Succesiunea apostolică și hirotonia după Sfântul Apostol Pavel

Succesiune apostolică înseamnă continuarea lucrării apostolice din perspectiva succedării apostolilor după moarte [de către alţii], în vreme ce hirotonia reprezintă singurul mijloc de transmitere a autorităţii apostolilor anumitor colaboratori trecuți prin focul încercărilor, în vederea asigurării nu doar a alocării competențelor în spațiu, ci și a continuităţii neîntrerupte a funcționării episcopiei în timp. Cu toate acestea, în vreme ce dezvoltarea lucrării apostolice în spațiu a fost asigurată de la bun început prin hirotonia de către apostoli a unor clerici locali (episcopi, preoți și diaconi), așa cum dovedesc mărturiile (scrierile) apostolice, consolidarea funcționării neîntrerupte a episcopatului în timp, adică confruntarea cu chestiunea succesiunii apostolilor după moartea lor, nu a reprezentat în perioada apostolică o nevoie stringentă. De aceea, mărturiile în acest sens sunt ocazionale și neclare, în special după ce au fost contestate în mod sistematic de către teologia protestantă. Sub acest aspect, legătura dintre hirotonie și succesiune apostolică reprezintă singura cale certă pentru o abordare sistematică a oricărui subiect legat de Biserică. Mărturiile referitoare la acestea pot fi găsite în epistolele Sfântului Apostol Pavel, pentru că pe de o parte, în ele au fost concentrate principalele dispute teologice, iar pe de altă parte, pentru că ele oferă posibilitatea unei evaluări critice și comparative a celor mai importante mărturii extrase din literatura bisericească a perioadei post-apostolice timpurii (70-100 d.H.), mărturii ce prezintă o impresionantă înrudire în duh și în terminologie cu epistolele pauline. În consecință, principalele întrebări care se pun sunt următoarele: cine pe cine hirotonește și ce slujire își asumă cel hirotonit în cadrul episcopiei apostolice ?

1. Harismă și preoție

Succesiunea apostolică se referă la continuitatea neîntreruptă a apostolicității episcopatului de-a lungul istoriei bisericești și se exprimă în exclusivitate prin transmiterea autorității lui Hristos de la apostoli, la urmașii acestora, autoritate care stabilește și legătura dintre aceștia și preoțimea locală, după cum se atestează în epoca apostolică și post-apostolică. Contestarea învățăturii romano-catolice despre succesiunea apostolică de către A. von Harnack, dar și de către întrega teologie protestantă, a fost fondată pe de o parte pe separarea fictivă a clasei purtătorilor de harisme (apostoli, prooroci, învățători, evangheliști, etc.) de clasa clerului local (episcopi, preoți și diaconi), iar pe de altă parte, pe actul arbitrar de respingere a continuității neîntrerupte a autorității apostolilor la urmașii lor episcopi, așa cum acest lucru este atestat în epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei de la începutul secolului al II-lea. Într-adevăr, A. von Harnack a susținut superioritatea clasei purtătorilor de harisme față de clasa clericilor locali, bazându-se pe un citat din epistola Sfântului apostol Pavel către Efeseni, unde se menționează că «El (Iisus Hristos) a dat apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos» (Efes. 4, 11-12). Acesta i-a asociat în mod eronat pe apostoli, prooroci și evangheliști cu clasa superioară a harismaticilor, iar pe păstori și învățători, cu clasa clericilor. Astfel, a exclus ideea de succesiune apostolică în cadrul episcopiei, folosind în acest sens și mărturiile din Didahie referitoare la clasa proorocilor călători.

Principalul scop al acestei separări fictive a clasei purtătorilor de harisme de clasa clerului local de către teologia protestantă este negarea învățăturii romano-catolice despre transmiterea succesiunii apostolice neîntrerupte a episcopilor Bisericii, întrucât episcopii pomeniți în epistolele Sfântului Ignatie nu pot fi încadrați nici în clasa purtătorilor de harisme, care este separată de preoțime, nici în clasa clerului local (episcopi sau preoți), care nu deținea autoritate episcopală. Faptul că în Noul Testament titlurile «episcop» și «preot» nu-l desemnează pe purtătorul autorității episcopale în cadrul succesiunii apostolice, duce la căutarea acestuia într-una din clasele fruntașe care participau la funcția apostolică a episcopiei atât în epoca apostolică, cât și în cea post-apostolică. Am susținut într-un studiu special că, într-adevăr, în acea perioadă importantă, clasa proorocilor deținea un loc fruntaș în cadrul funcției apostolice a episcopatului, de vreme ce era alcătuită din ucenici și colaboratori aleși ai apostolilor, care aveau misiunea de a continua lucrarea lor, așa cum se desprinde din interpretarea corectă nu numai a mărturiilor Didahiei, ci și ale întregii literaturi patristice din epoca post-apostolică timpurie [vezi I. Feidas, Το πολίτευμα της Εκκλησίας και η Τάξις των Προφητών (Regimul bisericesc și clasa Proorocilor), Atena 1984].

