Sfântul Munte: armonie între habitat şi natură

Natura din Sfântul Munte nu a rămas neatinsă de mâna omului. Activitățile umane exercitate în acest loc pot fi împărțite în trei categorii: a. construcții (zidiri) de chilii și lăcașuri de cult, b. activități agricole care asigură hrana și c. exploatarea pădurilor (tăierea lemnelor), care asigură cheresteaua și lemnele de foc.

A. Construcțiile

Este demn de remarcat modul în care sunt alese locurile pentru construirea sfintelor mănăstiri, a anexelor acestora și a spațiilor auxiliare. Aproape toate mănăstirile, schiturile, chiliile, etc. au fost construite – cu mici excepții – în asemenea locuri și într-un asemenea mod, încât să fie într-o armonie aproape perfectă cu mediul natural.

Materialele care au fost folosite, piatră, lemn, plăci [de marmură], cărămizi, etc. se potrivesc în mod admirabil cu peisajul și cu natura înconjurătoare. Aceasta înseamnă că încă din vremuri străvechi, atunci când încă nu se punea problema consecințelor ecologice sau a protecției mediului, fiindcă nici ecologia și nici estetica mediului nu erau dezvoltate, monahii aveau înnăscută sensibilitatea pentru mediu. Această sensibilitate provenea din respectarea regulilor vieții monahale și ale credinței ortodoxe, reguli care presupun respectarea mediului și a frumuseților naturale. Experții și specialiștii în ecologie ar putea învăța multe din Sfântul Munte în ceea ce privește alegerea locului potrivit și folosirea corectă a materialelor de construcție, respectul pentru natură și armonizarea construcțiilor cu spațiul dat.

B. Activitățile agricole

În Sfântul Munte activitățile agricole aveau și încă au ca scop asigurarea hranei monahilor (aprovizionarea cu alimente). Rareori și numai în cazul anumitor chilii și schituri, producția agricolă avea ca scop și asigurarea unui venit, de pildă cultivarea alunelor. Principalele culturi sunt următoarele:

Grădinile de zarzavat se întâlnesc de obicei în marile mănăstiri și asigură în mare măsură proviziile de legume proaspete ale monahilor. Grădinile de zarzavaturi se cultivă fie pe suprafețe normale care împrejmuiesc mănăstirilie și chiliile, fie pe suprafețe denivelate (straturi), completând armonios tabloul mediului și al clădirilor Sfintelor Mănăstiri.

Culturile de măslini: Măslinele și uleiul de măsline constituie alimentul de bază al monahilor. De aceea culturile de măslini erau cele mai răspândite și mai bogate dintre toate culturile din Sfântul Munte. Măslinii, cultivați de obicei în mici terase, sunt perfect adaptați la mediu, dat fiind faptul că măslinul sălbatic este o componentă de bază a ecosistemului natural al regiunii.

Viticultura: După grădinile de zarzavat și culturile de măslini, viticultura reprezenta cândva una din principalele activități agricole, pentru că «vinul» este un element absolut necesar pentru cultul divin, însoțind însă și mesele monahilor în zilele cu dezlegare. Vițele de vie care au mai rămas se armonizează perfect cu mediul.

Livezile: Dacă exceptăm alunii, care se cultivă numai la anumite schituri și îndeosebi la chilii și care mai demult reprezentau o sursă importantă de venit, în Sfântul Munte nu există livezi prea mari. Pomii fructiferi: meri, peri, cireși, piersici, caiși și mai ales nuci, se cultivă la marginile grădinilor de zarzavat, sau pe suprafețe relativ mici. Fructele lor completau și încă mai completează și astăzi mesele monahilor și vizitatorilor la trapeză, în funcție de anotimp. Livezile, prin firea lor, nu numai că nu strică peisajul, ci, întrucât se găsesc de jur împrejurul mănăstirilor, schiturilor și chiliilor, sau aproape de acestea, unde mediul este de regulă mai sărac, înfrumusețează peisajul cu florile lor și prin coloritul fructelor și frunzelor lor.

C. Tăierea lemnelor – exploatarea pădurilor

Peninsula Sfântului Munte este cea mai mare întindere de pădure din Grecia. Procentul suprafeței împădurite se ridică la aproximativ 90%, față de 40% cât este în Halkidikí și 25% în întreaga Grecie. Relația monahilor cu pădurea și produsele ei datează din vremea instalării primilor călugări în Sfântul Munte. Pădurea le-a oferit dintotdeauna lemn pentru construcția și întreținerea mănăstirilor, schiturilor, chiliilor, stranelor și altor lucruri, pentru fabricarea aracilor de pus în vii și în grădinile de zarzavat, precum și lemne de foc pentru sobe. Întrucât uneltele de tăiere, colectare și transportare a lemnului erau limitate, exploatarea pădurilor se făcea numai pentru a acoperi necesitățile sfintelor mănăstiri, schituri și chilii și se limita numai la porțiunile de pădure din apropierea mănăstirilor. Acesta este motivul pentru care pădurile din preajma Mănăstirilor, mai ales cele de conifere, par mai mult sau puţin exploatate.

Copacii care împodobesc ecosistemele forestiere ale Sfântului Munte au din firea lor o mare capacitate de a se reface și reproduce. De aceea «rănile» și golurile lăsate după fiecare tăiere se umpleau imediat, astfel că peisajul și structura ecosistemelor forestiere rămâneau aproape intacte. Chiar și în caz de incendiu, aceste ecosisteme, care s-au adaptat la asemenea situații, își revin ușor datorită unei remarcabile capacități de regenerare și renaștere.

Din secolul al XIX-lea, începe o nouă etapă în cadrul relațiilor monahilor cu pădurea, din cauza tăierilor efectuate nu numai pentru satisfacerea nevoilor proprii, ci și pentru comerțul de lemne.

Sursa: «Το φυσικό κάλλος του Αγίου Όρους» (Frumusețea naturală a Sfântului Munte), 2003, editura «Aghiorítiki Estía».