Gândirea teologică și cunoașterea științifică contemporană

Este deja evident faptul că, de mai mulți ani, civilizația vestică trece printr-o perioadă de profundă criză socială, care, în timp, zdruncină temeliile societății mondiale. Acest fenomen nu este local, ci are repercursiuni asupra întregii lumi occidentale, deși se manifestă într-un mod diferit în fiecare societate, în funcție de gradul evoluării sale.

Aceste constatări duc la concluzia că nu avem de-a face cu o simplă disfuncție a sistemului social, ci cu un întreg fenomen de prăbușire a Civilizației Occidentale. Trăsătura caracteristică a acestei prăbușiri este părăsirea principiilor colectivității, ale sociabilității și ale spiritului comunitar, adică a elementelor de bază ale structurii civilizației noastre. Colectivitatea a fost înlocuită de individualitate, subiectivitate și egocentrism. În felul acesta, societatea își pierde coeziunea, descompunându-se într-un ansamblu de indivizi aflați în conflict.

Eu-ul propriu îl înlocuiește pe «noi». «A fi» este înlocuit de «a avea». În acest fel, civilizația occidentală materialistă și mecanicistă, din sociabilă, a devenit între timp una individualizată, pervertită, deteriorată, în prăbușire. O trăsătură caracteristică a acestei prăbușiri este o constituie rivalitatea și conflictul dintre Teologie și gândirea științifică clasică.

Această prăbușire, care, mai deveme sau mai târziu, va genera, dacă nu cumva a generat deja, conflicte în cadrul civilizației occidentale, trebuie oprită cu orice preț, prin dezvoltarea unui nou curent cultural occidental, fondat atât pe temeliile creștin-democrate, pe care civilizația occidentală le-a uitat de mult și de tot, cât și pe un nou spirit științific, care să impună promovarea unei noi logici și morale a științei.

Însă, înainte de a discuta despre cauzele reale ale contradicției dintre Știință și Teologie, să vedem care sunt falsele pretexte ale acestei contradicții.

Una din obsesiile larg răspândite în lumea contemporană este conflictul văzut sau nevăzut dintre Creștinism în general și Știință. Mare parte din această obsesie se referă la presupusul conflict al Creștinismului cu gândirea științifică a Greciei antice. Desigur, adevărul este cu totul altul.

Creștinism și Elenism

Așa cum ne învață Sfinții Părinți, dar și evoluția istorică a Creștinismului din primele secole, divergența constă numai în structura teologică a lumii păgâne, și nu în gândirea filosofică și științifică a Greciei antice. Lucrările lui Platon, precum și ale filosofilor pre-socratici au constituit baza multor scrieri ale Părinților Bisericii Ortodoxe, care s-au folosit de acestea pentru a explica anumite lucruri din textele sfinte (de pildă, Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Exaimeron). De asemenea, să nu uităm că în cea de-a doua perioadă a Creștinismului,  între secolele II și III, așa cum menționează fericitul Mitropolit de Pisidía, Methódios Foúgias, în cartea sa Tο Ελληνικό υπόβαθρο του Χριστιανισμού (Fundamentul grec al Creștinismului), «s-a materializat ciocnirea dramatică dintre Platonism (idealism) și Aristotelism (pragmatism), care a început încă de pe atunci să submineze temeliile unității Bisericii lui Hristos. Această ciocnire s-a încheiat cu victoria Aristoteliștilor, fapt care, mai târziu, a provocat o schismă sentimentală și psihologică în interiorul Bisericii creștine».

După cum se știe, Școala teologică din Antiohia avea la bază pragmatismul și empirismul lui Aristotel. De cealaltă parte, școala Alexandriei întruchipa idealismul platonic, având drept reprezentanți pe Clement și Origen.

Din cele de mai sus reiese legătura armonioasă dintre gândirea filosofică și științifică greacă și Creștinism. Demn de remarcat este faptul că, de multe ori, conflictele dintre diverși membri ai Bisericii  aveau la bază ideile filosofiei grecești.