De remarcat faptul că Sfântul Apostol Pavel, care este inclus de către ucenicul și colaboratorul său, Sfântul Evanghelist Luca, în clasa Proorocilor din Biserica Antiohiei (Fapte 13, 1-3), întotdeauna plasează clasa proorocilor imediat după cea a apostolilor, atât în locul citat din Epistola către Efeseni (4, 10-12), cât și în cunoscutul citat din prima Epistolă către Corinteni: «și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni, apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci? Oare toți învățători? Oare toți au putere să săvârșească minuni? Oare toți au darurile vindecărilor? Oare toți vorbesc în limbi? Oare toți pot să tălmăcească? Râvniți însă la darurile cele mai bune» (I Cor. 12, 28-31). Această mărturie lămurește faptul că: a) darurile enumerate în ordine ierarhică (apostoli, prooroci, învățători) erau «darurile cele mai bune», care nu pot fi identificate cu darurile trecătoare ale credincioșilor de rând; b) purtătorii «darurilor mai bune» sunt anumite clase dedicate permanent bunei funcționări a episcopiei, întrucât ceea ce «Dumnezeu stabilește în Biserică» reprezintă slujire permanentă în viața Bisericii, așa cum este de pildă clasa apostolilor; c) clasa proorocilor era dedicată slujirii lui Dumnezeu, ca și clasa apostolilor, și de aceea poziția ei superioară se stabilește în relație cu apostolii, și nu cu Biserica locală; d) clasa proorocilor apare, atât în perioada apostolică cât și în cea post-apostolică timpurie, ca fiind cea mai importantă clasă după cea a apostolilor.

În acest sens, separarea harismei de preoție de către A. von Harnack și teologia protestantă reprezintă o invenţie teologică arbitrară ce nu-și poate găsi fundamente convingătoare în literatura nou testamentară sau în cea post-apostolică. Astfel, R. Bultmann (Theology of the N.T., 2, 103) respinge teoria lui A. von Harnack despre separarea clasei purtătorilor de harisme de clasa clericilor ca fiind nefondată și susține nu numai perpetuitatea slujirii celor care aparțineau clasei proorocilor, ci și evoluarea lor în purtători ai unei autorități de seamă în exercitarea funcției apostolice a episcopatului. Cine făcea parte din clasa proorocilor? Este evident că din clasa aceasta făceau parte ucenicii și colaboratorii apostolilor, de vreme ce proorocii, ca și colaboratorii apostolilor, puteau – la porunca apostolilor – să predice cuvântul lui Dumnezeu fără vreo obligație în ceea ce privește locul (Fapte 13, 1 și urm.), să supravegheze și să sprijine bisericile locale (Fapte 15, 36), să-i reprezinte pe apostoli și să comunice hotărârile acestora bisericilor locale (Fapte 15, 22, 32), să hirotonească, precum apostolii, episcopi și diaconi pentru bisericile locale (Fapte 14, 23), etc. Însă relația dintre prooroci și colaboratorii apostolilor, deși este confirmată atât în literatura nou-testamentară, cât și în cea post-apostolică timpurie (Didahie), totuși, face necesară descrierea pe de o parte, a sensului special al numelui de prooroc în comparație cu cel de apostol, iar pe de altă parte, a modului în care colaboratorii apostolilor au fost integrați în clasa proorocilor.

2. Funcția apostolică a episcopiei și hirotonia apostolică

Întreaga literatură din perioada apostolică și post-apostolică este de părere că modul în care s-au integrat atât colaboratorii apostolilor (purtători ai «darurilor celor mai bune»), adică proorocii, învățătorii, etc., cât și membrii clerului local (episcopii, preoții, diaconii) în exercitarea funcției apostolice a episcopatului, a fost hirotonia lor de către apostoli, după o perioadă de încercare în diverse domenii ale lucrării misonare, perioadă care era de scurtă durată pentru membrii clerului local și de lungă durată pentru colaboratorii apostolilor, în funcție de darurile lor personale. Însă, e lesne de înțeles faptul că hirotonia era asociată în mod absolut cu lucrarea încredințată, care stabilea și conținutul sau nivelul puterii transmise pentru fiecare clasă în parte. Cu alte cuvinte, una era autoritatea cu care erau investiți cei hirotoniți în clasa clerului local, alta a celor hirotoniți în vederea exercitării lucrării misionare și alta a celor hirotoniți episcopi și diaconi. Astfel, hirotonia colaboratorilor apropiați ai apostolilor, care însuma perspectiva ecumenică (universală) a lucrării apostolice, era strâns legată de aceasta, investindu-i pe purtătorii ei cu putere egală cu cea a apostolilor.

De asemenea, este evident faptul că, deși fiecare era integrat prin hirotonie apostolică în diversele clase ale lucrării apostolice, în funcție de slujirea la care era chemat, cu toate acestea exista o ierarhie clară a puterii și valorii în cadrul diverselor categorii ale celor hirotoniți, în special între cei înzestrați cu «darurile cele mai bune» și cei desemnați să fie episcopi, preoți și diaconi. Însă diferența determinantă dintre ei la nivelul autorităţii și valorii, diferenţă ce decurgea din particularitatea hirotoniei apostolice, se exprimă limpede încă din perioada apostolică prin puterea superioară a colaboratorilor hirotoniți de apostoli în vedea exercitării dreptului de hirotonie. Într-adevăr, clerul local (episcopii și diaconii), deși a fost investit cu hirotonie apostolică, nu a căpătat și dreptul de a hirotoni episcopi și diaconi, așa cum mărturisește întreaga literatură apostolică. În schimb, colaboratorii apostolilor care au fost hirotoniți au căpătat și puterea de a hirotoni episcopi și diaconi în orașe, asemenea apostolilor. Cât timp erau în viață apostolii însă, colaboratorii exercitau dreptul hirotoniei numai la porunca acestora.

