Bătrânul Vartolomeu Românul

Părintele Vasilie, care a fost egumen al Sfintei Mănăstiri Stavronikita din 1968 până în 1990 şi apoi al Sfintei Mănăstiri Iviron din 1990 până în 2005, atunci când a plecat din prima mănăstire ca să preia egumenia celei de-a doua, le-a lăsat poruncă părinţilor să continue să se îngrijească de un mare tezaur al mănăstirii: bătrânii îmbunătăţiţi pe care îi aduceau de la diferite chilii şi colibe isihaste ale zonei ca să îi îngrijească, şi care, prin pilda şi harul lui Hristos pe care îl transmiteau celor din jur, mai mult ajutau ei mănăstirea, decât îi ajuta mănăstirea pe ei.

La mănăstirea Stavronikita am ajuns în 1978. Am găsit acolo pe Bătrânul Vartolomeu Românul, care avea Parkinson într-o formă avansată, încât nu se mai putea ridica din pat sau de pe scaun şi tremura tot. Gura i se strâmbase şi îi era foarte greu să vorbească. Avea un butonaş la mână, ca să poată să îl cheme pe monahul care îl îngrijea.

La Sfântul Munte venise cu puţin înainte de 1920, la vârsta de 14 ani. Gheronda Paisie [Aghioritul] consemnează în cartea sa Părinţi Aghioriţi. Flori din Grădina Maicii Domnului, în textul pe care l-a scris despre Bătrânul Filaret (adormit în 1975 la vârsta de 83 de ani şi cinstit ca Sfânt în România), stareţul Bătrânului Vartolomeu: «Pe părintele Vartolomeu, după [adormirea Stareţului său], l-a îngrijit Mănăstirea Stavronikita. Părintele Vartolomeu slujise destui ani ca monah la leprozeria pe care o avea Sfânta Mănăstire Iviron în acea perioadă».

Până în 1975, Părintele Filaret şi Părintele Vartolomeu au stat în Kapsála, la chilia Sfântului Andrei, aproape de chilia Cinstitei Cruci, unde s-a nevoit Părintele Paisie între 1969 şi 1979. Părintele Filaret suferea de dispnee. Când s-a îmbolnăvit şi Părintele Vartolomeu, [Bătrânul Filaret] în ciuda stării jalnice de sănătate în care se afla, l-a slujit pe ucenicul său vreme de 15 ani. Deşi destule mănăstiri şi chilii le propuneau să îi ia în îngrijire, ei nu primeau, deoarece, după cum scrie Părintele Paisie, «trăiseră multe stări dumnezeieşti în chilia lor şi nu îi lăsa inima să plece dintr-un loc dumnezeiesc, dar nici nu vroiau să devină o povară pentru alţii, pentru că aveau nişte suflete nobile».

Ceea ce remarcai pe chipul Stareţului Vartolomeu era stăruinţa. Vreme de 20 de ani şi-a ridicat crucea fără să se plângă. Dar trăia şi alte experienţe care, pentru un începător ca mine, erau greu de înţeles. Voi scrie mai jos puţinele lucruri pe care am putut eu să le sesizez.

La mănăstire aveam şi un monah elveţian care ştia şapte limbi. Ascultarea lui era să facă curăţenie. Într-o zi mătura curtea. Părintele Bartolomeu stătea pe scaunul lui, în afara chiliei, pe holul cu vedere în curte, împreună cu fratele care îl slujea. Îi spune acesta: «Îl vezi? Ştie şapte limbi: germană, franceză, engleză, rusă, sârbă …». Stareţul Bartolomeu, nepăsător, îl întrerupe: «Ţigăneşte ştie? Ei, atunci nimic nu ştie». Aceasta era valoarea cultivării lumeşti în ochii Stareţului. Iar «ţigăneasca» însemna, probabil, limba smereniei şi a anonimatului.

Următorul îngrijitor pe care l-a avut era un monah cu mult zel, dar destul de irascibil şi contradictoriu. Într-o zi, a ţipat la Bătrân pentru că se murdărise. Bătrânul nu i-a zis nimic. După puţin timp, monahul i-a pus metanie şi i-a cerut iertare, spunându-i: «Sunt o jigodie, un prost» etc. Stareţul, fără patimă, îi spune: «Şi eu ce sunt?».

Pe când Bătrânul era paralizat, următorul îngrijitor al lui, într-o dimineaţă, l-a găsit stând în picioare în afara chiliei lui. Îi spune fratele: «Ce s-a întâmplat, Părinte? Cum de ai ieşit afară?». Îi răspunde acesta: «Ieri seară a venit îngerul meu păzitor şi m-a dus la Schitul Lacu. Ce am văzut pe drum! Ape, cerbi, căprioare! Şi părinţii, cât sunt de evlavioşi!». Avea 60 de ani de viaţă monahală, dar Stareţul nu vizitase Schitul Lacu, iar Dumnezeu i-a dăruit o mică mângâiere. Şi, pentru ca noi să înţelegem acest lucru, nu l-a readus în patul lui, ci l-a lăsat pe hol.

A adormit în pace pe 22 noiembrie 1982, ca să îl găsească pe Stareţul lui şi pe ceilalţi Sfinţi.

Text de Monahul H., care a vieţuit o vreme la Stavronikita.

Sursa: http://agioritikesmnimes.blogspot.gr/2012/08/1775.html