Ortodoxie şi Occident – Considerații istorice şi chestiuni contemporane

Sfârşitul celui de-al doilea mileniu după Hristos este pecetluit de evenimente care s-au ţinut lanţ şi de schimbări istorice fără precedent. Acestea au zdruncinat până şi societăţile care în mod tradiţional aveau un sentiment al certitudinii şi al suficienţei de sine. Nimeni nu poate să aprecieze dacă omul contemporan intră în dimensiunea istorică a mileniului al treilea cu o anume conştienţă de sine sau dacă evenimentele îl depăşesc într-o aşa măsură, încât îl încătuşează într-o evoluţie pe care nu pare să aibă putinţa de a o influenţa. În Răsărit şi în Apus își face simțită prezența un sentiment de aşteptare, în mare măsură şi de teamă, în faţa evenimentelor care urmează să vină. „Ne găseşte timpul nepregătiţi”, ar spune alexandrinul Kaváfis:

 „În frică şi suspiciuni, cu mintea tulburată şi ochii îngroziţi, ne ostenim şi plănuim cum să facem”.

Întrebarea pe care suntem chemaţi să dăm răspuns este următoarea: Ce însemnătate au pentru lumea ortodoxă condiţiile istorice de astăzi? Are Ortodoxia azi puterile duhovniceşti necesare pentru a se confrunta cu noile provocări fără precedent? Nu cumva teologia ei, pastoraţia ei, raportarea ei generală la lume, sunt anacronice? În ce măsură poate Ortodoxia să materializeze cuvântul ei şi cum poate să-şi facă ethosul acceptat şi actual?

Este necesar, înainte de a purcede la dezbaterea asupra acestor întrebări, să ne întoarcem în istorie, nu ca să căutăm îndreptăţire, ci mai ales ca să extragem anumite concluzii care să definească datoria de azi şi răspunderea noastră în faţa istoriei. Avem datoria de a nu ne limita la un triumfalism superficial, ci, privind înapoi în istorie, să vedem limpede încremenirea noastră. Întoarcerea în istorie ne va da posibilitatea să facem anumite remarci, necesare şi decisive pentru simţirea conştiinţei noastre de sine.

Lumea ortodoxă a trăit şi a creat într-un mediu teologic care se caracterizează prin unitatea dintre teorie şi practică, dintre spirit şi materie, dintre transcendent şi imanent. Rădăcinile acestei mentalităţi sunt vădit biblice, se exprimă însă şi se definesc incontestabil prin dogma de la [Sinodul de la] Calcedon. Nu trebuie să scape atenţiei noastre că Răsăritul nu face nimic altceva, în tot mersul lui istoric lung şi plin de peripeţii, decât să se întoarcă la Calcedon. Dogma unităţii celor două firi într-o unică Persoană a lui Hristos este temeiul teologic pe care se sprijină ecleziologia şi antropologia ei. Acest lucru înseamnă că relaţia lui Dumnezeu cu omul şi relatia omului cu lucrurile nu este definită de un diofizitism Nestorian, nici de un monofizitism aflat în afara realităţii, ci de unitatea credinţei şi a vieţii. Divinul şi umanul se întâlnesc în aşa măsură, încât, fără să creeze confuzie între creat şi necreat sau fără să existe o schimbare a esenţei creaturilor, să putem vorbi despre „împreună-sălăşluire” şi despre unire „nedespărţită”.

În Occident încă de timpuriu duhul legalist a impus o „simetrie” între elementul divin şi cel omenesc. Acest lucru a avut ca urmare consacrarea unei ecleziologii care presupune o omenitate autonomă. Autonomia omului creează o tendinţă de separare între Dumnezeu şi om şi între om şi lume. Tocmai din acest motiv cercetătorii care se ocupă de cultura europeană, de cultura occidentală, aşa cum o ştim, atrag atenţia că Europa este caracterizată tocmai de această separare dintre „credinţă şi practică, Biserică şi stat, religie şi viaţă, Dumnezeu şi diavol”.  Este fundamentul roman al teologiei occidentale în crearea unei conştiinţe potrivit căreia dogma rămâne în afara vieţii. Nu este întâmplător faptul că în Occident teologia a constituit exclusiv lucrarea clerului, câtă vreme, treptat, poporul a fost împins la periferia vieţii bisericeşti. Biserica s-a identificat cu clerul, care era separat de popor în virtutea acestui legalism.