În literatura nou-testamentară, o categorie aparte a colaboratorilor care aveau hirotonie apostolică era reprezentată de ucenicii Sfântului apostol Pavel, Timotei și Tit, care aparțineau unui cerc restrâns de colaboratori de încredere ai apostolului neamurilor, așa cum reiese din conținutul epistolelor adresate lor de către Pavel, și care aveau puterea să aleagă și să hirotonească clerici, după ce în prealabil îi supuneau la o serie de încercări (I Timotei 3, 1-13; 5, 22; II Timotei 4, 9-11; Tit 1, 5-9; 3 12-14). Această autoritate excepțională a celor doi, precum și a altor colaboratori ai apostolului neamurilor, aceea de a hirotoni membri ai clerului local (episcopi și diaconi), nu provenea numai din încrederea sau din porunca apostolului către ei, ci mai ales din hirotonia apostolică prin care au fost rânduiţi spre exercitarea responsabilă a funcției apostolice a episcopatului. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel asociază dimensiunea misiunii lui Timotei cu hirotonia sa: «Acestea să le poruncești și să-i înveți. Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale, ci fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învățătură. Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor preoților…» (I Timotei 4, 11-14). În același duh, legată de hirotonia apostolică este și repetarea îndemnului Sfântului apostol către același Timotei: «Îmi aduc iarăși aminte de credința ta neprefăcută… Din această pricină îți amintesc să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele» (II Timotei 1, 5-6).

Aceste mărturii au o valoare absolută în interpretarea corectă a legăturii indestructibile nu numai dintre hirotonie și succesiunea apostolică, ci și dintre «darurile cele mai bune» și hirotonia urmașilor apostolilor la funcția apostolică a episcopatului. De aceea, teologia protestantă a contestat nu numai proveniența paulină a acestor epistole apostolice, ci chiar și datarea lor în epoca apostolică. Din contră, conștiința bisericească din epoca post-apostolică a considerat mereu aceste epistole apostolice ca fiind testamentul apostolului neamurilor către colaboratorii și urmașii săi în funcția apostolică a episcopatului, iar conținutul referitor la hirotonii confirmă proveniența lor apostolică. Într-adevăr, descrierea modului în care erau integrați colaboratorii apostolilor în cadrul funcției apostolice a episcopiei, prin «punerea mâinilor» apostolilor (hirotonie), care urma unei necesare perioade de încercare, reprezintă singurul mijloc de transmitere a autorităţii de la apostoli la cei aleși să slujească lucrării misionare nu numai pe plan local (cler), ci și din perspectivă ecumenică (purtătorii «darurilor mai bune»). De altfel, atitudinea precaută de la bun început a Sfântului Apostol Pavel cu privire la manifestarea de scurtă durată a darurilor duhovnicești ale credincioșilor, așa cum reiese din prima sa epistolă către Corinteni (cap. 12), era o tendință generală care caracteriza epoca apostolică. De aceea, apostolul neamurilor îi îndeamnă pe credincioși să caute harismele mai importante («râvniți la darurile cele mai bune»), iar Biserica a limitat progresiv manifestarea necontrolată a darurilor duhovnicești ale credincioșilor. Astfel, spre sfârșitul epocii apostolice, termenul «dar» nu numai că este folosit mai rar, dar  este asociat, de regulă, cu hirotonia.

3. Hirotonia apostolică și clasa proorocilor

În acest duh, mărturiile celor două epistole ale apostolului Pavel către colaboratorul său Timotei capătă o importanță deosebită, atât în ceea ce privește legătura dintre hirotonie și succesiunea apostolică, cât și în privinţa titlului pe care îl adoptau urmașii apostolilor. În ambele mărturii, hirotonia este legată de harismă, cu diferența că dacă în prima se specifică că darul a fost prin proorocie («nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie»), iar hirotonia «prin punerea mâinilor mai marilor preoților», în a doua este menționat faptul că darul este harul lui Dumnezeu («îți amintesc să aprinzi și mai mult din nou harul lui Dumnezeu»), iar hirotonia s-a făcut «prin punerea mâinilor» Apostolului Pavel, și nu a «mai marilor preoților». Este evident faptul că «harul lui Dumnezeu» care a fost dat lui Timotei «prin punerea mâinilor» Apostolului Pavel sau prin proorocie, «cu punerea mâinilor mai marilor preoților», nu se referă la darul Botezului sau la darurile duhovnicești ale credincioșilor, întrucât pe de o parte, l-a căpătat prin hirotonia de către Apostolul Pavel și cu participarea «mai marilor preoților», iar pe de altă parte, îi aparținea definitiv lui Timotei («care este întru tine»), fiind asociat cu autoritatea excepțională de a păstra intactă moștenirea credinței, care reprezenta un element esențial în cadrul funcției apostolice a episcopiei.

