Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin!

Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încă şi sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama de moarte; priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, căte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în Acesta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi pentru lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos, că nu sunt vrednice muncile şi nevoile aceste de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acum, dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre!

(Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu către fiii săi)

Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în localitatea Brâncoveni din părţile Romanaţiului şi a avut printre strămoşii după tată pe Matei Basarab, domnitor al Ţării Româneşti între anii 1632-1654, mare ctitor de biserici şi mănăstiri, iar după mamă – Stanca, fiica postelnicului Constantin Cantacuzino – se trăgea dintr-o vestită familie nobiliară bizantină, care a dat şi împărați pe tronul Bizanțului.

Din fragedă pruncie, adică de la vârsta de un an, rămâne fără tată, care a fost omorât în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor, ridicaţi împotriva domniei. Mama lui s-a îngrijit să îi dea o creştere aleasă şi întru frica lui Dumnezeu, dându-l să înveţe Sfintele Scripturi şi carte grecească şi latinească. Era înzestrat cu însuşiri alese, blând din fire, vioi la minte şi plăcut la înfăţişare şi avea avere din destul. Când a ajuns la vârsta căsătoriei, şi-a alese de soţie pe Maria, fiica lui Anton Vodă. Căsătoria lor a fost binecuvântată de Dumnezeu cu unsprezece copii: patru băieţi şi şapte fete.

Constantin Brâncoveanu a fost chemat de tânăr la slujba de dregător domnesc, mai întâi de Duca Vodă şi apoi de Şerban Vodă Cantacuzino, urcând în dregătorie până la înalta vrednicie de mare logofăt, adică sfetnicul cel mai de seamă din Divanul domnesc. Se spune că Şerban Vodă Cantacuzino, văzându-i destoinicia şi cuminţenia, îl preţuia pe el mai mult decât pe ceilalţi nepoţi, însărcinându-l cu slujbe grele, iar pe patul de moarte a lăsat cuvânt să-i fie urmaş la tron, încredinţându-i lui Constantin pecetea domnească.

La moartea voievodului Şerban Cantacuzino, boierii şi toţi dregătorii ţării l-au rugat pe Constantin Brâncoveanu să primească domnia. A trebuit să stăruie mult, pentru că Brâncoveanu spunea că îi este de ajuns ce i-a dat Dumnezeu, adică să fie domn în casa sa. Numai când i-au spus că este vrerea ţării ca el să o apere de duşmani, să-i apere credinţa şi să-i asigure liniştea şi pacea, atunci a primit.

A fost uns domn de Mitropolitul ţării, Teodosie. Cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost să continue tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688), prima Biblie completă, în cea mai frumoasă limbă românească, pe înţelesul tuturor românilor din Ţara Românească, din Dobrogea, din Oltenia, din Moldova, din Banat şi din Ardeal, din Crişana şi Maramureş.

Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu şi-a rânduit domnia cu multă înţelepciune, aşa încât pe toată durata celor 26 de ani, ţara nu a trecut prin nici un război, deşi era înconjurată de trei imperii rivale: Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist şi Imperiul Habsburgic. Cu multă chibzuinţă a ştiut să apere ţara de toţi şi în felul acesta a înflorit credinţa creştinească, prin ridicarea de lăcaşuri de închinare şi cultură, prin tipărirea de multe cărţi, mai ales cărţi creştine. Cronicarul nu mărturiseşte decât adevărul atunci când scrie despre noul domn că era „cu daruri vrednice împodobit”, că a purtat de grijă ţării cu „adâncă pricepere şi cu înaltă priveghere”, „cu blândeţe şi răbdare”, care izvorau din „înţelepciunea şi multa bunătate” cu care fusese dăruit de Dumnezeu.

