Bătrânul David Dionisiatul – 5 februarie

În chiliile mici, scunde şi întunecoase ale Mănăstirii Dionisiu, aproape la subsolul ei, au locuit mari iubitori de Dumnezeu care şi-au prefăcut chilia în arenă de luptă ascetică. Doisprezece sfinţi – ierarhi, cuvioşi şi sfinţiţi mucenici – împodobesc Sfânta Mănăstire cu cununile virtuţilor lor şi dau fiecărui închinător pildă de desăvârşire duhovnicească şi de viaţă cuvioasă.

Şi astăzi, în această faimoasă şi ascetică Mănăstire au trăit, ascunse de ochii lumii, suflete binecuvântate care L-au slăvit cu adevărată pocăinţă pe Mirele Hristos şi s-au făcut mijlocitori înflăcăraţi pentru mântuirea noastră.

O asemenea figură cuvioasă a fost şi Bătrânul David Dionisiatul. Simplu ca un copil, fără de răutate, smerit, dulce în purtări şi cuvânt. Un suflet îngeresc. Pentru cei mai mulţi era aproape necunoscut. Şi să fi vrut să-l găseşti, ai fi avut nevoie de un ghid pentru a ajunge la chilia lui. Şi cine era acest ghid? Părintele Teoctist, bolnicerul Mănăstirii.

– Eee! Unde vrei să mergi, pe cine cauţi?

– Vreau să-l cunosc pe părintele David.

– Hai cu mine, te duc eu. Sunt îngrijitorul lui.

– Părinte Teoctist, îi iubeşti pe bătrâneii de aici?

– Îi iubesc şi mă iubesc. M-am obişnuit cu ei, nu mă obosesc. Vezi acest loc? Aici a fost chilia Cuviosului Leontie izvorâtorul de mir. Mai jos este o mică uşă care dă în peştera lui, care e sub cămară.

– Unde e chilia Sfinţiei voastre, Părinte Teoctist?

– Aaa! Eu stau în chilia Sfântului Nifon, îngrijitorul de mulari, care mai înainte a fost Patriarh de Constantinopol[1]. Mare binecuvântare, copilul meu, mare binecuvântare. Hai cu mine să te-nchini la locul unde a stat Hristos şi l-a binecuvântat pe Sfântul Nifon, pe când se ruga.

Într-adevăr, pe peretele chiliei era zugrăvit Hristos şi avea o candelă pe care Părintele Teoctist o aprindea în fiece zi, cu multă evlavie.

Am continuat drumul prin coridorul întunecos, trecând pe lângă chilii, paraclise, am suit scări şi am ajuns la doritul nostru îndrăgostit de cer.

– Eee! Părinte David! Un călugăr de la Grigoriu vrea să te vadă.

– Poftiţi înăuntru, poftiţi, s-a auzit glasul dulce şi smerit al părintelui.

– Blagosloviţi, părinte, să am rugăciunea ta!

– Nu sunt preot, nu-mi săruta mâna. Doar preoţi­lor să le sărutaţi mâna.

Era întins pe patul său de lemn. Afară, vreme de iarnă. Frigul venea pişcător de pe Athos. Părintele David, îmbrăca

– Ce faceţi, Părinte David?t nu cu haine, ci cu bucăţi de haine, întâmpină cu dragoste pe vizitatorul său iernatic. Picioarele părintelui erau înfăşurate într-un fel de ciorapi groşi care semănau cu nişte ghete mari. El însuşi îi împletise din diferite bucăţi de haine şi ajungeau până la genunchi. Prima privire aruncată în chilie mi-a produs impresie şi mirare. Cum e cu putinţă să locuiască aici cineva? Fără suficientă lumină, fără loc, fără îngrijire. Nimic nou, nimic de preţ. Toate miroseau a moarte şi doar bătrânul avea mireasma Învierii lui Hristos şi strălucea, risipind deznădejdea pe care o inspira decorul.

– Acum fac rugăciune cu şiragul de metanii pentru întreaga lume. Zic: „Doamne, mântuieşte neamurile, luminează-i pe vrăjmaşii Tăi ca să Te iubească. Dă harul Tău ca lumea să fie unită”. Toţi trec prin gura mea. Îi strig pe martiri, pe cuvioşi şi mai ales pe Maica Domnului.

– Părinte David, o să ne mântuim?

– De ce mă întrebi? Mă ispiteşti? Păi dacă se vor mântui mulţi din lume, nu se va mântui călugărul? O să vină timpul, copilul meu, când vom fi cu toţii „o turmă şi un păstor.”

