Lupta duhovnicească

La multe feluri de lupte este chemat să ia parte omul în viaţă. Există lupte pentru libertatea şi independeţa omului, lupte sportive, din urmărirea cărora noi aflăm o clipă de relaxare, dar pentru care sportivii se pregătesc din greu ani la rând, propunându-şi cucerirea unei medalii. Există însă şi lupta duhovnicească, cea care se dă pentru libertatea duhovnicească şi pentru desăvârşirea omului, iar aceasta este cea mai grea dintre toate luptele, de vreme ce vine în contradicţie cu duhul hedonist al timpurilor noastre.

Viaţa umană este legată de lupte care se poartă la diferite niveluri şi cu diferite scopuri. Cele mai multe dintre acestea se poartă pentru libertatea şi independenţa omului. Esenţială este însă lupta asumată pentru libertatea duhovnicească şi pentru desăvârşire. Iar această luptă, care se desfăşoară în primul rând în inima omului, durează toată viaţa. Există, însă, două situaţii extreme care se caracterizează prin absenţa acestei lupte: una este situaţia nepătimirii, în care omul rămâne netulburat de atacurile patimilor şi ale gândurilor pătimaşe, şi alta este cea a totalei robiri faţă de patimi, în care omul se predă bucuros patimilor şi gândurilor lui pătimaşe[1].

Lupta duhovnicească reprezintă condiţia esenţială pentru urcuşul în viaţa duhovnicească. Dar acest urcuş în viaţa duhovnicească pare extrem de greu în societatea contemporană secularizată. Lupta duhovnicească este cea mai grea, dar în acelaşi timp şi cea mai nobilă. Duhul hedonist al epocii noastre vine în contradicţie directă cu duhul de nevoinţă, pe care îl presupune lupta duhovnicească. Iar cugetul smerit al vieţii duhovniceşti nu poate coexista cu aroganţa culturii noastre.

Biserica leagă dintru început lupta duhovnicească a credincioşilor de păzirea poruncilor lui Dumnezeu[2]. Şi păzirea poruncilor îl păstrează pe om în adevărata libertate, pe care Duhul lui Dumnezeu o dăruieşte. Omul nu devine independent de Dumnezeu, spre a se îndrepta spre inexistenţa din care şi provine, nici nu are propriul său ego ca măsură a gândurilor şi a faptelor lui. [Omul] este luminat de cunoaşterea lui Dumnezeu şi are ca măsură a tuturor lucrurilor pe Dumnezeu-Omul Hristos. Astfel, el se maturizează duhovniceşte şi treptat îşi câştigă adevărata independenţă.

Dar omul doreşte ca dintru început şi fără nici o pregătire esenţială să devină independent şi să le regleze pe toate după propria lui voinţă. Uitând că nu este el însuşi cauza existenţei lui şi că toate le are de la Dumnezeu, îşi desconsideră datoriile şi revendică numai drepturi. Face tot posibilul ca să-şi satisfacă simţurile şi uită de sinele său interior. Îşi pune cunoştinţele şi capacităţile în slujba îmbogăţirii, a comfortului şi a promovării de sine, pierzând din orizontul conştiinţei sale smerenia, simplitatea şi dorinţa după desăvârşire duhovnicească. Urmarea acestei mentalităţi este triumful egoismului şi al trufiei.

Lupta duhovnicească se îndreaptă exact în direcţia contrară. Ea porneşte de la premisa că omul provine de undeva şi depinde de cineva; porneşte de la conştiinţa faptului că existenţa îi este „împrumutată”[3]. Chiar şi numai aceste simţământ naşte în chip firesc în om dragoste faţă de Pricinuitorul existenţei sale. Jertfa lui Hristos constituie un alt motiv pentru ca omul să fie iubitor de Dumnezeu şi să aibă râvnă spre lupta duhovnicească. Omul, înţelegând că Dumnezeu Se face om, Se smereşte şi Se jertfeşte pentru om, şi [astfel] nu are nici o îndreptăţire să rămână inert şi nepăsător.

