Viaţa lui Gheron Iosif Isihastul – 1: Vârsta copilăriei şi a tinereţii

Insula Paros din Ciclade, mică, dar liniştită, şi pe atunci încă plină de moravuri creştineşti, a fost locul de naştere al Stareţului. Părinţii lui erau oameni simpli şi săraci, aşa încât copiii lor au fost nevoiţi să muncească încă din fragedă vârstă pentru câştigarea celor necesare traiului. Tatăl său, Gheorghe, n-a trăit destul ca să poată întregi creşterea şi educaţia familiei. Şi astfel, copiii, pe lângă sărăcie, au rămas şi orfani, lucru care nu era atât de neobişnuit la familiile sărace. Mama sa, Maria, o fiinţă întru totul afierosită lui Dumnezeu, datorită calităţilor ei fireşti şi dobândite, a fost – după cuvântul Domnului – „israelitean adevărat întru care nu este vicleşug” (Ioan 1, 48). Acest suflet binecuvântat a avut un caracter atât de simplu şi de integru, încât adeseori vedea lucruri mai presus de fire şi credea cu siguranţă că le văd toţi. Aceasta se întâmpla mai ales când mergea la biserică, fie pentru Liturghii, fie pentru a face curăţenie.

Când Stareţul a plecat să se facă monah şi a aflat mama lui, ea le-a spus rudelor ei:

– Am ştiut că va deveni monah încă de la naşterea lui.

Şi a povestit următoarele:

„Când l-am născut pe Francisc[i] al meu şi eram în pat cu pruncul înfăşat alături de mine, am văzut că se deschide acoperişul casei şi un tânăr înaripat, foarte frumos, pe care abia l-am putut privi din pricina strălucirii lui, a coborât, a stat alături de prunc şi a început să-l dezvelească cu intenţia să-l ia. Eu m-am împotrivit spunându-i: «Ce faci? Îmi iei pruncul?». Tânărul stăruia zicând că pentru aceea a venit şi că aceasta este «hotărârea». Şi ca să mă încredinţeze, mi-a arătat pe un carneţel o poruncă scrisă, care spunea că neapărat trebuie să-l ia pe cel mic. Eu m-am opus şi atunci Îngerul mi-a dat un obiect de preţ în chipul crucii şi mi-a luat copilul”.

De atunci ea a crezut cu tărie că Francisc va urma cândva pe Hristos.

Până la vârsta adolescenţei Francisc a rămas în sat şi s-a ocupat cu diferite treburi pe lângă casa părintească. Când a mai crescut şi a putut munci, a plecat la Pireu şi a lucrat în port până când a mers să-şi satisfacă stagiul militar la marină. După aceea, cu puţinele economii pe care le-a adunat, a început să lucreze singur. La început a făcut-o pe micul vânzător, apoi pe negustorul. Mergea de obicei la diferitele iarmaroace şi în puţin timp a câştigat o sumă importantă de bani, suficientă pentru un viitor economic strălucit. Era energic, dar cu multă omenie, şi din această pricină întotdeauna se scârbea de nedreptate şi de viclenie. Ori de câte ori i se dădeau prilejuri de câştig prin mijloace necinstite, niciodată nu accepta.

Ajunsese la vârsta de douăzeci şi trei de ani şi centrul acţiunilor sale era capitala. Atunci a început să cerceteze cărţile patristice. L-au impresionat mult Vieţile Sfinţilor, îndeosebi cele ale pustnicilor care se nevoiau cu asprime. Aşa cum el însuşi ne-a mărturisit, imboldul cel mare către monahism i s-a dat în urma unui vis:

„Într-o seară am văzut în somn că treceam pe lângă nişte palate. Imediat m-au luat doi ofiţeri ai gărzii palatului şi m-au dus în palat. Nu înţelegeam pricina şi de aceea mă împotriveam. Dar aceia mi-au spus cu bunătate să nu mă tem, ci să merg, pentru că aceasta este voia Împăratului. Am intrat într-un palat foarte frumos şi mai strălucit decât orice palat pământesc. Acolo m-au îmbrăcat cu un veşmânt alb şi de mult preţ şi mi-au spus: «De acum înainte vei sluji aici!». Şi m-au dus să mă închin Împăratului.