– Părinte David, unde te-ai născut? Eşti de mult timp aici?

– M-am născut în satul Klisade din Arta în 1889. Numele meu în lume era Dimos. Am fost 3 fraţi. Părinţii m-au învăţat să merg la biserică, să mă rog, să-L iubesc pe Dumnezeu. Îmi amintesc că eram de cinci ani când am văzut lucruri minunate în cer. S-a deschis cerul şi, într-o slavă negrăită, am văzut cetele îngerilor, ale sfinţilor şi pe Dumnezeu stând pe Tronul Lui.

Altă dată, îmi amintesc că eram de vreo 16 ani, am văzut în curtea bisericii satului lucruri dumnezeieşti pe care când am vrut să le spun odată unui mirean, am amuţit jumătate de oră. Mi se legase limba. Nu ştiu cum s-a întâmplat. După o jumătate de oră s-a dezlegat iarăşi şi am înţeles că nu trebuie să vorbesc nimănui despre asta. De aceea n-o să-ţi spun nici ţie nimic.

De multe ori m-a supărat diavolul, încă de pe când eram mirean, dar nu mi-a fost frică. O strigam pe Maica Domnului în ajutor, îmi făceam cruce şi dispărea îngrozit. Odată mi s-a înfăţişat ca un dragon; eu l-am prins de coadă fără frică şi l-am azvârlit departe.

– Când te-ai călugărit şi de ce?

– Am vrut, copilul meu, să mă fac călugăr încă de mic, dar nu m-au lăsat părinţii. M-am însurat, am făcut doi copii şi, în 1955, la 66 de ani, am ve­nit să mă călugăresc, mai întâi la Mănăstirea Grigo­riu.

– Cum te-a lăsat inima să-ţi părăseşti familia?

– Ah, copilul meu, mă ardea dorul dumnezeiesc, dorul după Hristos, după viaţa monahală. Aşa că mi-am lăsat femeia, copiii, averile, fraţii şi rudele şi am venit să-i dau Domnului bătrâneţile, dacă tinereţile nu am putut.

– La Mănăstirea Grigoriu ai rămas mult timp?

– Am rămas opt luni şi apoi m-am mutat la Dioni­siu.

Egumenul Grigoriului era bun. Îl chema Visarion. El m-a învăţat cum să-mi fac canonul. Uite aşa: trei komboskini[2] „Doamne Iisuse…” şi unul către Maica Domnului, şi tot aşa până ajung la 12 komboskini (12×300=3600). Trei pentru Hristos, unul pentru Maica Domnului. Apoi fac către Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul Dionisiului, către Sfântul Nifon şi apoi câte altele mai vreau. Mi-a dat şi o ascultare. Eram zidar, zidar bun. Îmi plăcea ascultarea. Oriunde mă trimiteau spuneam: „Să fie blagoslovit.” Când m-am dus la Mănăstire mi-au spus să învăţ să zic doar două vorbe: „Blagosloviţi!” şi „Să fie blagoslovit.” Simţeam bucurie şi mulţumire să fac bine pentru alţii.

– Ca monah ai avut ispite de la diavolul?

– Da, de multe ori. Şi acum mă ispiteşte. Nu se linişteşte. El îşi face meseria, mi-o fac şi eu … Odată a venit în vremea rugăciunii ca să mă tulbure. Imediat l-am prins şi i-am lovit capul cu pumnii. A plecat îngrozit căci eu strigam, vezi, „Doamne, Iisuse Hristoase …”. Altă dată iarăşi, pe când lucram la metocul nostru Monoxiliti, mi s-a înfăţişat în vremea rugăciunii un tânăr luminos. Am priceput că era înger. Avea capul aplecat. Eu mă rugam şi el stătea cuviincios în faţa mea. Nu mi-a vorbit, nu i-am vorbit. Apoi s-a ridicat dintr-o dată în sus şi am văzut mulţime de oaste cerească slavoslovind în ceruri.

Altă dată, diavolul a venit în chip de om sălbatic. M-a apucat de gât şi mă trăgea spre prăpastie. Am strigat pe Hristos în ajutor, pe Sfinţi, şi pe când cădeam în gol, m-a prins Cinstitul Înaintemergător în braţe şi m-a aşezat uşurel în vale. Eu, slăvindu-l pe Sfântul Ioan, m-am întors la metoc. Altă dată a intrat diavolul în chilie. Mă izbea peste dinţi şi zicea: „Ah, ce ţi-aş mai face, dar nu pot, că ai semnul ăla la gât” (se ferea de cruce, vezi bine).

