Sfinţii Mucenici Serghie şi Vah

Sfinţii mucenici Serghie şi Vah au trăit în Roma pe vremea împărăţiei lui Maximian[1]. În ciuda vârstei lor tinere, împăratul le-a acordat funcţii înalte în Şcoala Centiliilor[2]: Serghie a fost “primicer”[3] şi Vah “secundicer”[4]. Într-o zi în care Maximian a ordonat celebrarea jertfelor publice către zei ca dovadă a supunerii ostaşilor în faţa puterii lui, cei doi tineri ofiţeri au fost singurii care nu s-au prezentat şi care nu au luat parte la festivitatea idolească. Împăratul, considerând fapta lor drept răzvrătire, a ordonat să fie aduşi în faţa lui şi a cerut furios să afle motivul nesupunerii lor. Serghie şi Vah i-au răspuns: „O rege, numai în armata aceasta pământească suntem datori să-ţi slujim ca slugi recunoscătoare! Dar să ne închinăm zeilor surzi şi nesimţitori şi fără de neam, sau pentru puţin [câştig] să ne lepădăm de Dumnezeul cel adevărat şi atotputernic? Nici dacă prin fier şi foc veţi omorî trupurile noastre, fiindcă nu există binecuvântare mai mare în lume decât să pătimească cineva de bunăvoie pentru Hristos”.

Maximian a poruncit imediat destituirea lor din funcţii, descingerea de centuri, de însemnele demnităţii militare şi a poruncit să fie îmbrăcaţi în haine femeieşti. Astfel îmbrăcaţi şi încărcaţi cu zale grele de fier la gât, i-au purtat pe mucenici prin oraş, ca să-i batjocorească. După aceea împăratul a dat ordin să fie conduşi sfinţii din cetate în cetate până la malurile Eufratului, în oraşul Barbalissos[5], unde îşi avea reşedinţa Antioh, guvernatorul provinciei Asiei, cunoscut ca un judecător dur şi inuman. I-au adus în faţa lui, ca să-i judece, însă nici ameninţările, nici linguşirile nu au putut să-i descurajeze pe tinerii sfinţi. Atunci l-au închis pe Serghie într-o celulă, iar pe prietenul său Vah au început să-l tortureze. L-au bătut cu bici din vine de bou cu o asemenea cruzime, încât Vah şi-a dat duhul, plin de bucurie că va face parte în sfârşit din ceata îngerilor şi a sfinţilor. În ziua următoare, l-au adus în faţa guvernatorului din nou pe Serghie, care era mâhnit că se găsea încă în această lume deşartă, în timp ce prietenul lui se bucura deja de viaţa veşnică.

La început, Antioh a încercat să-l facă pe Serghie să îşi schimbe credinţa, i-a amintit de rangurile şi de puterea pe care o avea înainte şi apoi l-a ameninţat cu cele mai groaznice chinuri. Zadarnic efort! Împăratul, în acel moment, a ordonat ca Serghie să poarte încălţăminte căptuşită pe dinăuntru cu piroane de fier şi l-a silit să mărşăluiască astfel în faţa carului lui de luptă. Cincisprezece kilometri s-a chinuit alergând astfel sfântul până când au ajuns la fortăreaţa Celor Patru Turnuri (Cezareea-Sele). Bucuria lui de a participa şi el la dumnezeieştile patimi, l-a înălţat deasupra durerilor trupeşti. Bucuros, alerga repede, cântând laude lui Dumnezeu. Noaptea, a venit un înger şi i-a vindecat rănile, astfel încât în următoarea zi, tânărul s-a înfăţişat, cu inima deschisă şi pregătit de noi chinuri, în faţa guvernatorului. Antioh a poruncit să i se taie capul la următorul popas, în Rasafa (Irak), situat la 200 de kilometri est de Aleppo (Siria). Ajungând la locul execuţiei, sfântul a cerut călăilor puţin timp şi s-a rugat fierbinte ca Dumnezeu să îi ierte pe prigonitori. Mai apoi, a înclinat el însuşi capul sub sabie şi sufletul său s-a înălţat, ca să-l întâlnescă pe Vah în Împărăţia Cerurilor.

Locuitorii Shurei (Siria), satul în care a mărturisit Vah, au vrut să fure în ascuns trupul Sfântului Serghie, însă o flacără mare a ieşit din mormânt şi i-a împiedicat. Au alergat atunci creştinii din Rasafa, au izgonit pe respectivii jefuitori şi au aşezat cinstitele moaşte într-un loc sigur. Mai târziu au construit deasupra mormântului Sfântului Serghie o biserică, aceasta devenind una din cele mai cinstite locuri de pelerinaj din întreaga Asie, aşa încât locul acela s-a numit Oraşul lui Serghie. Cinstitele moaşte ale acestor doi sfinți au fost împărţite şi răspândite în toată lumea creştină[6].

Sursa: “Νέος Συναξαριστής της Ορθοδόξου Εκκλησίας” (Noul sinaxar al Bisericii Ortodoxe), de Ieromonahul Macarie Simonopetritul, editura Ίνδικτος (volumul al doilea – octombrie, pp.  79-82).