincolo de aspectele pe care le-am subliniat mai înainte, trebuie să ne extindem analiza şi să mai subliniem câteva adevăruri teologice în legătură cu strălucirea chipului lui Hristos.

Lumina lui Dumnezeu este dinainte de veci, atemporală, dar pe Tabor, prin negrăita dragoste de oameni a lui Dumnezeu, ea a fost descrisă în Trupul uman al lui Hristos „ca pe un disc solar”. În ciuda strălucirii ei şi a faptului că a fost descrisă pe chipul lui Hristos, ea este „neamestecată şi în chip neamestecat, le împlineşte pe toate, rămânând indescriptibilă, chiar şi atunci când este descrisă” (Sfântul Nicodim Aghioritul). Aceasta este marea taină a întrupării lui Dumnezeu, a Schimbării Lui la Faţă, dar şi a îndumnezeirii omului.

Pentru a nu se face nici o confuzie între lumina creată a soarelui şi Lumina necreată a dumnezeirii, Sfinţii Părinţi folosesc de multe ori şi termenul de „întuneric supraluminos”. Cu adevărat, Dumnezeu este Lumină şi astfel au văzut-o Sfinţii, dar, pentru a o reda în cuvinte cu o mai mare claritate şi în analogie cu alte lumini create, este numită „întunericul supraluminos”. În aceste cadre se cuvine se înţelegem teologia catafatică şi teologia apofatică. Prima, teologia catafatică, care Îl numeşte pe Dumnezeu după lucrările-energiile Lui şi după rezultatele acestor energii ale Lui, Îl caracterizează pe Dumnezeu ca fiind Lumina adevărată, neapropiată şi absolută. A doua, teologia apofatică, Îl numeşte pe Dumnezeu „lumină mai presus de orice lumină”, după cum spune şi că El este mai presus de orice nume şi de orice esenţă (ousia). Astfel, aşadar, existenţa teologiei apofatice nu conduce la agnosticism şi nu sfârşeşte într-un misticism neîntemeiat, ci evită pericolele raţionalismului şi ale explicării lui Dumnezeu prin intermediul simţurilor (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Toate acestea înseamnă că chipul Domnului a strălucit ca soarele, dar în acelaşi timp a strălucit şi mai presus de soare, ceea ce înseamnă că a strălucit mai presus de orice cuvânt şi de orice înţelegere, în chip de negrăit. Iar formulările Părinţilor exprimă tocmai această realitate. Vorbesc despre faptul că ucenicii şi oamenii îndumnezeiţi de-a lungul veacurilor Îl văd fără să Îl vadă, Îl aud fără să Îl audă, se împărtăşesc de El fără să se împărtăşească, Îl înţeleg fără să Îl înţeleagă.

Aşadar, strălucirea lui Hristos pe Tabor, revelarea slavei Sale oamenilor îndumnezeiţi din fiecare epocă, nu este un fapt sesizabil prin simţuri, ci este taină, este arătare în chip de negrăit a slavei lui Dumnezeu.

Continuarea aici: http://www.pemptousia.ro/2012/08/schimbarea-la-fata-a-lui-hristos-continuare

Sursa: Mitropolítou Nafpáktou kai Ag. Vlasíou, Ierothéou, „Oi Despotikés Eortés” [„Praznicele Împărăteşti”], Ekdóseis I. M. Genethlíou tis Theotókou.