Cu toate acestea, este extrem de importantă informația adusă de prima mărturie, conform căreia harul lui Dumnezeu i-a fost dat lui Timotei «prin proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor preoților» (I Timotei 4, 13-14). Expresia «prin proorocie» este greu de interpretat, întrucât reprezintă element constitutiv atât al oferirii harului, cât și al hirotoniei lui Timotei de către Pavel, cu participarea «mai marilor preoților». Interpretările propuse pentru expresia aceasta tind, de obicei, să o rupă de hirotonie și să o lege de «darul proorociei» (E. Schweizer, Church Order in N.T., London 1963). În orice caz, modul de exprimare al mărturiei exclude ambele variante de interpretare ale teologiei biblice protestante, întrucât oferirea harului «prin proorocie» este strâns legată de hirotonie («cu punerea mâinilor mai marilor preoților»). Termenul «proorocie» este folosit de către apostolul Pavel și în alt loc, tot referitor la misiunea lui Timotei: «Această poruncă îți încredințez, fiule Timotei, ca, potrivit proorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupți lupta cea bună» (I Timotei 1, 18). Ambele referințe la termenul «proorocie» se leagă în mod evident de recomandarea și alegerea sa de către Sfântul Duh pentru exercitarea eficientă a lucrării misionare. Astfel, în cazul lui Timotei, expresia «prin proorocie» înseamnă că hirotonia lui s-a făcut prin alegerea și lucrarea Sfântului Duh, ca și în cazul alegerii lui Pavel și Barnaba de către Duhul Sfânt pentru a efectua prima călătorie misionară la neamuri (Fapte 13, 1-3).

În acest sens, expresia «prin proorocie», în cazul hirotoniei lui Timotei de către Apostolul Pavel sau de către «mai marii preoților» sau de către ambele autorități, ca urmare a recomandării și alegerii lui de Sfântul Duh, sugerează faptul că, prin hirotonia apostolică, Timotei a fost investit cu o autoritate superioară și permanentă în cadrul funcției apostolice a episcopiei. Relaționarea alegerii lui Timotei «prin proorocie», cu hirotonia («cu punerea mâinilor mai marilor preoților») nu neutralizează sau relativizează mărturia despre hirotonia sa de către Apostolul Pavel. De altfel, «mai marii preoților», care erau hirotoniți de către colaboratorii apropiați ai apostolilor (Timotei, Tit, etc.), nu aveau de la sine putere să hirotonească, întrucât o astfel de putere este cu totul necunoscută atât în Noul Testament, cât și în literatura post-apostolică. Este clar faptul că hirotonia lui Timotei de către apostolul Pavel s-a petrecut în cadrul unei sinaxe euharistice (a Sfintei Liturghii) a bisericii locale a Efesului, la care au participat, sau erau de față, nu numai colaboratori apropiați ai apostolului neamurilor, ci și membri ai clerului local. De aceea, asociind cele două mărturii, putem spune că participarea «mai marilor preoților» capătă o importanță secundară în transmiterea harului (R. Bultmann, Theology of the N.T., 2, 107). Așadar, hirotonia apostolică «prin proorocie» l-a investit pe Timotei cu o autoritate mai mare decât aceea a membrilor clerului local, așezându-l imediat după Sfinții apostoli și conferindu-i puterea de a hirotoni episcopi și diaconi în cadrul exercitării funcției apostolice a episcopatului.

Așadar, atât în epoca apostolică cât și în epoca post-apostolică timpurie, cea mai importantă clasă după sfinții apostoli erau proorocii (Fapte 13, 1-3; 15, 22, 32; I Cor. 12, 28-31; Efes. 2, 19-21; 3, 5; 4, 11-13; Didahie, etc.). E. Schweizer recunoaște că, «de la strămutarea Galileenilor în Ierusalim până la plecarea lor în Pélla, traseul Bisericii a fost călăuzit în esență de inspirația Sfântului Duh, prin intermediul proorocilor și al celorlalți membri ai Bisericii» (Church Order in N.T., 50). Însă, deși acceptă relația colaboratorilor apropiați ai apostolilor cu clasa proorocilor, el respinge hirotonia lui Timotei, interpretând greșit bine-cunoscutele mărturii din cele două epistole către Timotei (idem, 181). Din contră, R. Bultmann (Theology of the N.T., 2, 161-162) nu numai că a exclus orice posibilitate de separare a harului de preoție, ci susține că din clasa proorocilor făceau parte prooroci, care primiseră hirotonia apostolică și, de aceea, «atunci s-a făcut pasul decisiv. De atunci înainte se considera că slujirea proorocilor avea o importanță capitală pentru Biserică. Întreaga Biserică se va sprijini de acum înainte pe slujitori, a căror slujire se raportează la apostoli printr-o succesiune neîntreruptă» (idem, 2, 107). Prin urmare, conștiința bisericească a perioadei post-apostolice considera de la sine înțeles faptul că colaboratorii apostolilor au urmat acestora prin hirotonie apostolică, asigurând astfel continuitatea autentică a funcției apostolice a episcopiei. Și, așa cum atestează toate mărturiile directe sau indirecte ale epocii post-apostolice timpurii, aceștia, în calitate de martori auditivi ai apostolilor, reprezentau cea mai înaltă autoritate în cadrul bisericilor locale.