S-a trudit şi a cheltuit mult să ctitorească locaşuri de închinare, dar dintre toate cel mai mult a iubit biserica Sfântului Gheorghe Nou din Bucureşti şi mănăstirea Hurezi din judeţul Vâlcea. Profitând de liniştea de la hotarele ţării, în al doilea an (1690) al domniei sale, noul ales punea deja temelia mânăstirii Hurezi, care pe bună dreptate este socotită cununa ctitoriilor sale şi una dintre cele mai minunate locaşuri zidite cândva pe plaiurile româneşti. Fără preget, au lucrat vreme de şapte ani la această vestită mânăstire meşteri zidari, pietrari, dulgheri şi zugravi, sub privirea neadormită a iscusitului arhitect care a fost meşterul Manea, iar sfârşitul a fost isvodirea unui lăcaş neasemuit de frumos. Minunatul pridvor al bisericii cu stâlpi lucraţi cu o mare bogăţie şi podoabă, chenarele cu flori săpate în piatră de la uşa mare şi de la ferestre, chiliile şi arhondaricele rezemate pe stâlpi cu multă măiestrie, zidurile tari străjuite de turnuri ţi porţi ferecate, zugrăveala bisericii împodobită cu sfinţi şi icoane după orânduiala cea veche a erminiei iconografice atonite fac din Hurezi o cetate fără seamăn a evlaviei ortodoxe. Vodă Brâncoveanu a zidit aici şi un frumos paraclis, iar mânăstirea primi rânduială de stavropighie, aşa încât nimeni nu se putea amesteca în ocârmuirea ei; apoi fu înconjurată ca o adevărată lavră atonită de alte schituri: al Sfântului Ioan Botezătorul, al Sfinţilor Apostoli, al Sfântului Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. A fost în gândul fericitului ei ctitor, ca această aleasă între ctitoriile sale să-i fie loc de îngropare pentru el şi pentru tot neamul lui, dar altele au fost judecăţile dumnezeieşti şi numai fiica lui, domniţa Ancuţa, şi-a făcut lăcaşul cel de veci la Hurezi.

Printre alte biserici şi mănăstiri ctitorite de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi şi Mănăstirea Turnu din Târgşoru Vechi, Prahova. În 1706, Sfântul Constantin Brâncoveanu a mai zidit o biserică în satul Doiceşti, Dâmboviţa. Între bisericile construite de Sfântul Constantin în Transilvania se numără o biserică în Făgăraş, alta în Ocna Sibiului, precum şi Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Dintre ctitoriile sale din afara Ţărilor Române, amintim: Biserica “Sfântul Nicolae“ din cartierul Galata, Constantinopol, un paraclis şi o trapeză în cadrul Mănăstirii “Sfântul Pavel“ din Muntele Athos, iar la Ismail, pe malul stâng al Dunării, a ridicat un sfânt locaş cu hramul “Sfântul Gheorghe“.

De asemenea, Sfântul Constantin Brâncoveanu a refăcut multe alte biserici, precum: Mănăstirile Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeş, Dealu, Snagov, bisericile Domnească şi “Sfântul Dumitru“ din Târgovişte.

Bisericile au fost împodobite cu frumoase picturi în frescă de către cei doi renumiţi zugravi ai epocii, Pârvu Mutu, român, fiu de preot din Câmpulung, şi de grecul Constantinos, pictorul preferat al lui Constantin Brâncoveanu, care a şi format o adevarată “şcoală“ de zugravi, mai ales la Hurezi.

Darnicul domnitor a făcut milostenii şi a trimis ajutoare bogate şi unor mânăstiri din Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, din toate insulele greceşti şi de peste tot Răsăritul ortodox, până la muntele Sinai şi Ierusalim, unde numele său a fost pomenit la slujbele bisericeşti mai mult decât al oricărui alt domn român.

Alături de Constantin Vodă, mare râvnă pentru zidirea şi înfrumuseţarea sfintelor locaşuri au avut şi rudele sale, în frunte cu evlavioasa lui soţie, Maria Doamna, care se întreceau şi ele la ridicarea şi împodobirea multelor biserici şi mânăstiri.

Pe lângă biserici şi mânăstiri, neobositul voievod a ridicat case şi clădiri măreţe, precum vestitul palat de la Mogoşoaia. Inaugurează un nou stil în arhitectură, care îi poartă numele, „stilul brâncovenesc”, şi care îmbină armonios în arhitectură, pictura murală şi sculptură, tradiţia autohtonă, stilul neo-bizantin şi ideile novatoare ale renascentismului italian.