De asemenea, cercetătorii scrierilor patristice cunosc bine faptul că, prin termenul «Ellin», Părinții Bisericii se referă în general la Neamuri, care în acea perioadă erau vorbitoare de limbă greacă, iar prin termenul «matematician» erau desemnați astrologii, care descopereau poziția astrelor folosind calcule matematice. Prin urmare, Creștinismul, datorită Sfinților Părinți, nu se afla în contradicție cu Grecia antică, și nici cu știința matematicii.

Știință și creștinism ortodox

Un alt lucru care trebuie accentuat se referă la conflicul menționat dintre Teologie și Știință, mai exact la legăturile Bisericii Romano-catolice cu Știința, iar nu la cele ale Bisericii Ortodoxe. Acest conflict a cunoscut apogeul în timpul revoluției științifice din secolele XVI-XVII și nu a avut nici o legătură cu Ortodoxia, care pe atunci suspina amar sub jugul turcesc.

Marea revoluție științifică din secolele XVI-XVII a fost îndreptată și împotriva abuzurilor cabalistice papale, referitoare la formarea realității universale. Nu trebuie uitat faptul că astrologia occidentală, practica magiei cu cărțile de Tarot, precum și folosirea talismanelor magice, toate acestea reprezintă obiceiuri ale Cabalei iudaice.

Așa cum menționează Dr. Zerar Ankos în cartea sa, Cabala: «Astrologia esoterică, la fel ca și teoria cărților de tarot, nu alcătuiește un sistem teologic independent, ci constituie parte a învățăturii esoterice nescrise a Cabalei evreiești, care, la rândul ei, constituie parte integrantă a religiei iudaice precreștine» [Dr. Zerar Ankos (Papys), Cabala, Atena 1991].

Legătura dintre astrologie și puterea papală este descrisă în volumul din Timelife, «Adevărul despre Astrologie», astfel: «În jurul anului 1500 d.H., papii se consultau cu astrologii cu tot zelul unui conducător lumesc. Interesul papilor nu s-a limitat numai la Astrologia naturală impersonală, ci și la astrologia genetică și orară, întrucât credeau că aceasta îi va ajuta să-și afle destinul».

Să nu uităm că la Vatican s-a perindat o întreagă pleiadă de papi astrologi, precum Silvestru al II-lea, Ioan al XX-lea, Ioan al XXI-lea, Sixtus al IV-lea, Iulius al II-lea, Alexandru al IV-lea, Leon al X-lea, Paul al III-lea, Clement al VII-lea, Calist al III-lea, ș.a.

Credință oarbă a Bisericii Romano-catolice în superstițiile astrologice s-a văzut și în timpul Inchiziției, și anume în persecuțiile astronomilor acelei perioade, dintre care amintim: Giordano Bruno, Nicolaus Copernic, Galileo, etc. Aceștia au fost persecutați fiindcă susțineau cu tărie anumite concepții astronomice, precum heliocentrismul, concepții care intrau în contradicție cu învățăturile astrologice cabalistice de bază și care constituiau parte integrantă a dogmei creștinismului occidental.

Prin urmare, nu este de mirare că unii astronomi vestiți ai acelei perioade, strict controlați de către Biserica Romano-catolică, au încercat sau au fost siliți să interpreteze steaua din Betleem ca pe un fenomen astronomic. «Descoperirea» stelei Betleemului de către Biserica Occidentală în perioada Evului Mediu servea unui interes de natură cabalistică. Planul era simplu: dacă Astronomia putea să definească steaua Betleemului, atunci, în mod automat, se rezolva o problemă «metafizică» a Bisericii Romano-catolice, întrucât existența stelei era condiția necesară și capabilă să demonstreze istoricitatea persoanei lui Iisus. De asemenea, era și în interesul religiei iudaice, întrucât, ca Iisus să fie Mesia cel mult așteptat, trebuia – conform credinței cabalistice – să apară pe cer un fenomen material, mecanicist și impresionant. O astfel de explicație era în conformitate cu dogma astrologică, deci era pe placul puterii papale, întrucât dovedea că stelele – exact așa cum se credea și în tradiția teologică iudaică – prevesteau nașterea de zei și de oameni. Desigur, aceste concepții au fost combătute într-un mod cât se poate de științific de către Sfântul Ioan Hrisostom, care, a negat perspectiva materială a stelei din Betleem, oferind o interpretare corectă, conform căreia steaua reprezintă un fenomen transcendent, iar nu unul mecanicist-material.