Este însă sugestiv faptul că, din mulțimea de ucenici și colaboratori ai apostolilor, numai cei încercați primeau hirotonia apostolică și erau promovați în clasa succesorilor acestora. Într-adevăr, supunerea la încercări era, după Sfântul apostol Pavel, necesară, și de aceea îl îndemna pe Timotei să nu hirotonească pe cineva de curând botezat, «ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului» (I Timotei 3, 6). De altfel, se știe că însuși apostolul neamurilor evita să hirotonească în grabă, insistând asupra necesității încercării. De aceea, din întreg cercul său de ucenici, puțini sunt cei care au dobândit autoritatea de a hirotoni: Timotei, Tit, Sila, Tihic, Luca, Marcu, Artemás, Krískis, ș.a.). Astfel trebuie interpretată întârzierea hirotoniei ucenicului său Apolló și a învăţătorului de Lege Zenás, care au fost invitați de apostolul Pavel în Nicopole, pentru a primi hirotonia apostolică: «Când voi trimite pe Artemás la tine sau pe Tihic, sârguiește-te să vii la mine la Nicopole, căci acolo m-am hotărât să iernez. Pe Zenás, cunoscătorul de Lege, și pe Apollós trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească. Să învețe și ai noștri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă» (Tit 3, 12-14). Conform abordării și interpretării noastre personale a textului, din această mărturie reies următoarele două concluzii rezonabile: a) înlocuitorii lui Tit din Creta, Artemás și Tihic, primiseră hirotonia apostolică și puteau, la fel ca Tit, să hirotonească episcopi și diaconi; b) Zenás și Apollós nu primiseră hirotonia apostolică până în ultimii ani de activitate misionară a apostolului Pavel. Într-adevăr, în opinia noastră, aceasta reiese din cele două propoziții sugestive ale textului («ca nimic să nu le lipsească» și «ca să nu fie fără de roadă»), vizând justificarea grabei apostolului («trimite-i mai înainte»), în ciuda faptului că diverși analiști biblici propun alte variante de interpretare a pasajului respectiv – lipsite de claritate și nefondate.

4. Clasa proorocilor și succesiunea apostolică

Se pune însă următoarea întrebare: Ce titlu purtau ucenicii și colaboratorii apostolilor care au primit hirotonia apostolică, în vederea integrării în cadrul funcției apostolice a episcopatului ? Într-un studiu special [Το πολίτευμα της Εκκλησίας και η τάξις των προφητών (Regimul bisericesc și clasa proorocilor), 1984], am demonstrat – cu multe argumente din scrierile perioadei post-apostolice timpurii – că acei colaboratori ai apostolilor care fuseseră hirotoniți erau încadrați în clasa proorocilor și au purtat titlul de prooroci până spre sfârșitul epocii apostolice (70 d.H.), iar după moartea apostolilor au fost numiți și apostoli, așa cum reiese din Didahie (70-90 d.H.), unde pentru aceleași persoane se folosesc alternativ ambele titluri (prooroc – apostol). Într-adevăr, în scrierile pauline, numele «prooroc», atunci când este asociat cu anumite persoane, desemnează demnitatea de conducător atât în plan local, cât și în plan ecumenic, așa cum reiese din importanta mărturie a Faptelor Apostolilor referitoare la clasa Proorocilor din Biserica Antiohiei, care, conform poruncii Sfântului Duh, i-au ales pe Barnaba și Pavel ca să efectueze prima călătorie misionară la neamuri: «Și erau în Biserica din Antiohia prooroci și învățători: Barnaba și Simeon ce se numea Niger, Luciu Cireneul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, și Saul. Și pe când slujeau Domnului (în cadrul adunării euharistice) și posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiți-mi pe Barnaba și pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat. Atunci, postind și rugându-se, și-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece…» (Fapte 13, 1-3).

Succesul impresionant al primei călătorii misionare a apostolului Pavel între neamuri (47-48 d.H.) a inspirat hotărârile Sinodului apostolic (49 d.H.), care a aprobat propunerile apostolului Pavel și ale Proorocilor Antiohiei referitoare la perspectiva ecumenică a Evangheliei. Hotărârile sinodului au fost înmânate lui Pavel și Barnaba, precum și altor doi membri de vază din clasa proorocilor din Biserica Ierusalimului, aleși în acest scop, pentru a le comunica Bisericii Antiohiei. «Atunci apostolii și preoții, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă bărbați dintre ei și să-i trimită la Antiohia, cu Pavel și cu Barnaba: pe Iuda cel numit Barsaba și pe Sila, bărbați cu vază între frați… Deci cei trimiși au coborât la Antiohia și, adunând mulțimea, au predat scrisoarea. Și citind-o, s-au bucurat pentru mângâiere. Iar Iuda și Sila, fiind și ei prooroci, au mângâiat prin multe cuvântări pe frați și i-au întărit. Și petrecând un timp, au fost trimiși cu pace de către frați la apostoli…» (Fapte 15, 22, 30-33). Prin urmare, încă din perioada apostolică timpurie, clasa proorocilor era – atât în Ierusalim, cât și în Antiohia – o clasă de frunte, care, la porunca apostolilor, participa la lucrarea misionară și avea autoritatea, ca în cazul lui Iuda și Sila, să facă cunoscute bisericilor locale hotărârile apostolilor și să le întărească cu învățătura lor. Astfel se explică și organizarea ierarhică a proorocilor de către apostolul Pavel (I Cor. 12, 28-31; Efes. 4, 10-12) și clasarea lor imediat după apostoli.