Slavă Ţie, Dumnezeule! Chiar cu puţin timp înainte, pe când urcam scările ca să merg la biseri­că, s-a înfăţişat înaintea mea în chipul unui monah uriaş şi m-a împiedicat să înaintez. Ba mi-a mai şi întins mâna să i-o pup. Eu mi-am dat seama că e dracul, m-am aplecat şi am trecut pe sub mâna lui.

– Părinte David, văd că peste tot în chilie ai atâr­nat cruci. Ce se întâmplă?

– Aaa! Ce să-ţi mai zic? Am aflat scăparea asta. Vine cel rău şi mă deranjează. Nu mă lasă în pace. Acum, slavă Ţie, Dumnezeule, am agăţat crucile astea şi m-am liniştit. La început venea pe uşă. Lipesc o cruce acolo. Apoi se înfăţişa prin pereţi. Lipesc şi acolo cruci. La fel şi cu fereastra. Apoi a venit prin tavan. Ce să fac? Am atârnat cruci în aer ca să alung duhurile din văzduh. Peste tot am pus cruci. Nu mai au pe unde veni.

M-am minunat de înţelepciunea şi de simplitatea lui. Sufletul meu l-a îndrăgit şi nu mă săturam ca să-l privesc. Stătea fără de grijă, liniştit, paşnic şi bucuros pentru că, prin această armă, reuşise să alunge demonii. Poate că se va întreba cineva unde a găsit atâtea cruci? Nu le-a cumpărat. A legat două bucăţi de lemn cu sârmă şi gata. Bu­căţi de tablă, de carton etc., orice era potrivit ca să-şi fabrice mult iubita armă contra vrăjmaşului. L-am întrebat iarăşi:

– Acum nu mai ai ispite?

– Acum vine şi mă ispiteşte pe la călcâie. Când mă întind în pat, vine de jos şi mă trage de picioare. Atunci mă ridic şi fac semnul crucii pe călcâie şi zic rugăciunea „Doamne, Iisuse …” şi pleacă. Dacă vine, eu iarăşi la fel. Nu se face să pun cruci chiar peste tot pentru că e păcat.

Cu fericita lui simplitate, a început înaintea mea să-şi însemneze călcâiele cu semnul crucii, ca să văd cum alungă pe draci. Râzând ca un mic copil, îmi spunea aceasta departe de orice slavă deşartă, deoarece se îmbrăcase în lumina lui Hristos.

– De ce, Părinte David, diavolul nu ni se înfăţişează şi nouă?

– Şi la voi vine, da` nu-l vedeţi. Dacă omul are patimi, răutăţi, păcate, are pe diavolul în mintea şi în inima sa. El face toate relele împreună cu reaua dispoziţie a omului. Diavolul, copile, se arată numai la cei blânzi şi smeriţi. Ştii, numai de ei se teme, nu le poate face nimic pentru că îl au pe Hristos.

– Cum să dobândim virtutea, noi monahii din obşte?

– Bine, da` încă nu ştii, n-ai învăţat? Auzi aici: ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi aduce pace, bu­curie şi dor după Hristos. Şi milostenia e lucru mare, cu ea mergi direct în paradis. Ţi se iartă toate păcatele. Le iartă Dumnezeu. Pricepi? Mândria e un rău mare. Vai, vai! Cât o urăşte Dumnezeu! Nu  ca fariseul care zicea: „eu dau, dau …”, pentru că nu el, ci cel ce-şi bătea pieptul a fost încununat. Acu’ ia o portocală; dacă vrei, mănânc-o, mi-a dat‑o un vizitator. Ce să-ţi mai dau, ce? Mai am nişte ouă. Tot ce am, dau. Na, mănâncă ouăle. Să dai şi tu ce ai, ca mine. Vezi, tot ce am îţi dau. Dacă-ţi cere cineva un pahar de apă, dă-i! Setea nu se rabdă uşor. Scapă omul! Dacă tu erai în locul lui, ce-ai fi făcut?

Ca să-l bucur pe bătrân, am luat din darurile iubi­rii inimii lui. Nu mai ştia cum să mă mulţumească şi să mă odihnească.

– Roagă-te, părinte, şi pentru noi, te rog.

– Nu prinde, copile, rugăciunea mea. Sunt păcătos.