Dar Constantin Vodă nu era doar plin de râvnă ctitoricească şi iscusit chivernisitor al ţării sale, ci şi un mare ocrotitor al culturii româneşti creştine prin scris şi tipar, mult iubitor de cărţi bisericeşti şi de învăţături evlavioase. Pentru buna sporire în aceasta lucrare de foarte mare trebuinţă ţării şi dreptslăvitorului ei popor, el a avut ajutorul şi împreună-lucrarea unui om minunat, care bine şi-a chivernisit şi înmulţit talanţii daţi lui de Dumnezeu, pe Mitropolitul Ţării Românesti şi Sfântul Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul. Din tipografiile întemeiate la Snagov, Râmnicul Vâlcea şi Târgoviste, din cea reînnoită în Bucuresti, cu banii domnitorului şi prin osteneala lui Antim au ieşit la iveală numeroase comori duhovniceşti, cărţi de slujbă şi învăţătură creştină care se împărţeau în dar şi românilor din Moldova şi Ardeal, precum şi creştinilor ortodocşi de dincolo de hotarele ţării. În acele vremuri, Ţara Românească s-a arătat a fi o luminoasă vatră de cultură creştină şi un puternic far de îmbărbătare ortodoxă prin trimiterea de cărţi de cult şi de învăţătură în limbile greacă şi arabă popoarelor creştine aflate sub jugul otoman. De asemenea, a trimis meşteri tipografi şi tiparniţe la Tiflis şi Alep şi avea strânse legături cu mari cărturari patriarhi şi episcopi îmbunătăţiţi ai Răsăritului grecesc, care îl sprijineau în acest demers al lui.

După Biblie (1688), au văzut rând pe rând lumina tiparului în limba română: Psaltirea, Sfânta Evanghelie, Molitfelnicul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul şi Apostolul. Cărţile de slujbă, de învăţătură creştină, precum şi cele de apărare a dreptei credinţe tipărite de evlaviosul domn în limbile română, greacă, arabă şi georgiană i-au adus recunoştinţa unanimă şi o slavă nepieritoare; după dreptate el a fost socotit în vremea sa drept cel mai vajnic apărător al întregii creştinătăţi.

Constantin Brâncoveanu s-a înconjurat de personalităţi de cultură din ţară şi străinătate, susţinând financiar şi diplomatic pregătirea tinerei generatii. A dat Bucureştiului o noua Academie Domnească, transformând şcoala de la Sfântul Sava în “colegiu public pentru pământeni şi străini”, cu o programa asemănătoare instituţiilor de grad superior. Şi-a asumat rolul de protector al tiparului şi al şcolilor din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la şcoala românească din Scheii Braşovului.

 Cele unsprezece odrasle domneşti, patru băieţi şi şapte fete, erau avuţia cea mai de seamă a domneştilor părinţi, care îi creşteau în frica lui Dumnezeu, în credinţa creştină şi în dragostea de ţară şi neam. Băieţii rosteau în biserică, la zilele de pomenire ale Sfinţilor lor ocrotitori, cuvântări care uimeau şi bucurau pe mulţi. Constantin, Ştefan, Radu şi Matei erau lumina ochilor şi comoara cea nepreţuită a inimilor părinţilor lor. Cele şapte fete au fost căsătorite cu mare cinste şi aşezate la casele lor cu toată cuviinţa. Ele au urmat alesele obiceiuri pe care le-au văzut şi învăţat de la părinţi, între care la loc de cinste s-a aflat mereu mărinimia ctitoricească.

Înţeleptul Domnitor, cel înţelepţit cu înţelepciune dumnezeiască, a avut ca sfetnic de taină un priceput şi bun iconom spre bună orânduire a trebuinţelor ţării, pe vistiernicul Ianache, vrednica sa rudenie, care i-a fost de mare ajutor în drumeţia pământească până la sfârşit, împreună purcezând ei prin nevoinţa mucenicească şi în călătoria spre cer, în patria cea cerească.

Aflat între două rele – tendinţele de expansiune ale Imperiului Austriac şi nesaţul turcilor după bogăţia şi aurul Ţării Româneşti – începând din anul 1697, Constantin Brâncoveanu s-a orientat către Rusia pravoslavnică a lui Petru cel Mare. Cantacuzinii însă, în ceasuri de mare cumpănă pentru Ţara Românească, urmărind să ajungă ei la putere, au trădat otomanilor aceste intenţii ale voievodului. Lăcomia turcilor stârnită de averile reale ale voievodului şi mai ales de cele închipuite de pizma lor, bănuielile lor că el tratează în ascuns cu ruşii şi austriecii împotriva lor, alimentate de pârâciunile şi uneltirile rudelor sale, Cantacuzinii, care îi râvneau tronul, au precipitat lucrurile, iar Dumnezeu a îngăduit aceasta spre lămurirea şi încununarea credincioşilor Săi slujitori.