Deosebirea sau mai degrabă separarea dintre cler şi popor s-a definitivat odată cu impunerea limbii latine ca limbă de cult şi limbă a teologiei. Acest fapt nu este lipsit de importanţă. Consacrarea limbii latine şi caracterizarea ei ca limbă sacră adeveresc tensiunea dintre ierarhie-cler, pe de o parte, şi popor, pe de altă parte. Multe am putea adăuga în acest punct, pentru că această tensiune nu se restrânge la spaţiul strict interbisericesc, ci merge până la relaţia dintre Biserică şi stat. Separarea dintre cler şi popor se extinde la separarea dintre Biserică şi stat. Dacă dorim să mergem în inima lucrurilor suntem nevoiţi să spunem că opoziţia dintre Biserică şi stat, precum şi opoziţia dintre cler şi popor îşi au rădăcinile în opoziţia dintre transcendent şi imanent. Există un întreg lanţ de opoziţii care pornesc de la această separare dintre divin şi uman, dintre transcendent şi imanent.

Litigiul dintre Biserică şi stat îşi găseşte soluţia originală în Occident odată cu apariţia francilor. Prezenţa francilor pe scena istorică a fost evaluată de mulţi, nu fără argumente, ca fiind apogeul tensiunii dintre Biserică şi stat. Mulţi vorbesc, iarăşi nu fără argumente, despre căderea Patriarhiei Romei sub stăpânire francă. Dincolo de aceste aprecieri este necesar să se sublinieze că prezenţa francilor indică o nouă perioadă. Este vorba de o perioadă de transformare a Bisericii apusene. Autoritatea bisericească este investită acum cu putere seculară. În această epocă se definitivează în lumea apuseană o evoluţie istorică. Biserica consimte să preia puterea lumească. Prezenţa francilor şi tendinţa lor de a se  impune la toate nivelele, împinge Biserica să devină ea însăşi un stat. Astfel, Biserica începe să aspire sistematic la dominaţie. În această epocă, Biserica occidentală a fost organizată mai sistematic pe baza normelor seculare, a dobândit conştiinţa misiunii ei politice şi statale şi puterea. Astfel, soluţia tensiunii dintre puterea bisericească şi cea lumească pare să fie găsită în identitatea dintre cele două. Subliniez: „pare să fie găsită”, deoarece, în ciuda faptului că Biserica apuseană a luat în mâini puterea lumească, totuşi nu a existat aproape niciodată armonie între statul bisericesc şi cel politic. Este recunoscut faptul că, pe toată durata lungii epoci a Evului Mediu şi până în anii Reformei, deşi Papa era considerat liderul politic al lumii occidentale, autoritatea lui era nu rareori serios contestată. Este un fapt istoric neîndoielnic că, chiar şi atunci când monarhi locali făceau oficial promisiuni de supunere, această supunere a lor nu însemna deloc armonie. În ultimă analiză însemna că lupta dintre statul bisericesc şi puterea lumească, în ciuda armistiţiilor temporare, în realitate nu s-a încheiat niciodată.