– Rugaţi-vă numai şi las’ să nu prindă …

– Eee, bine – bine. Mai ai grijă de un lucru: să nu zici: ăla face aşa, celălalt altfel. Pentru că aşa vei pierde harul lui Hristos. Şi prost ca un măgar să-l vezi pe careva că este, să nu-l batjocoreşti. Eu nu zic niciodată asemenea lucruri. De când m-am călugărit, nu am batjocorit pe nimeni, nici vreun cuvânt rău nu am zis cuiva. Şi dacă tu-L vrei pe Hristos … uite, aici e, înlăuntru (şi arătă spre inimă). Iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe sine-ţi. Aşa învaţă Hristos.

– Mulţumesc, părinte. E vremea de slujbă la bise­rică.

– Hai, mergi cu Maica Domnului! Vin şi eu că vreau să mă împărtăşesc.

De această binecuvântare a avut parte vizita mea la Mănăstirea soră de alături.

Părintele David era om plin de har şi al rugăciunii neîncetate. Răspândea bucurie dumnezeiască şi blândeţe. Împăca sufletele celor tulburaţi. Vâna Împărăţia Cerurilor şi era un binevestitor al descoperirilor dumnezeieşti. S-a sfinţit repede, în numai 28 de ani de viaţă călugărească, pentru că-L iubea pe Iisus şi se străduia să se unească cu El.

La începutul lui februarie ’83, frigul şi epidemia de gripă din Mănăstirea Dionisiu se aflau la apo­geu. Trupul lui ascetic nu a putut îndura boala şi, pe 5 ale lunii, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, simplu, fără gălăgie. Faţa lui strălucitoare şi plină de pace adeverea dobândirea lumii cereşti.

Egumenul Mănăstirii, părintele Haralambie, l-a descris astfel pe părintele David: „Era foarte ascultător. Deşi bătrân, alerga ca un copil mic oriunde spre a sluji. În meseria lui era neîntrecut. Multe ziduri, caldarâmuri, căsuţe sunt zidite de el. Mulţi călugări, care au citit lângă trupul mort Psaltirea, au fost pătrunşi de harul lacrimilor, ceea ce arată că sufletul lui a aflat un loc în slava lui Dumnezeu. Vecinica lui pomenire”!

Şi părinţii Mănăstirii Grigoriu au multe de po­vestit despre simplitatea fratelui, pe atunci, Demos­tene, mai apoi monahul David. Părintele Arsenie, care era bucătar şi l-a avut ajutor, mi-a povestit: „Odată, aveam priveghere de toată noaptea. Seara, au început să bată toate clopotele deodată. Fratele Demostene a dispărut dintr-o dată. A început să alerge pe coridoare şi să cheme părinţii în ajutor strigând: „Unde arde? Să mergem să ajutăm, bat clopotele!”. Credea că era un incendiu şi de aceea băteau clopotele, ca în satul lui.

Altă dată, tot ca frate, fusese atât de impresionat de citirile din biserică încât a zis părinţilor: „Ce păcat că lumea nu ştie aceste rugăciuni şi cântări. Mă duc să predic în lume aceste slujbe”. A luat un Ceaslov şi s-a dus la el acasă, unde făgăduise că niciodată nu se va mai întoarce înapoi. Văzându-l, soţia l-a certat şi l-a sfătuit să se întoarcă la Mănăstire, iar fiica sa cea mare a luat o furcă şi, ameninţându-l, i-a amintit ce făgăduinţă făcuse şi că nu trebuie să-şi piardă ostenelile păcătuind ca neascultător înaintea lui Dumnezeu. Altă dată a fost trimis de bucătar în grădină, după pătrunjel. Acolo a întâlnit un consătean cu care a stat de vorbă mai bine de două ore. Bucătarul a terminat mâncarea, a servit-o, părinţii au mâncat şi atunci apăru şi bătrânelul Demos:

– De ce ai întârziat, Dimo?

– Dar voi de ce nu aveţi răbdare? V-aţi grăbit să mâncaţi dimineaţă-dimineaţă …!

Părintele Teoctist Dionisiatul, care l-a slujit cu credincioşie până la sfârşit, mi-a spus cu simplitatea lui plină de bucurie: „Faţa lui luminoasă şi simplitatea lui de copil vor rămâne întipărite adânc în inimile celor care l-au cunoscut. Fie ca şi noi, prin mijlocirile lui, să umblăm în calea fericitei simplităţi, ca el.”

„Lucruri minunate a făcut Domnul sfinţilor care sunt în pământul Lui.”