Însă patimile care îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, acelea îi împietresc şi inima. De aceea, şi dragostea faţă de Dumnezeu, care este firesc să se nască în inima omului, se împuţinează sau chiar se preschimbă în nemulţumire şi duşmănie faţă de Dumnezeu. Astfel, ajunge omul să vadă în Dumnezeu pricina suferinţelor care există în lume şi Îl neagă sau chiar Îl duşmăneşte. O asemenea împietrire a inimii omul o arată şi faţă de creaturile lui Dumnezeu, precum şi faţă de însuşi aproapele său.

Poruncile lui Dumnezeu, cuprinse în dubla poruncă a iubirii, îl cheamă pe om tocmai la răsturnarea acestei situaţii. Calea poruncilor este calea luptei duhovniceşti. Desigur, această cale este grea, iar poarta pe care omul intră pe cale este îngustă. Însă măreţia de necuprins a menirii omului impune intrarea şi parcursul acesta, ca expresie a consimţământului şi participării lui la lucrarea mântuirii sale: „Intraţi prin poarta cea strâmtă…, că strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă” (Matei 7, 13-14).

Calea care conduce la viaţă este calea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Viaţa duhovnicească fără dragoste nu are putere, iar dragostea fără smerenia care se manifestă prin ascultare, nu este adevărată. Ascultarea este o faptă a dragostei. Ascultarea de Dumnezeu se face din dragoste de Dumnezeu, iar ascultarea de aproapele se face din dragoste de aproapele. „Cine are poruncile mele şi le păzeşte”, a spus Hristos, „acela mă iubeşte” (Ιoan 14, 21). Şi dragostea de aproapele se manifestă prin dispoziţia de a ne apropia de el şi de a-l sluji. Dragostea de aproapele vine ca înfăptuire şi adeverire a dragostei de Dumnezeu, dar şi dragostea de Dumnezeu adevereşte dragostea de aproapele. “Cine spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, acela este mincinos” (1Ioan 4, 20).

Lupta duhovnicească nu se dă lovind în aer, nici prin intermediul gândurilor şi al ideilor abstracte. Dimpotrivă, ea se întreţese cu viaţa de zi cu zi şi se manifestă prin întreaga dispoziţie şi purtare a omului. Pe de o parte, această luptă cere de la om să-şi lărgească limitele îngăduinţei sale, iar pe de altă parte, ea se împlineşte prin neîntrerupta pronie şi susţinere a lui Dumnezeu. Este semnificativă o întâmplare care se consemnează în viaţa Sfântului Antonie cel Mare. După atacuri demonice cumplite şi istovitoare, Sfântul are o vedenie luminoasă, care îl alină de toate durerile, de aceea întreabă: „Unde ai fost şi de ce nu te-ai arătat dintru început, ca să opreşti durerile mele?”. Atunci a auzit un glas care i-a spus: „Aici eram, Antonie, dar aşteptam să văd lupta ta”[4].

Aici însă se ivesc multe întrebări: Cine se mai gândeşte azi la asemenea lucruri? Cine vrea să-şi piardă confortul? Cine mai are dispoziţia să se consacre unor lupte grele şi istovitoare? Oamenii consideră fireşti toate eforturile de pregătire pentru întrecerile olimpice. Sportivii se dedau la pregătiri grele, de ani de zile, fac antrenamente dure şi epuizante, îşi exersează trupul până la limitele de toleranţă ale acestuia. Dacă, aşadar, acestea sunt considerate fireşti şi de la sine înţelese pentru exersarea trupului, ce ar trebui să spunem despre nevoinţele duhovniceşti şi luptele duhovniceşti?