Câtă vreme această imagine a dominat în Occident – în linii generale, desigur – până în anii Reformei, în Răsărit s-a cultivat, deja de timpuriu, o filozofie politică care ţintea la sinteză şi nu la antiteză. Sunt semnificative cele pe care Eusebiu de Cezareea le consemnează în cunoscuta sa lucrare „Despre viaţa Fericitului Împărat Constantin”. Părerile lui despre împărat ca fiind „robul” şi „slujitorul” lui Dumnezeu pe pământ, precum şi despre împărăţie ca icoană a împărăţiei cereşti, denotă o mentalitate care a început să se cultive deja în secolul al IV-lea. Filosofia aceasta vroia ca împăratul Imperiului Roman să fie înconjurat de dumnezeiasca bunăvoinţă. Împăratul reprezenta în Bizanţ imaginea văzută a intenţiilor Imperiului şi ale Bisericii, era garanţia văzută a misiunii dumnezeieşti a statului. În Răsărit, cu alte cuvinte, avem un sistem profund teocentric. Centrul vieţii este Dumnezeu şi la acest centru se raportează şi ţinteşte atât Biserica, cât şi statul. De bună seamă, subiectul acesta este vast şi nu avem intenţia, în cadrele restrânse ale unui mic studiu, care, de altminteri, are alte scopuri, să o discutăm amănunţit. Ceea ce totuşi trebuie să subliniem este că această filozofie politică nu a fost înţeleasă în toată profunzimea ei, ca să nu spunem că de cele mai multe ori a fost răstălmăcită. Mulţi vorbesc despre „teocraţie bizantină”, lucru care nu corespunde realităţilor, sau, dacă vreţi, care conţine un dualism străin de concepţia despre Biserică şi stat a Răsăritului. Contribuţia Răsăritului constă neîndoielnic în depăşirea acestui dualism. Nu trebuie să scape de altfel atenţiei noastre faptul că această concepţie sintetică despre Biserică şi stat rezistă şi în vremurile grele ale sclaviei otomane, când deja Biserica a luat în mâini soarta poporului ortodox şi răspunderea pentru supravieţuirea acestuia. Nu va trebui de asemenea să scape atenţiei noastre faptul că această înţelegere sintetică a Bisericii şi statului a trecut în toate statele europene ortodoxe. După cum, de pildă, în spaţiul elinofon Biserica a fost cea care a salvat identitatea şi demnitatea naţională, la fel şi la alte popoare ortodoxe, Biserica a fost cea care a salvat caracterul particular cultural şi naţional al fiecăruia dintre aceste popoare. Nu cumva şi în ultimii ani, sub cumplitele regimuri totalitare, nu tot Biserica Ortodoxă a fost cea care a păstrat vie nădejdea la aceste popoare, în ciuda dificultăţilor şi, dacă vreţi, în ciuda căderilor Bisericii?

După anii Reformei, dacă în Răsărit lumea ortodoxă izbutea doar să supravieţuiască şi de multe ori chiar şi această supravieţuire era o adevărată izbândă, dat fiind faptul că violenţele, islamizarea şi diferitele prigoane erau pricini permanente de vărsare de sânge, [în Apus] conflictul dintre Roma şi reformaţi a sfârşit într-o confruntare de forţe. Prima tensiune dintre reformaţi şi contrareformaţi s-a transformat într-o încercare a fiecărei părţi de a câştiga sfere de influenţă. Astfel, Răsăritul devine, începând din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, câmpul de propagandă al papistaşilor şi protestanţilor. Misionari romano-catolici şi protestanţi se întrec care mai de care să aibă o prezenţă cât mai puternică în Răsăritul nostru. Este de la sine înţeles că mişcările acestea ale misionarilor occidentali erau facilitate de condiţiile istorice. Sărăcia, dependenţa de cuceritor, lipsa educaţiei, toate deschideau drum către o nouă dependenţă.

