Sfântul Gherasim Notará. Viaţa sa în Kefalloniá

Prin Harul lui Dumnezeu, insula Kefalloniá s-a învrednicit să devină „patria” Sfântului Gherasim. Merită luat aminte la faptul că Sfântul a fost atât de legat de această insulă, încât, deşi „străin” de ea – aşa cum este caracterizat într-un document local din secolul al XVI-lea[1] –, insula Kefalloniá şi Sfântul ei sunt azi realităţi nedespărţite, în aşa măsură încât nu mai pot fi înţelese separat. Acest lucru se poate constata oriunde în lume există kefalloniteni. Sfântul Gherasim s-a dovedit a fi slava şi lauda insulei Kefalloniá şi cel mai de seamă vlăstar al ei. Socotesc, aşadar, că este o cinste pentru mine invitaţia de a vorbi locuitorilor Kefalloniei despre Sfântul lor, care în acelaşi timp aparţine tuturor grecilor şi întregii Ortodoxii. Această scurtă prezentare a mea se concentrează asupra definirii unei „chei” ermineutice spre înţelegerea şi aprecierea ofrandei Sfântului Gherasim în insula Kefalloniá a secolului al XVI-lea, dar şi a însemnătăţii lui pentru această insulă în istoria ei ulterioară.

1. Venirea Sfântului Gherasim în Kefalloniá (1559), precum şi aceea a Apostolului Pavel în urmă cu 15 secole, se înţelege şi se interpretează mai cu degrabă în cadrul teologiei istoriei, decât din perspectiva cauzalităţii unor condiţii istorice indiferente. Cel ce caută să interpreteze istoria poate distinge analogii valabile între condiţiile prezenţei celor doi Sfinţi în Kefalloniá. Cercetând epocile, constatăm un paralelism între stările şi condiţiile sociale din cele două epoci. Este vorba de perioade cu adevărat critice pentru insulă, cu similarităţi sociale valabile din punct de vedere istoric, în ciuda distanţei lor temporale. Ne vom limita la a le enumera pe cele mai semnificative:

Apostolul Pavel a sosit aici în perioada dominaţiei Imperiului Roman (care în Kefalloniá a început în anul 188 d.Hr.) şi a înfloririi aşa-numitei Pax Romana, într-o atmosferă de confuzie politeistă, de libertate politică formală şi de tulburări sociale. Kefalloniá va fi încă din acea perioadă un „protectorat roman neoficial”, iar kefallonitenii, „aliaţi supuşi” ai puternicei Rome, aflându-se, cu alte cuvinte, într-o stare de aparentă libertate[2]. În acest întuneric cu multe chipuri, Apostolul Pavel L-a propovăduit pe „Iisus Hristos” ca Dumnezeu răstignit şi înviat (I Cor. 2, 2), a introdus modul de viaţă care duce la mântuire, şi anume, calea spre îndumnezeirea omului şi sfinţirea lumii. A legat, de asemenea, prima comunitate creştină a insulei cu Biserica apostolică a Ierusalimului, integrând insula în  ecumenicitatea în Hristos.

Sfântul Gherasim, alegând insula Kefalloniá ca loc de nevoinţă, dar şi de lucrare pastorală, a ajuns să fie oponent al regimului stăpânirii veneţiene, care se instalase în Kefalloniá încă din anul 1500, ca urmare a unei prelungite ocupaţii france. Dominaţiei politeiste din secolul I îi corespundea, păstrând analogiile, atotstăpânirea creştinătăţii latine, care cucerea în permanenţă noi avantaje în dauna Bisericii Ortodoxe, aflată pe o poziţie nefavorabilă, de inferioritate şi care era socotită ostilă. Din punct de vedere social, de altfel, ajunsese să domine regimul feudal franc, întemeiat nu pe proprietatea funciară – asta era doar la suprafaţă –, ci pe diferenţa fizică dintre oameni şi pe împărţirea societăţii în caste[3]. Prin urmare, nu este vorba de o simplă inegalitate socială ca rod al nedreptăţii, ci de o stare efectivă de robie – de iobăgie – care vătăma în fapt şi modul de viaţă ortodox inaugurat de Sfântul Apostol Pavel şi continuat de Sfinţii Părinţi. Elementul franco-latin introducea spiritul occidental în structurile vieţii sociale, slăbind şi pervertind Tradiţia creştinătăţii ortodoxe în toată amploarea ei. De altfel, scăderea demografică din acea perioadă ducea la pustiirea insulei, fenomen însoţit concomitent de popularea ei cu locuitori veniţi din alte regiuni ale spaţiului elen. Însă acest nou element de populaţie, deşi aparţinea Tradiţiei ortodoxe, urma să se instaleze într-o societate structurată diferit, cu premise ideologice cu totul străine de credinţa şi de Tradiţia ortodoxă, păstrate însă în societatea ortodoxă aflată sub ocupaţie otomană, societate care funcţiona ca “stat în stat” în cadrele Bisericii. Se cuvine să amintim că în acea perioadă Biserica devenise reprezentanta întregii populaţii ortodoxe, cu precădere elinofone, din Imperiul Otoman, iar modul ortodox de viaţă era prin excelenţă păstrat în chinovia monahală, în ciuda tuturor nedesăvârşirilor şi disfuncţionalităţilor omeneşti din cadrul acesteia. Tocmai în acest punct se vădeşte însemnătatea venirii Sfântului Gherasim în insula Kefalloniá.