Într-adevăr, titulatura de prooroc, ca și clasa proorocilor, fuseseră consacrate în perioada apostolică și erau rezervate colaboratorilor de seamă ai apostolilor, care, după o perioadă lungă de încercări, primeau prin hirotonie apostolică puterea de a exercita lucrarea misionară în mod independent (ca apostoli). Totuși, titlul de «prooroc», deși își are originea în Vechiul Testament, a căpătat un cu totul alt sens în Noul Testament, mai ales în epistolele pauline, atât în ceea ce privește semnificația, cât și conținutul său. Într-adevăr, în Noul Testament titlul acesta a fost diferențiat clar de cel de apostol, nu numai în ceea ce privește autoritatea, ci și modul lor de integrare în cadrul lucrării apostolice. Mai exact: apostolii își câștigaseră autoritatea excepțională în Biserică prin alegerea lor personală și prin împlinirea poruncii adresate în mod direct de către Domnul Iisus Hristos, pe când proorocii datorau funcția lor alegerii lor personale de către apostoli, ca urmare a recomandării lor de către Sfântul Duh. Aceasta deosebire era foarte importantă în perioada apostolică, așa cum reiese și din descrierea sugestivă a chemării lui Pavel pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 1-30; I Cor. 9, 1-7; 15, 8-11; I Timotei 1, 12-17, ș.a.). Așadar numai apostolii primiseră în mod direct și personal poruncă și putere de la Hristos pentru a predica Evanghelia în întrega lume, pe când proorocii primeau această poruncă de la Sfântul Duh în momentul hirotoniei lor și o exercitau întotdeauna sub oblăduirea apostolilor, cel puțin până la moartea acestora. Cu alte cuvinte, deosebirea dintre titulatura apostolilor și cea a proorocilor consta în principal în alegerea primilor de către Însuși Iisus Hristos și a celorlalți de către Sfântul Duh, prin hirotonie apostolică în vederea exercitării aceleiași lucrări misionare, dar de la un nivel diferit de autoritate.

Așadar, este lesne de înțeles faptul că ucenicii și colaboratorii apostolilor care au fost recrutați «prin proorocia» Sfântului Duh și hirotonia apostolică în clasa fruntașă a proorocilor, au moștenit după moartea apostolilor responsabilitatea continuării lucrării misionare. De aceea, nu era considerată arbitrară sau abuzivă folosirea în paralel a titlurilor de «apostol» și «prooroc», așa cum reiese din alternarea celor două titluri în cazul aceleiași persoane în Didahie. Desigur, acest privilegiu l-au dobândit prin hirotonie apostolică, care îi făcea urmași ai apostolilor în cadrul funcției apostolice a episcopiei. În acest duh trebuie înțeles și îndemnul adresat de către Apostolul Pavel lui Timotei spre a păzi «porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos» (I Timotei 6, 14), poruncă care era adresată tuturor colaboratorilor săi care fuseseră hirotoniți. Hirotonia ucenicilor apostolilor în clasa proorocilor nu slujea o anumită biserică locală, întrucât aceștia, în calitate de urmași și continuatori ai lucrării misionare, trebuiau să urmeze exemplul și poruncile apostolilor. Într-adevăr, precum Timotei, de exemplu, cel care, deși a exercitat activitate misionară în multe regiuni, după porunca Apostolului Pavel, nu s-a atașat în mod permanent de vreo anumită biserică locală, tot la fel au procedat și ceilalți colaboratori ai apostolilor: chiar dacă au predicat Evanghelia în diverse regiuni care în mod cert le fuseseră încredințate de sfinții apostoli, aşadar, chiar dacă s-au arătat urmași ecumenici ai sfinților apostoli în cadrul funcției apostolice a episcopatului, cu toate acestea nu au asociat lucrarea lor misionară cu o anumită regiune, după cum dovedesc mărturiile și conștiința bisericească din perioada post-apostolică.

5. Succesiunea apostolică și biserica locală

În acest context devine lesne de înțeles faptul că proorocii descriși în Didahie exercitau lucrarea misionară din postura de călători într-o zonă mai largă, care le era încredințată de către apostoli sau care, dintr-un anumit motiv, le trezea interesul personal. Exista posibilitatea chiar de a se stabili într-o biserică locală fie din pricina bătrâneților, fie din motive de sănătate. Desigur, în ambele cazuri era evidentă superioritatea autorității lor față de cea a clerului local (episcopi și diaconi), superioritate care decurgea din poziția lor de frunte în viața Bisericii, de vreme ce, în calitate de călători, puteau săvârși Sfânta Euharistie în orice biserică locală vizitată (Didahia 10, 7: «proorocilor, permiteți-le să săvârșească Sfânta Euharistie atât cât doresc»). Dacă se stabileau într-o biserică locală, deveneau arhiereii acesteia («căci aceștia sunt arhiereii voștri»), având dreptul la o zecime din bunuri pentru a se întreține («orice prooroc adevărat, care dorește să se instaleze la voi, este vrednic de hrana sa… iar dacă nu aveți prooroc, dați săracilor…»). Așadar e lesne de înțeles că instalarea unui prooroc într-o biserică locală din cadrul jurisdicției lui apostolești lega autoritatea apostolică a «proorocilor» de o anumită biserică locală, care dispunea deja de un cler local. De aceea, instalarea definitivă a proorocilor în diverse biserici locale putea provoca reacții adverse.