Aici am vrea să oferim o primă explicație a motivului pentru care, în primele secole creștine, Biserica creștină din Occident tindea către Astrologie, identificând-o de multe ori cu însuși dogma creștină. Această identificare a fost înfăptuită după multe încercări insistente ale creștinilor proveniți din rândul iudeilor, care credeau că Creștinismul reprezenta continuarea sau extensiunea teologică a religiei iudaice precreștine, prin împlinirea profeției despre venirea lui Mesia. În consecință, ei inserau în dogma creștină diverse concepții iudaice precreștine, inclusiv Cabala.

Acest lucru a provocat o continuă dispută între Bisericile creștine: pe de o parte erau Bisericile care în majoritatea lor erau alcătuite din iudei creștinați, iar de cealaltă parte erau Bisericile formate din păgâni creștinați. Aceștia din urmă erau instruiți în spiritul culturii și filosofiei grecești, pe care le contopiseră în cadrul dogmei lor creștine. Majoritatea comunităților creștine provenite din rândul păgânilor vedeau Creștinismul ca pe o Religie cu totul nouă, care trebuia să-și stabilească dogmele într-un mod relativ independent.

Această dispută este descrisă de către Tacit, care relatează: «În perioada primei apariții a Creștinismului, adică în secolul I, s-a iscat un conflict destul de dur între comunitățile creștinilor proveniți din iudei și cele ale creștinilor proveniți dintre neamuri, conflict care s-a manifestat atât în interiorul hotarelor Palestinei, cât și în diverse centre din Diaspora, precum Siria, Asia Mică, Egipt, Grecia și Roma» (Tacit, Cronici XI, 44).

Desigur, ținem să aducem aminte că Literatura patristică ortodoxă condamnă în mod clar și categoric astrologia și practicile cabalistice, pe care le adoptase pe atunci Biserica Occidentală (vezi Omiliile Sfântului Vasile cel Mare la Hexaimeron).

Sub presiunea marei Revoluții ale Științei din secolele XVI-XVII, Bisericile creștine din Occident, din motive de supraviețuire, dar și de credință, au acceptat în multe cazuri anumite concepții materialiste și mecaniciste ale Științei din acea perioadă, denaturând multe din canoanele de bază pe care le-a stabilit întemeietorul Creștinismului, Domnul Iisus Hristos.

O parte din concepțiile materialiste și mecaniciste ale Creștinătății Occidentale au fost importate în Grecia după eliberarea de sub jugul turcesc. Acest import a fost realizat de oameni culți și profund religioși ai acelei perioade, care credeau că dogmele teologice ale Occidentului puteau ajuta la răspândirea și întărirea credinței creștine în Grecia. Acest demers a profitat de sprijinul călduros al structurilor administrative ale statului grec de curând eliberat, structuri care, întrucât proveneau din Occident, cunoșteau foarte bine dogmatica creștină a Europei de Vest, însă nu aveau habar de Teologia Ortodoxă. În consecință, concepțiile teologice importate din Occident au fost implantate cu forța în Grecia.

Să vedem însă cum s-a ajuns la ruptura adâncă dintre Teologie și Știință. Ca să putem înțelege de unde provin rădăcinile acestei contradicții culturale, e necesar să ne informăm asupra modului în care se formează un curent cultural, așa cum este curentul pragmatic, materialist și mecanicist din Europa de Vest.