2. Sfântul era un adevărat reprezentant al Ortodoxiei, atât în ce priveşte credinţa, cât şi viaţa în Hristos, fiind un profund cunoscător al înţelegerii apostolice şi patristice a omului şi societăţii. Vieţuirea în vestite obşti monahale, înainte de venirea lui în Kefalloniá, l-a iniţiat în această experienţă, pe care, ca un Nou Pavel, a introdus-o şi a pus-o în practică în propria lui obşte din Omála[4], oferind astfel un model de om şi de societate nou pentru mentalitatea dominantă, de provenienţă apuseană, din insulă, dar vechi şi binecunoscut în Ortodoxie. “Modelul” antropologic şi social ortodox a fost readus pe insulă de Sfântul Gherasim. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur[5], obştea monahală păstrează modelul comunităţii apostolice a Ierusalimului, fiind modelul autentic şi chipul Bisericii, ca Trup al lui Hristos şi societate întemeiată în Hristos. Această societate în Hristos are la bază egalitatea tuturor oamenilor (II Cor. 8, 14) şi unitatea lor în unicul Trup al lui Hristos (Galateni 3, 28). Ortodoxia Apostolilor şi a Părinţilor este, în însăşi firea ei, antirasistă şi antifeudală, de vreme ce “a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc” (Fapte 17, 26). Acest model de om şi de societate, tradiţional pentru Ortodoxie, a fost reintrodus şi consolidat de Sfântul Gherasim în valea Omálei, – zonă aleasă chiar de el, cu multe posibilităţi de dezvoltare – drept contrapondere la duhul papistaş, la societatea structurată pe clase şi la rasismul “naţionalist” al Serenităţii (vezi cunoscutul dicton «semo primo Veneziani e poi Chistiani», “sunt mai întâi veneţian şi abia apoi creştin”).

Este neîndoielnic faptul că mutarea Sfântului din pustia Lassei, unde se afla primul lui loc de nevoinţă şi de viaţă isihastă, în valea roditoare a Omálei, se datora dorinţei lui de lucrare socială şi de răspândire a vieţii de obşte în popor, adică a unei societăţi a duhovniciei, dar şi a într-ajutorării sociale. Şi aceasta, în opoziţie directă cu societatea feudală a castrului[6], a dominaţiei veneţiene şi a feudalilor autohtoni ajunşi la putere prin mila Veneţiei, care prin titlurile lor nobiliare adevereau participarea lor regulamentară la sistemul de organizare a societăţii.

Prin întemeierea şi organizarea obştii Noului Ierusalim, Sfântul a reaşezat cadrul bisericesc al Tradiţiei ortodoxe, trecând la rebotezarea poporului în Tradiţia Părinţilor lui. Nu era, desigur, întâmplător nici faptul că obştea sa monahală a fost încredinţată unor femei, întemeind o mănăstire de maici, fapt care va duce ulterior la înflorirea monahismului feminin în Kefalloniá. Sfântul era conştient de importanţa femeii în viaţa bisericească şi în lucrările filantropice. Ştia că femeia, ca purtător statornic al culturii, putea să dezvolte o dinamică uriaşă în reevanghelizarea poporului, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat. De altfel, obştea de la Omála, prin rânduiala ei patristică, a oferit creştineşte un mod de viaţă democratic în societatea kefalloniană, întemeiat pe cuvântul apostolic: „toate le erau de obşte” (Fapte 4, 32). Era, aşadar, cu putinţă să se repete şi aici ceea ce era valabil pentru întreaga lumea elenă aflată sub dominaţie otomană. Acest rol revigorator al monahismului a fost deja pus în lumină de excelentul cunoscător al perioadei postbizantine a istoriei noastre, vrednicul de pomenire, Steven Ranciman[7].