Prin lupta duhovnicească creştinul participă la lupta continuă a Bisericii împotriva răului, se armonizează cu Trupul Bisericii şi, în acelaşi timp, conlucrează la zidirea trupului său; participă la unitatea şi la sobornicitatea Bisericii şi, în acelaşi timp, el însuşi se unifică şi creşte, devenind om universal. Viaţa duhovnicească nu este un lux, nici nu se dezvoltă la periferia vieţii bisericeşti, ci se află în centrul vieţii Bisericii şi reprezintă împlinirea esenţială a acesteia.

Viaţa duhovnicească este chintesenţa vieţii creştine. Nu este ceva care îi priveşte doar pe clerici şi monahi. Fiecare credincios este dator să trăiască o viaţă duhovnicească şi să lupte ca să păstreze viu harul pe care l-a primit la Sfântul Botez. Oricât de grea ar părea viaţa duhovnicească în societatea contemporană, ea nu încetează să fie cu putinţă. Poruncile lui Hristos au valabilitate veşnică, şi nici un factor lumesc nu poate să zădărnicească păzirea lor. Desigur, ţinerea poruncilor a fost dintotdeauna grea şi devine şi mai grea în societatea contemporană. Dar în aceasta stă jugul şi povara creştinului, aşa cum a spus Însuşi Hristos: “jugul Meu e bun şi povara uşoară” (Matei 11, 30). Dimpotrivă, omul care rămâne departe de Hristos îşi asumă jugul nimicitor şi povara istovitoare ale păcatului.

O luptă duhovnicească corectă presupune desfăşurarea ei pe o lungă durată de timp, cu prelungire înspre viitor. Fiecare zi trebuie să fie un început bun pentru un câştig şi mai mare. În vederea acestui câştig, nu timpul are importanţa majoră, ci dorinţa şi intenţia[5]. O ţintă necesară în lupta duhovnicească este şi dobândirea curajului care se întemeiază în credinţa în Hristos. Însuşi Hristos a spus: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Biruinţa aceasta a dobândit-o Hristos ca om. Şi aceeaşi biruinţă este chemat să o dobândească fiecare creştin având credinţă şi nădejde în Hristos.

În sfârşit, după cum exersarea trupească îşi are legile ei, la fel şi cea duhovnicească îşi are legile ei. Dacă lupta duhovnicească nu se desfăşoară conform legilor, ea nu este încununată (vezi 2Timotei 2, 5). [Lupta duhovnicească] este o luptă care se desfăşoară în Biserică, cu ajutorul persoanelor şi a mijloacelor pe care le oferă Biserică. Chiar şi cei ce pleacă în pustie ca să se predea nestingheriţi luptei lor duhovniceşti, se supun rânduielilor Bisericii şi se raportează permanent la acestea.

Cel mai bun ghid în lupta duhovnicească este „Scara” Cuviosului Ioan Sinaitul. Cartea aceasta, care cunoaşte o mulţime de ediţii şi traduceri, se împarte în 30 de capitole, după numărul de ani ai lui Hristos înainte de a-şi începe activitatea publică. În această carte se prezintă metodic urcuşul duhovnicesc al credinciosului, şi mai ales al monahului, până ajunge la desăvârşirea care Îl care ca măsură pe Hristos. În ea este prezentată în detaliu lupta cu patimile şi exersarea în virtuţi. În acelaşi timp, se scoate în evidenţă importanţa primordială a smereniei şi se atrage atenţia că orice zi care trece fără să purtăm lupta duhovnicească este o zi pierdută.

De obicei, suntem lipsiţi de exigenţe în domeniul vieţii duhovniceşti, în vreme ce în altele lucruri devenim exigenţi şi nesătui. Locul în care, însă, fiecare este dator să fie deosebit de exigent cu sine, este viaţa duhovnicească.

Viaţa duhovnicească este ceva ce aparţine numai omului şi îi vădeşte specificul şi superioritatea lui în întreaga creaţie. Ea deschide înaintea omului orizonturi nelimitate şi îl face dumnezeu după har. De aceea, lupta duhovnicească este cea mai importantă şi mai nobilă luptă pe care şi-o poate asuma omul.