Formarea Culturii Occidentale

Conform prototipelor occidentale, fiecare curent cultural pornește de la următoarele trei premise de bază:

1. Premisa «Filosofiei Esoterice sau a Religiozității». «Religiozitatea» dă naștere Teologiei, care la rândul ei constituie baza de creare a Religiei.
2. Premisa «Concepției științifice despre lume», din care s-a născut «Știința», care, în anumite cazuri, se transformă în «Tehnologie».
3. Premisa «Filosofiei Sociale», care dă naștere «Sistemelor Sociale», în care se crează «Sistemele Politice».

Așadar, curentul cultural se formează plecând de la aceste trei premise fundamentale, între care trebuie să existe echilibru și interdependență. Evoluția curentului cultural într-o direcție corectă sau greșită depinde de evoluția «normală» a premiselor, care trebuie să se sprijine una pe alta și să nu se anuleze reciproc. Acest lucru înseamnă că, în orice fază a dezvoltării curentului cultural, cele trei premise trebuie să se afle într-un dialog constructiv, având drept scop continua influență reciprocă și reînnoirea conținutului lor.

Faptul că civilizațiile și – prin extensie – sistemele puterii lumești se prăbușesc, se datorează dezvoltării deficitare și neechilibrate a pilonilor, având drept urmare pierderea unității interioare, a echilibrului și a coeziunii dintre ei.

Așa cum este evident, în cadrul curentului pragmatic, materialist și mecanicist, cele trei premise amintite mai sus care ar trebui să întrețină cultura occidentală, în loc să se împletească armonios și să cadă de acord asupra esenței, se află în contradicție și conflict. Prin urmare, acest conflict duce la prăbușirea și destrămarea culturii. Desigur, este interesant de văzut care sunt cauzele care duc la ciocnirea pilonilor culturali.

Curentul cultural occidental, în prima perioadă a ciocnirii, după conflicte interne dramatice, a adoptat ca filosofie o formă a teologiei iudaice precreștine, în care erau asimilate și anumite părți ale dogmei creștine primordiale. În alte cuvinte, s-a impus concepția grupurilor creștine care considerau Creștinismul o continuare a Iudaismului. Acceptarea acestei filosofii a dus la adoptarea – ca și concepție științifică despre lume – a acelei teorii aristotelice care analiza numai universul sensibil, adică numai universul care poate fi perceput și măsurat prin simțurile omului.

O astfel de teorie mecanicistă despre formarea universului se potrivea de minune suportului materialist și mecanicist al religiei iudaice populare precreștine pe care a fost structurat creștinismul occidental.

După acceptarea de către acest curent cultural a Aristotelismului selectiv ca bază a filosofiei sale interioare, concepția științifică despre lume a fost identificată cu conținutul teoriei aristotelice de a studia numai universul sensibil. Această concepție științifică despre lume a constituit baza pentru crearea și dezvoltarea științei occidentale, care, în esența ei, ascunde două perspective: perspectiva fizicii clasice a lui Newton și perspectiva geometriei lui Euclid. Pe aceste două perspective s-a fundamentat întregul curent cultural occidental, care mai târziu a dat naștere tehnologiei apusene.

Însă în primele secole creștine, în cadrul societății apusene, în paralel cu curentul pragmatic și materialist, care, așa cum am spus mai înainte, în cele din urmă a devenit predominant, s-a dezvoltat un al doilea curent, care însă nu a reușit să se impună, fiind incapabil să evolueze și într-un final s-a prăbușit: curentul cultural idealist, care avea la baza concepției științifice despre lume gândirea pozitivă presocratică, iar ca abordare filosofică a religiozității creștine, uzita idealismul platonic. Înfrângerea acestui curent cultural se datorează lipsei de evoluție a premisei concepției științifice despre lume – concepție care adoptase gândirea pozitivă presocratică – în știință, iar apoi în tehnologie. Acest fapt a atras un întreg șir de efecte secundare nocive. Într-o primă fază, nu a permis dezvoltarea echilibrată a celor trei piloni ale acestui curent cultural.