3. Sfântul Gherasim învăţa poporul mai întâi prin propria sa viaţă, ca “pildă tăcută”, după cum spunea Sfântul Grigorie Theologul despre Sfântul Vasile cel Mare. Grija lui era valorificarea regiunii în interiorul şi în afara Obştii de la Omála, valorificarea pământului prin cultivarea lui, de exemplu, prin plantarea de copaci (cel mai frumos exemplu îl reprezintă cunoscuţii platani ai Sfântului), astfel încât orice lucrare a pământului să se facă în interesul comun şi nu pentru “exploatarea” în vederea câştigului individual, aşa cum se vorbeşte în limbajul feudal şi capitalist.

De altfel, participarea comună la lucru, fără “obligaţia” asociaţilor, care de fapt erau iobagi, precum şi săparea a aproape 100 de fântâni pentru irigarea terenurilor agricole[8], l-au învăţat pe kefallonitul ortodox să conştientizeze şi să trăiască unitatea dintre om şi mediul înconjurător, dintre om şi natură, şi, în general, unitatea vieţii într-o societăţii a egalităţii, a frăţietăţii şi altruismului.

Prosperitatea şi dezvoltarea agricolă a fost completată de activitatea culturală, având ca scop central educarea poporului. Obştea Sfântului, în care el slujea ca Părinte duhovnicesc nu doar al monahiilor, ci şi al întregului popor, s-a dovedit un loc al adevăratei renaşteri, prin faptul că slujea educării poporului, cultivării sufletului şi a duhului, având ca ţel să îi facă poporului cunoscuţi pe purtătorii Tradiţiei. Sfântul a rămas cunoscut ca “domnul învăţător” (părintele-învăţător, gr. παπα–δάσκαλος, cum se spunea în cealaltă Grecie, cea aflată sub stăpânirea otomană), iar ucenicii lui au ajuns personalităţi ilustre: I. Tsimáras, Petros Kómis, Theodoros Halkiópoulos şi Antonios Válsamos. Este cunoscut faptul că termenul de elev-ucenic în limbajul patristic nu se referă doar la acela care primeşte nişte cunoştinţe formale, ci mai ales la cel iniţiat în experienţa Duhului Sfânt, prin lupta duhovnicească de nevoinţă. De asemenea, crearea unei biblioteci de manuscrise la mănăstire, lucrare definitivată de Episcopul Maínei, Ieremia Katsaítis, colaborator al Sfântului Gherasim, arată duhul organizatoric al Sfântului şi înalta lui cultivare şi erudiţie.

4. Este vădit faptul că, în lucrarea sa pastorală şi luminătoare, Sfântul Gherasim a reuşit să îmbine armonios şi echilibrat dimensiunea duhovnicească cu cea socială, ofranda duhovnicească şi prezenţa socială. Acest lucru este considerat drept o inovaţie de către acei exegeţi ai vieţii sale care ignoră Tradiţia bisericească. Aceasta, însă, nu era nimic altceva decât continuarea fidelă a lucrării Sfinţilor Părinţi. Acesta este cugetul pe care îl naşte Ortodoxia adevărată, care se împlineşte ca viaţă în Duhul Sfânt, dar şi ca părtăşie în Hristos. Acest lucru este exprimat, de altfel, de cunoscuta expresie întâlnită în vieţile Sfinţilor: “viaţa şi petrecerea”. Sfântul are să ne arate viaţa, ca luptă de nevoinţă şi duhovnicească, dar şi ca împreună-vieţuire pilduitoare cu fraţii lui, cu semenii lui. Tot efortul duhovnicesc personal, adică mersul către îndumnezeire, este îndreptat către relaţia frăţească cu “celălalt”, care se exprimă ca dragoste dezinteresată. Limita dragostei creştine este “dragostea de vrăjmaşi” (Mt. 5, 41), care este însă puternică doar atunci când nu se manifestă din interese egoiste.