M-am deşteptat îndată şi am simţit că atât de mult se întipăriseră în mine ceea ce văzusem şi auzisem, încât nu mai puteam să fac sau să gândesc nimic altceva. Am încetat lucrul şi am rămas gânditor. Auzeam mereu înlăuntrul meu vie acea poruncă, repetându-se continuu: «De acum înainte vei sluji aici!». Toată starea mea lăuntrică şi exterioară s-a schimbat. Nu mă mai preocupa nimic din cele ce se aflau pe pământ, dar nici nu ştiam ce era ceea ce văzusem şi ce trebuie să fac. Starea aceasta a mea au înţeles-o două surori duhovniceşti, care locuiau acolo, alături de mine, şi mi-au împrumutat o carte religioasă, cuprinzând vieţile Sfinţilor mari ce se prăznuiesc vara.

Atâta înrâurire a avut acea carte asupra stării mele de atunci, încât nu mai m-am putut gândi la ceva omenesc. Nu mai puteam rămâne în zgomotul acelui oraş. Ieşeam în afara oraşului, în împrejurimi, care pe atunci nu erau locuite. Mergeam mai ales la Pendeli[ii]. Acolo petreceam vreme îndelungată ca un pustnic, cu mult post şi priveghere, nevoindu-mă cât puteam, după săracele mele cunoştinţe. Câteodată urcam în copaci şi stăteam toată noaptea ca un stâlpnic, încercând să urmez orice fel de pătimire rea, din cele pe care le citisem în vieţile Părinţilor. Atunci am început să mă gândesc la pustietăţile în care Părinţii au trăit duhovniceşte. Mă gândeam şi la Athos, unde credeam că voi afla Părinţi la măsura celor despre care citisem în carte”.

Când a coborât în Atena, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a întâlnit un monah athonit, stareţ la o chilie din Karyes, pe care l-a rugat ca atunci când se va întoarce la locul său, să-l ia şi pe el. Astfel a fost plecarea sa din lume şi cunoştinţa sa cu Sfântul Munte. Între timp, o parte din economiile lui le-a împărţit milostenie pe unde a crezut de cuviinţă, iar altele le-a lăsat casnicilor săi. Apoi a luat hotărârea de a pleca şi de a rămâne pentru totdeauna în Sfântul Munte, în locurile cele mai îndepărtate şi pustniceşti.

Prima sa oprire a fost la Katunakia, la binecuvântata obşte a Danieleilor. Acolo trăia pe atunci fericitul întru pomenire Daniil Bătrânul, întemeietorul acestei obşti. Era un bărbat evlavios, cărturar, înţelept, cu o bogată experienţă a vieţii ascetice, al cărui grai era foarte dulce şi mângâietor pentru toţi cei care se apropiau de el. Stareţul a păstrat vii toată viaţa bunele impresii ce i-au rămas de la această obşte şi mai ales de la preacuviosul stareţ, precum ne spunea adeseori. Însă râvna lui fierbinte cu care se pornise să trăiască o viaţă mai aspră în locurile cele mai sihăstreşti a fost pricina pentru care nu a stat mult cu bătrânul Daniil şi a plecat spre dorita lui linişte.

În vremea aceea, avea o mare faimă în Athon sihastrul şi trezvitorul Calinic din pustia Katunakia. Acolo s-a îndreptat tânărul şi râvnitorul Francisc cu scopul de a rămâne lângă bătrân şi de a primi folos de la el. Dar încercarea sa nu a reuşit, pentru că acest bătrân vrednic de pomenire – în ciuda doveditei lui duhovnicii şi silinţe în această lucrare – nu se ştie din ce motive nu a voit să iniţieze pe nimeni în tainele liniştirii şi ale rugăciunii, în care el însuşi atât de mult sporise. Când înflăcăratul Francisc l-a întrebat în ce fel, cum şi de unde să pună început, acela i-a răspuns descurajator că numai după moartea sa va fi timpul să se ocupe de lucrarea aceasta. După acest răspuns noul începător a plecat spre Vigla, aproape de Marea Lavră, cu scopul de a duce acolo o viaţă mai aspră.

În viaţa oamenilor se întâmplă câteodată fapte ciudate sau fără scop în aparenţă, după judecata celor mulţi. Dar acestea, în cele din urmă, descoperă un scop mai tainic, pe care l-a hotărât Pronia dumnezeiască. În vieţile multor Părinţi se pot întâlni numeroase situaţii de acest fel, care par ciudate diferiţilor critici, dar care au fost puncte de plecare şi imbolduri spre mari izbânzi în nevoinţa lor.