Neputința gândirii pozitive presocratice de a evolua în știință, iar apoi în tehnologie, a obligat ceilalți două premise – religiozittea și filosofia socială – să evolueze în mod automat cu o mare întârziere și să se sprijine, desigur într-un mod absurd, pe fazele evoluției științifice și tehnologice a curentului cultural pragmatist predominant.

Această procedură eronată de evoluție culturală a avut drept rezultat apariția unei forme false de cultură idealistă, care, după ce a trecut printr-o mulțime de contradicții și tulburări interne, într-un final s-a prăbușit inevitabil.

Cauzele prăbușirii premisei concepției științifice despre lume

Așa cum am văzut, impunerea culturii pragmatice, materialiste și mecaniciste occidentale, s-a sprijinit pe dezvoltarea pilonului concepției științifice despre lume, care a evoluat (s-a transformat) în știință, iar mai apoi în tehnologie. La baza acestei dezvoltări au stat descoperirile marile revoluții științifice din secolele XVI-XVII.

Dogma filosofică de bază a acestei revoluții științifice a fost acceptarea ca fiind adevărate și reale numai a acelor forme și fenomene care pot fi detectate de simțurile umane. Uneltele de studiu a acestei lumi sensibile și empirice au fost geometria lui Euclid și fizica lui Newton.

Pentru acest curent cultural empiric, obiectele naturale din spațiu sunt separate și independente între ele, încadrate în anumite limite măsurabile. Trăsăturile caracteristice ale lumii sunt separarea și fragmentarea tuturor în obiecte individuale, iar nu continuitatea și relația lor armonioasă. Spațiul are trei dimensiuni, iar timpul este ceva enervant de necunoscut, dar care poate fi măsurat cu ajutorul ceasului și calendarului. Între obiecte există un gol relativ; cu ajutorul unor unelte corespunzătoare, spațiul poate fi golit. Materia nu se poate naște din ne-sensibil, întrucât ne-sensibilul este identificat cu «nimicul» logic. Dogma de bază este faptul că tot ceea ce nu poate fi perceput prin simțuri, întrucât nu poate fi măsurat, nu există și, în consecință, ar fi absurdă chiar și aluzia la existența sa. De asemenea, conform Geometriei lui Euclid, suntem siguri că, dacă ceva se mișcă în linie dreaptă și cu viteză constantă, se îndepărtează continuu de punctul de plecare.

Plecând de la aceste premise, au fost stabilite și au fost încadrate în logica curentului cultural noțiuni precum «aici – acolo, stânga – dreapta, sus – jos, acum – ieri – mâine, puțin – mult – deloc, nimic».

Toate dogmele precedente, fondate, așa cum am menționat mai sus, pe marile descoperiri din domeniul științei din secolele XVI-XVII, au influențat profund structurile celorlalți doi piloni, în sensul contestării multora dintre principiile lor tradiționale și fundamentale. Acest fapt a silit Teologia să dezvolte idei și forme contrare structurii sale inițiale, numai să nu se dovedească a fi insolvabilă din punct de vedere științific.

Însă dogmele științei de tip pragmatist-materialist, pe care le trăim până și astăzi, au fost deja strivite sub greutatea descoperirilor fizicii contemporane și noilor teorii matematice. Acest lucru duce la prăbușirea structurilor culturale, care în evoluția lor s-au sprijinit cu naivitate pe dogme științifice, dogme care până la urmă s-au dovedit a fi false, cel puțin în ceea ce privește realitatea universului.