Într-adevăr, așa cum reiese și din Didahie, puteau exista reacții fie împotriva instalării permanente a vreunui prooroc într-o biserică locală, fie împotriva clerului local, în sensul contestării necesității sale după instalarea proorocului respectiv. În acest sens, scriitorul Didahiei îndeamnă cu multă sârguință bisericile locale nu numai să primească cu mare cinste eventuala instalare a unui prooroc, ci să continue să-și respecte și membrii clerului lor local, chiar dacă nu au aceeași autoritate ca și proorocii: «Hirotoniți-vă deci episcopi și diaconi vrednici de Domnul, bărbați blânzi, neiubitori de arginți, sinceri și încercați. Căci și aceștia pot îndeplini funcția de prooroci și învățători. Și nu-i batjocoriți, ci dimpotrivă, cinstiți-i dimpreună cu proorocii și învățătorii» (Didahia 15, 1-2). Este evident faptul că scriitorul Didahiei cunoștea personal nedreptățile care se săvârșeau în cazul instalării vreunui prooroc într-o biserică locală, mai ales că autoritatea superioară a acestuia putea submina rolul și importanța clerului local. Tocmai de aceea, insistă asupra importanței împreună-slujirii și colaborării dintre aceștia (prooroci și membrii clerului local). În acest sens, informațiile oferite de Didahie reprezintă o dezvoltare sistematică a mărturiilor fragmentare din epistolele pauline referitoare la relația specială a proorocilor cu succesiunea apostolică. Toate aceste informații sunt confirmate în cunoscuta Epistolă a lui Clement al Romei către Biserica Corintului (95 d.H.).

Așadar, stabilirea definitivă a unui prooroc într-o biserică locală nu-i lăsa indiferenți pe membrii clerului local, care aveau datoria să-și restructureze prezența și funcția lor în cadrul bisericii respective. Declarația categorică a scriitorului Didahiei, anume că proorocii «sunt arhiereii voștri», aplicată în cazul bisericii locale, capătă o importanță determinantă pentru identitatea și structura clerului local. «Contopirea» proorocului călător, care dispunea de o autoritate superioară, cu clerul deja existent în cadrul bisericii locale, era posibilă numai dacă se stabilea de comun acord rolul fiecăruia în cadrul funcției apostolice a episcopiei.

Instalarea definitivă a unui prooroc într-o biserică locală însemna desigur și exercitarea de către acesta a lucrării de supraveghere a întregii vieți bisericești și spirituale, întrucât el era arhiereul respectivei biserici locale. Desigur, adaptarea la aceste condiții nu era necesară imediat pentru toate bisericile locale din cadrul zonei de jurisdicție a proorocului, întrucât acela (proorocul) se putea îngriji de ele și de la distanță. În orice caz, se crea o problemă atunci când proorocul hirotonea urmași care să-i moștenească autoritatea apostolică în cadrul bisericilor locale din zona sa de jurisdicție. Cei hirotoniți de prooroci erau investiți cu aceeași autoritate pe care o aveau proorocii și puteau exercita lucrarea «de episcop». Aceste restructurări în ceea ce privește trecerea de la universalitatea autorității apostolești la expresia ei locală trec cu siguranță printr-o fază de tranziție, concretizată în exercitarea – dincolo de barierile locale – a autorității apostolice de către prooroci, care erau ucenici și colaboratori ai apostolilor.

În acest sens, criza Bisericii din Corint a făcut necesară apărarea caracterului permanent al tuturor slujirilor consacrate de către sfinții apostoli. Astfel, prima mărturie despre succesiunea apostolică provine de la colaboratorul apostolului Pavel, Clement al Romei, care, în Epistola sa către Biserica Corintului, prezintă, cu un impresionant lux de amănunte, atât dezvoltarea slujirilor, cât și modul succedării apostolilor. Această mărturie, dacă este interpretată corect, redă în mod clar și autentic duhul apostolului Pavel și al celorlalți apostoli în ceea ce privește continuarea funcției apostolice a episcopiei în viața Bisericii: «Apostolii ne-au binevestit nouă în numele Domnului Iisus Hristos, iar Hristos a fost trimis de la Tatăl. Așadar Hristos provine de la Tatăl, iar apostolii de la Hristos. Această bună rânduială reflectă voia lui Dumnezeu. Deci, primind poruncă, înștiințați fiind prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos și întăriți în a mărturisi cuvântul lui Dumnezeu de către Sfântul Duh, au ieșit să vestească că se apropie Împărăția lui Dumnezeu. Predicând în țări și orașe și botezând pe cei ce se supuneau voii lui Dumnezeu, au hirotonit episcopi și diaconi dintre cei care credeau și care treceau prin focul încercărilor… Aşadar, apostolilor li s-a descoperit de către Domnul nostru Iisus Hristos că s-au iscat neînțelegeri în privința numelui episcopatului. Din această cauză, cunoscând dinainte ce avea să se întâmple, i-au instalat pe cei hirotoniți în episcopii. Și au stabilit ca, dacă va adormi careva dintre ei, alt bărbat încercat să preia funcția aceluia. Cei instalați de apostoli, bărbați respectabili, au păstorit timp de mulți ani turma lui Hristos cu smerenie, pace și blândețe. Pe aceștia credem că nu e corect să-i disprețuim; căci nu este mic păcat dacă îi alungăm pe cei care au adus cu credință și cuvioșie darurile episcopatului…» (I Clement, 42-44).