Mazilirea Domnului Constantin Brâncoveanu, frescă de Sorin Efros, Schitul Icoana, Gorj

În ziua de 24 martie, în Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor a trimis sultanul pe Mustafa Aga, care i-a vestit domnitorului mazilirea, punându-i pe umăr năframa neagră, şi i-a poruncit să plece împreună cu toată casa lui la Constantinopol. Luându-şi rămas bun, Constantin a zis noului domnitor, Şerban Cantacuzino, şi celor din apropierea lui: “Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei“. În Sfânta şi Marea Vineri a Patimilor ei au fost cu toţii ridicaţi de turci şi duşi la Constantinopol, unde au fost închişi în înfricoşata temniţă de lângă zidurile cetăţii, numită Edicule, a celor „Şapte Turnuri”. Aici au fost ţinuţi închişi vreme de 4 luni, fiind supuşi la cele mai cumplite chinuri, fiind torturaţi pentru a mărturisi unde şi-au ascuns averile. După  cele patru luni de tortură, ostaticii au fost mutaţi în închisoarea Bostangi Başa, unde erau închişi numai înalţii demnitari.

La judecată, Vodă Brâncoveanu s-a apărat cu multă înţelepciune de nedreptele învinuiri, dar turcii l-au supus la chinuri groaznice, atât pe el, cât şi pe feciorii lui, ca să destăinuiască unde îşi are ascunse şi celelalte averi în afara celor cuprinse în 30 de care mari jefuite de ei o dată cu ridicarea lor şi duse la Constantinopol, ca să fie vândute la mezat. Aprinşi de ură şi lăcomie diavolească, l-au chinuit cu cele mai cumplite chinuri pe domnitor, strângându-l în cătuşe de fier, făcându-i tăieturi şi la cap, arzându-l pe piept cu cleştele înroşit în foc şi în cele din urmă hotărându-i moartea dimpreună cu cei patru feciori ai săi şi cu sluga sa credincioasă, Sfetnicul Ianache.

Era în ziua de Adormirea Maicii Domnului – 15 august 1714 – când dreptcredinciosul Domn tocmai împlinea 60 de ani, iar Doamna Maria îşi serba ziua numelui. Porţile cele grele ale temniţei deschizându-se, mărturisitorii lui Hristos ieşiră istoviţi de chinuri şi suferinţe, ferecaţi în lanţuri grele, cu capetele descoperite, cu picioarele goale şi numai în cămăşi, dar cu nădejdea apropiatei biruinţi duhovniceşti şi a fericitei vieţi veşnice.

Au fost duşi în faţa sultanului Ahmet, a crudului său vizir, Agin Ali Paşa, a trimişilor regilor şi împăratilor străini pe lângă Poarta, unii dintre ei reprezentanţi ai unor ţări creştine, şi a fiorosului călău ce îi aştepta cu iataganul ridicat. Erau de faţă şi soţia sa, Doamna Maria, precum şi fiicele, ginerii şi nepoţii săi. Sultanul zise: „Ghiaur Brâncovene, eşti osândit la moarte cu toţi feciorii tăi; dar te iert, dacă spui unde îţi este cealaltă avere şi dacă te laşi de legea ta şi treci la legea turcească”. La care Vodă a răspuns cu hotărâre. „Averea toată câtă am avut tu mi-ai luat-o şi alta nu am; iar de legea crestină nu mă las, căci în ea m-am născut şi am trăit şi în ea vreau să mor”. Apoi grăi către copiii săi: „Fiilor, fiti bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas de cât sufletele; să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru”.

Tăierea capetelor Sfinților Brâncoveni, frescă de Sorin Efros, Schitul Icoana, Gorj

Auzindu-i cuvintele, sultanul turbă de mânie şi porunci să taie mai întâi pe copii, începând cu cel mai mare, ca să fie chinul tatălui lor mai cumplit. Călăul reteză capul lui Constantin, feciorul cel mai mare, apoi tăie capetele lui Ştefan şi Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, în vârstă de 11 ani, acesta, înspăimântat, s-a rugat sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman. Dar bătrânul lui tată şi-a îmbărbătat astfel copilul: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi lepezi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ”. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului : „Vreau să mor creştin: loveşte!”, iar acesta îi tăie capul. Cei patru feciori ca patru brazi zăceau acum tăiaţi sub ochii vajnicului lor părinte, bătrănul şi falnicul stejar răsădit la izvoarele apelor străbunei evlavii ortodoxe.

Călăul tăie apoi capul lui Ianache Văcărescu, iar la urmă veni şi rândul lui Brâncoveanu, care se închină liniştit şi hotărât, zicând: „Doamne, fie voia Ta!”. Iataganul mai sclipi o dată şi cele şase pârâiaşe de sânge mucenicesc se uniră, iar sufletele lor fericite, curăţite de orice păcat prin „botezul sângelui” zburară ca fulgerul să primească de la Hristos cununile slavei muceniceşti.