Ciocnirea dintre Teologie și Știință

O astfel de perspectivă filosofică a științei, precum cea descrisă mai sus, duce la ofilirea și refuzarea dogmelor teologice. Mai întâi a fost pusă la îndoială existența lumii nevăzute, care nu este susținută numai de teologia creștină, ci și de alte teologii. Conform curentului pragmatist, lumea nematerială și spirituală a îngerilor și demonilor, adică lumea duhurilor bune și a celor viclene, reprezintă un mit. Viața de după moarte provoacă râsul ironic al oamenilor de știință pragmatiști, iar cea mai mică aluzie la existența fenomenelor metafizice sau teologice atrage după sine pedeapsa excluderii din societate.

Așadar, conform pragmatismului științific, nu există noțiunea de minune, nici lucrarea Sfântului Duh. Toate sunt definite de legi, de trăsăturile materiei «brute» și de regulile influenței reciproce dintre diferitele obiecte materiale, independente unul de altul. În aceste condiții, e lesne de înțeles de ce nu este posibilă coabitarea și sprijinirea reciprocă dintre Știință și Teologie în cadrul curentului cultural occidental, aflat sub stăpânirea duhului materialist și mecanicist.

Însă, pentru a nu se face cunoscută publicului larg ciocnirea și anihilarea reciprocă dintre acești doi piloni culturali, a fost inventat principiul «independenței cunoașterii». Dogma teologică a fost numită «cunoaștere teologică» sau «inspirată de Dumnezeu», iar cunoașterea științifică a fost numită «cunoaștere umană». Astfel, omul a fost chemat să îmbrățișeze una din cele două feluri contradictorii de cunoaștere, cu toate avantajele sau pedepsele sociale (dezavantajele) care decurg din ele.

O nouă relație între Știință și Teologie

Așa cum am spus mai devreme, astăzi cultura pragmatistă predominantă din Europa de Vest se află în pragul prăbușirii. Cauza principală este simplă: pilonul științei clasice se prăbușește, trăgând după el întregul edificiu cultural, iar în prim plan apare o nouă cunoaștere științifică și morală.

Acest lucru se întâmplă întrucât știința contemporană a constatat că atât edificiul Fizicii newtoniene, cât și cel al Geometriei euclidiene, pe care a fost zidit pilonul științei, se află în imposibilitatea de a interpreta realitatea universală. Încă de la sfârșitul veacului al XIX-lea, mari personalități științifice, precum Gauss sau Riemann, au prevestit noua revoluție științifică din veacul următor (XX), care urma să nimicească ideile pragmatiste și materialiste despre natură și despre crearea universului.

Teoria Relativității, Fizica Cuantică, Fizica particulelor elementare, Teoria Corzilor, a Haosului și a Inflației, topologia contemporană, geometriile ne-euclidiene și multe alte descoperiri științifice contemporane au răsturnat ca o furtună concepția de până atunci despre univers. Astfel, s-a demonstrat că Universul are cel puțin patru dimensiuni. Însă Fizica newtoniană și Geometria euclidiană s-au dovedit a fi incapabile să ofere o interpretare plauzibilă pentru mulțimea de fenomene cosmice și globale care au fost constatate.

Nici o formă din Univers nu are limite, ci se întinde peste tot în spațiul și timpul universal. Golul, cu sensul lui «nimic», nu există nicăieri. Golul este cel mai plin lucru din Univers. Din nimicul sensibil pot apărea particule reale de materie. În Univers există zone unde se pot distinge viteze mult mai mari decât cea a luminii, însă evenimentele care se desfășoară în el nu intră sub incidența simțurilor sau măsurilor umane (de pildă fenomenul fotonilor relaționați). Noțiuni precum «prezent», «viitor» sau «trecut» nu mai au sens științific. De asemenea, nu mai au sens noțiunile «aici», «acolo», «sus», «jos». În Universul realității științifice contemporane, noțiunea «aici» este echivalenta noțiunii «pretutindeni», iar «acum» înseamnă «ieri» sau «mâine».