Este clar că ucenicii și colaboratorii apostolului Pavel aveau datoria în primul rând de a organiza bisericile locale după modelul lăsat de însuși Pavel (episcopi, diaconi) – în perioada apostolică, iar în al doilea rând, de a asigura succesiunea apostolică prin alegerea unor «bărbați încercați și respectabili», care la rândul lor aveau puterea de a hirotoni membri ai clerului local – în perioada post-apostolică timpurie (70-95 d.H.). Într-adevăr, după Sfântul Clement al Romei, trăsătura caracteristică comună apostolilor și urmașilor lor era puterea de a alege și hirotoni atât membri ai clerului local, cât și pe cei care urmau să-i urmeze în cadrul «funcției apostolice a episcopatului». De cealaltă parte, clerul local (episcopi, diaconi), deși, după hirotonia lui de către apostoli sau urmașii acestora, participa la «funcția apostolică a episcopatului», cu toate acestea, nu primise și autoritatea de a hirotoni. În acest sens, interpretarea corectă a relației dintre hirotonie și succesiunea apostolică trebuie să se bazeze pe următoarea învățătură: «Așadar, descoperitu-sa apostolilor de către Domnul nostru Iisus Hristos că s-au iscat neînțelegeri în privința numelui de episcopie. Din această cauză, cunoscând dinainte ce avea să se întâmple, i-au instalat pe cei hirotoniți (episcopi, diaconi) în episcopii. Și au stabilit ca, dacă va adormi careva dintre ei, alt bărbat (ucenic al apostolilor) încercat să preia funcția aceluia. Cei instalați de apostoli (episcopi, diaconi), bărbați respectabili, au păstorit timp de mulți ani turma lui Hristos cu smerenie, pace și blândețe. Pe aceștia credem că nu e corect să-i disprețuim; căci nu este mic păcat dacă îi alungăm pe cei care au adus cu credință și cuvioșie darurile episcopiei» [mai multe referitor la interpretarea acestui pasaj, vezi la B. I. Feidas, Το πολίτευμα της Εκκλησίας και η τάξις των προφητών (Regimul bisericesc și clasa proorocilor), Atena 1984; Idem, Εκκλησιαστική Ιστορία (Istoria bisericească), vol. I, Atena 1989, p. 80 ș.u.].

În consecință, mărturiile din epistolele apostolului Pavel despre clasa proorocilor și hirotonia colaboratorilor săi în funcția apostolică a episcopiei sunt confirmate de conștiința bisericească comună a perioadei post-apostolice timpurii (70-100 d.H.), așa cum este exprimată ea în mod categoric în autoritatea superioară, atât a proorocilor care au primit hirotonie apostolică și care erau arhierei pentru bisericile locale ale unei anumite zone până la instalarea lor într-una din ele, cât și a urmașilor acestora «care au fost în prealabil încercați» și care primiseră prin hirotonie apostolică puterea superioară de a hirotoni membri ai clerului local (episcopi, diaconi), la fel ca apostolii. Așadar, continuitatea funcției apostolice a episcopatului, de la finalul epocii apostolice până la sfârșitul primului secol, adică în perioada întunecată a epocii post-apostolice timpurii, ar putea fi caracterizată în felul următor:

a) În perioada apostolică, Apostolii erau episcopii universali ai Bisericii, pe când în bisericile locale înființate era hirotonit un cler local (episcopi, preoți, diaconi) care funcționa sub oblăduirea apostolilor.

b) În paralel cu clasa apostolilor, s-a dezvoltat încă din epoca apostolică clasa proorocilor, care era alcătuită din ucenici și colaboratori încercați ai apostolilor și care, în perioada apostolică, exercita lucrarea misionară sub oblăduirea directă a apostolilor, iar după moartea acestora, a căpătat autoritate apostolească într-o anumită zonă administrativă sau geografică – mare sau mică – și care, în orice caz, dispunea de cel puțin o biserică locală.

c) Instalarea proorocilor într-o biserică locală și hirotonia de către aceștia a unor urmași în celelalte biserici locale din cadrul jurisdicției lor a dus – spre sfârșitul secolului I – la alcătuirea unui cler permanent în fiecare biserică locală, precum și la tendința de consacrare a termenului «episcop» numai pentru urmașii proorocilor.

d) Trecerea prin succesiune apostolică de la autoritatea ecumenică a apostolilor la funcția locală a episcopilor se înțelege ca transmitere firească de autoritate în cadrul continuității funcției apostolice a episcopatului, provocând unele probleme până la asocierea finală a purtătorilor autorității apostolice cu clerul local permanent și cu Sfânta Euharistie a respectivei biserici locale.