Pescuirea moaștelor din Marea Marmara, frescă de Sorin Efros, Schitul Icoana, Gorj

Păgânii turci le înfipseră captele mucenicilor în vârful suliţelor şi le purtară prin Constantinopol, iar trupurile le târâră la poarta cea mare a seraiului şi le lăsară acolo până seara, ca să le vadă cât mai mulţi, iar a doua zi le aruncară în Bosfor. Nişte pescari credincioşi le culeseră din mare şi le îngropară în mare taină în biserica din Mănăstirea Maicii Domnului “Kamariotisa” de pe Insula Halki, zidită de Împaratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul şi refăcută de Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu. Cu doisprezece ani mai înainte de sfârşitul său mucenicesc, voievodul român dăruise acestui locaş monahal o danie de şase mii de bani de aur, iar celor care au venit să ia dania, încă o mie de bani de aur.

Soţia marelui domnitor, Doamna Maria, dimpreună cu tot restul familiei, a stat închisă la Constantinopol până în martie 1715, când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară în anul 1716. Moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu au rămas în biserica de pe insula Halki până în vara anului 1720, când credincioasa Doamnă Maria Brâncoveanu le-a strămutat în Valahia. Deşi mormântul din Mănăstirea Hurezi aştepta trupul voievodului, acesta a rămas gol, Doamna Maria fiind convinsă că turcii vor căuta trupul voievodului în acel loc şi, de îl vor găsi, îl vor pângări. Astfel, ea l-a înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, din Bucureşti, unde se află şi astăzi.

Așezarea moaștelor în mormânt la Mănăstirea Halki și mutarea lor la București, frescă de Sorin Efros, Schitul Icoana, Gorj

Pe lespedea de piatră a mormântului, Doamna Maria nu a scris nimic. Doar o candelă mare, din argint, a fost aşezată deasupra mormântului, pe marginea căreia stă scris: “Această candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720).” Aceasta inscriptie, aşezată tainic pe candelă, a fost descoperită în anul 1914.

Sfinţii Mucenici Brâncoveni au fost canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa din 20 iunie 1992, atunci când s-a hotărât ca, “de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache, să fie cinstiţi cu sfinţii, în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscrişi în sinaxar, în cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii noastre”.

Balada Brâncovenilor

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui de viaţă,
Brâncovanul se scula,
Faţa blândă el spăla.
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina,
Pe fereastră-apoi căta
Şi amar se spăimânta!
„Dragii mei, cuconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat
Cu-ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!“
Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe tuspatru mi-i prindeau
Şi-i duceau de-i închideau
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăcea,
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevăr e c-ai gândit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Că de mult ce eşti avut,
Bani de aur ai bătut
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!“
„De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pe pământ,
Cată-acum de vezi ce sânt!“
„Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească.“
„Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!“
Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gealai veneau curând,
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau,
Din cuconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos,
Şi-l puneau pe scaun jos,
Şi cât pala repezea,
Capul iute-i reteza!
Brâncovanul greu ofta
Şi din gură cuvânta:
„Doamne! fie-n voia ta!“
Cei gealai iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl puneau
Şi capul îi răpuneau!
Brâncovanul greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne! fie-n voia ta!“
Sultanul se minuna:
Şi cu mila se-ngâna
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Trei cuconi tu ai avut,
Din trei, doi ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!“
„Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci, drăguţă, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta
Că tu ceru-i căpăta!“
Imbrohorul se-ncrunta,
Gelaţii se-nainta
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatei fecioraş,
La pământ îl aruncau
Şi zilele-i ridicau.
Brâncovanul greu ofta
Şi cu lacrimi cuvânta:
„Doamne! fie-n voia ta!“
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga
„Alelei! tâlhari păgâni!
Alei! voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toi patru i-aţi pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să fie pe gândul meu
Să vă ştergeţi pe pământ
Cum se şterg norii la vânt,
Să n-aveţi loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!“
Turcii crunt se oţereau
Şi pe dânsul tăbărau,
Haine mândre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tăvăleau,
Şi de-un paltin o legau
Şi râzând aşa strigau:
„Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ţi cunoşti tu pielea ta?“
„Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-ţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncovanul Constantin !

Material adunat de Tatiana Petrache