Realitatea științifică contemporană descoperă că prin simțuri și prin diversele organe ale simțului, nu putem percepe spațiul Universului așa cum este el în realitate, ci așa cum îl percepe creierul nostru prin intermediul simțurilor umane imperfecte. Natura reală a Universului Tetradimensional și ne-euclidian este ne-sensibilă și poate fi descrisă numai prin intermediul ecuațiilor matematice.

Așadar curentul cultural idealist al lumii ideilor platonice și al Creștinătății Ortodoxe renaște din fundamentarea gândirii științifice contemporane. Însă această mare revoluție științifică a luat prin surprindere structurile administrative prost dezvoltate ale celorlalți doi piloni culturali, care, în multe cazuri, au considerat nedrept faptul că noile idei și descoperiri științifice au dinamitat structurile lor și au început să revendice zone de acțiune, care, în opinia lor, erau prin tradiție ale lor.

Însă acest lucru nu este adevărat. Țelul și aspirația noului duh științific trebuie să fie acela de a convinge structurile administrative ale celorlalți doi piloni culturali că nu le subminează și nici nu încearcă să le înlocuiască, ci dimpotrivă, poate – dacă ele doresc acest lucru – să le ajute să-și redobândească faima pierdută și legătura strânsă dintre ele.

Pe scurt, teologii ar trebui să urmeze exemplul Sfinților Părinți și să devină și ei foarte buni cunoscători ai Științelor Pozitive din vremea lor.

Aș vrea să închei cu câteva cuvinte ale profesorului universitar al Facultății de Teologie de la Universitatea din Atena, Mários Bégzos, care, referitor la relația necesară dintre Teologia Ortodoxă și Fizica contemporană din cadrul culturii viitorului apropiat, zice: «Misiunea Teologiei Ortodoxe este ca, în cadrul dialogului său cu Știința contemporană, să valorifice tradiția care are în centru noțiunea de persoană, contribuind astfel la refundamentarea științei nu pe baze nominaliste, ci pe baze isihaste. Chestiunea isihastă referitoare la energii poate reprezenta un indicator al direcției pe care trebuie s-o urmeze Știința modernă, care arată un interes deosebit pentru noțiunea de energie. Este de datoria Teologiei Ortodoxe să dezvolte un astfel de dialog, care ar însemna o contribuție esențială nu numai în Răsărit, ci mai ales în Apus, ai cărui fii adoptivi devenim în măsura în care acceptăm cultura tehnologică a vremii noastre.

Așadar, datoria noastră nu este nici continuarea cinică a culturii moderne, nici negarea acesteia cu o nonșalanță de tip romantic, ci transfigurarea și reînnoirea sa, prin refundamentarea științei, prin reorientarea ei de la nominalism la isihasm. Acest lucru poate fi realizat numai cultivând o Teologie Ortodoxă firească și fundamentând întreaga lume pe noțiunea de persoană, dincolo de capcanele noțiunii de esență și ale individualismului modern».

Bibliografie

S. Theodosíou și Mános Danézis, Στα ίχνη του Ι.Χ.Θ.Υ.Σ. (Pe urmele lui I.H.T.Y.S.), Editura Díavlos, Atena 2000.

Mános Danézis și S. Theodosíou, Το Μέλλον του Παρελθόντος μας (Viitorul Trecutului nostru), Editura Díavlos, Atena 2002.

Sursa: Sfântul Sinod al Bisericii Greci – Comisia Sinodală Specială de Urmărire a Subiectelor Europene, Η Συμβολή των Ελλήνων Κληρικών στον Ελληνικό Διαφωτισμό και στην Αναγέννηση των Θετικών Επιστημών, Actele Conferinței de la Pentélis din 5 noembrie 2009, editura EMYEE [Ποιμαντική Βιβλιοθήκη (Biblioteca Pastorală) 26], Atena 2011, pp. 89-107.