Sfântul Gherasim, aşadar, nu a adus inovaţii. Prin întreaga lui vieţuire în Kefalloniá a dovedit cine era cu adevărat. Această deplinătate a lui în Hristos a transmis-o şi ucenicilor lui. Sfântul primea pe fiecare om în deplinătatea lui, ca fiind un tot unitar şi indivizibil. De aceea şi ofranda lui se adresa omului ca întreg, mântuit de Hristos în întregime, cu sufletul şi cu trupul, după cuvântul Sfântului Grigorie Theologul:

“El tot m-a asumat pe mine întreg şi El întreg S-a unit cu totul, ca să dăruiască mântuirea omului întreg”[9]. Prin întruparea Lui, Hristos şi-a asumat omul în întregime, ca suflet şi trup, şi S-a unit cu omul întreg, ca să dăruiască mântuirea întregului om. Aceasta a făcut prin lucrarea sa aici, în Kefalloniá, şi Sfântul Gherasim.

5. Concluzionând, am putea să spunem următoarele cu privire la prezenţa Sfântului Gherasim în Kefalloniá:

Sfântul a înnoit viaţa bisericească în duhul vechii Biserici, repunând în lucrare îndumnezeirea omului. Mănăstirea, care a devenit centru al slujirii lui, funcţiona ca “spital duhovnicesc”, ca lăcaş de tămăduire a sufletului şi a trupului pentru toţi cei care primeau cuvântul lui şi i se făcea ucenici, adică fiii lui duhovniceşti. Astfel, el realiza unitatea poporului, într-o strădanie de restabilire a adevăratului înţeles al Bisericii, ca societate a egalităţii şi frăţietăţii, fără conflictele de clasă pe care le introdusese în insula Kefalloniá şi în toate celelalte insule ionice, creştinătatea pervertită a Apusului – conflicte de clasă care, în fapt, conduceau la dezmembrarea societăţii. În această strădanie, temeiul era cugetul hristic al Sfântului, iar nu teoriile sociologice. De altfel, în afara Harului lui Hristos, orice teorie socială sfârşeşte de regulă în demagogie. Sfântul Gherasim a legat, în continuare, poporul Kefalloniei cu marele popor al Romániei aflate sub ocupaţie otomană, cu marele popor al ortodocşilor. A întărit, de asemenea, relaţia cu centrul creştinătăţii ortodoxe, cu Patriarhia Ecumenică, care, pe toată durata îndelungatei robii, s-a dovedit o adevărată călăuzitoare a poporului, ridicând crucea pătimirii acestuia (Mt. 27, 32).

Pilda Sfântului Gherasim a avut urmări însemnate, mai întâi asupra mănăstirilor insulei, care, fiind chinovii, au păstrat în veacurile următoare modelele vii ale Ortodoxiei soborniceşti, rămânând un protest tăcut şi permanent faţă de pervertirea continuă cauzată de prezenţa apuseană, mai ales la nivelul clasei conducătoare. Poporul şi-a păstrat, astfel, identitatea, dând la iveală mari personalităţi în rândul clerului, al intelectualităţii şi al dascălilor poporului, purtători ai duhului şi ai cugetului Sfântului Gherasim. Tradiţia Sfântului va fi şi fundamentul tradiţional al radicaliştilor secolului al XIX-lea, ai formaţiunii politice a poporului care a luptat pentru democraţie şi dreptate socială. Împrumuturile ideologice europene au funcţionat în radicalism ca o suprastructură, drept catalizator al substratului tradiţional, care a fost lăsat lor moştenire prin pilda Sfântului. Astfel, când poporul Kefalloniei spune, atât de des, binecunoscutul “Sfinte al meu!”, nu arată doar că toate zbuciumările şi nădejdile şi le pune în grija Sfântului Gherasim, dar şi dovedeşte că acel “străin” a devenit primul şi cel mai de seamă kefallonitean.

Sursa: Πρακτικά Ημερίδας (17-8-2009) [Actele Conferinţei], 1950 η επέτειος από το ναυάγιο του Αποστόλου Παύλου και την διάσωσή του στην Κεφαλληνία–Μελίτη, 500 η επέτειος από τη γέννηση του Αγίου Γερασίμου, προστάτου Κεφαλληνίας [1950 ae ani de la naufragiul Apostolului Pavel şi de la salvarea lui în insula Kefalloniá-Meliti şi 500 de ani de la naşterea Sfântului Gherasim, protectorul insulei Kefalloniá], Sfânta Mitropolie a Kefalloniei, Atena 2010.