Cercetarea acestei epoci ne poate oferi multe date, însă în nici un caz nu va trebui să ne conducă la nelinişte şi înverşunare, aşa încât aprecierile noastre să fie obiective şi să conducă la învăţăminte utile. În studiul pe care îl facem acelei perioade nu va trebui să ascundem realitatea, nici să punem la arhivă acele date care arată că infiltrarea occidentalilor, nu rareori, a fost facilitată şi de ai noştri. Într-o considerare obiectivă a lucrurilor suntem datori să arătăm climatul şi mentalitatea care se cultivaseră în Răsărit, un climat de supraevaluare a culturii occidentale, de orientare de multe ori slugarnică faţă de Occident sau chiar într-o adevărată manie a occidentalizării. Exemplu clasic pentru o asemenea orientare „maniacală” faţă de Occident şi de subapreciere a ethosului ortodox este Petru cel Mare al Rusiei (1682-1725), care a ajuns până la a exercita prigoane urmărind să dezrădăcineze din sufletul rus obişnuinţele răsăritene şi să facă să treacă în societatea rusă un mod de viaţă şi de exprimare occidental. Dar şi în spaţiul elen nu au lipsit acoliţii Iluminismului, intelectualii care vedeau Occidentul ca fiind izbăvirea din necazuri şi garanţia siguranţei şi a stabilităţii. Un caz clasic este Adamantios Koraís, care, fiind profund iniţiat în modul occidental de viaţă, a dorit să transfere în Răsărit duhul Occidentului. Această încercare este înfăţişată cosmetizat sub haina teoriei „transfuziei” care presupune caracterul antic elen al culturii occidentale şi fireasca întoarcerea a poporului grec la baza iniţială şi la leagănul lui cultural.

Va trebui ca în acest punct să facem o precizare necesară. Când ne referim la Occident cu o anume dispoziţie critică, nu avem intenţia de a condamna sau de a respingem în bloc orice provine din Occident, nici, desigur, nu punem la îndoială faptul că Occidentul are ce să ofere în Răsărit. Problema este ce are să ofere şi ce nu şi ce nu poate, prin urmare, să ofere. Dispoziţia critică, şi scepticismul viu, şi împotrivirea Răsăritului se datorează faptului că intervenţiile occidentale, din perioada ocupaţiei france (1204 şi următorii) până la cele mai recente, urmăreau dominaţia, asimilarea şi prin urmare desfiinţarea teologiei răsăritene, a ethosului şi a vieţii bisericeşti ortodoxe. Cu alte cuvinte, toate aceste intervenţii urmăreau transformarea societăţilor ortodoxe după modelele occidentale. Astfel s-au creat în ţările ortodoxe focare occidentale, şcoli, fundaţii sociale, comunităţi religioase. Prin intermediul acestora şi în paralel cu ajutorul politic care venea din ţările occidentale, intervenţia occidentală a avut în esenţă un singur ţel, să conducă Răsăritul la Renaştere, să şteargă orice amintea de Bizanţ şi de gândirea patristică.

În acest scenariu al intervenţiilor occidentale nu va trebui să uităm Uniaţia. Începutul Uniaţiei se menţionează în anul 1215, când Conciliul latin de la Lateran a decis să „permită ţinerea obiceiurilor ortodocşilor, precum şi hirotonia bărbaţilor care erau de acord cu ţinerea obiceiurilor bisericeşti răsăritene”, cu condiţia că vor recunoaşte pe Papă ca fiind conducător al Bisericii şi vor accepta învăţătura dogmatică a Romei. Desigur, în fapt, Uniaţia apare după Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) şi îşi face simţită prezenţa după 1577, când se înfiinţează la Roma vestitul Colegiu al Sfântului Athanasie, ai cărui absolvenţi „ies cei mai fanatici apărători ai primatului papal”. Uniaţia a fost caracterizată drept un „sistem al vicleniei şi al înşelăciunii” şi este cea mai nelegiuită încercare de infiltrare, de aceea şi Sfântul Marcu Evghenicul foloseşte despre uniaţi cuvinte grele. Îi numeşte „greco-latini”, „jumătate oameni, jumătate animale” şi „asemenea centaurilor din mituri”.

În secolul al XX-lea, prin noile idei despre relaţiile interumane şi comunicare, prin contactele ecumenice şi discuţiile teologice s-au suspendat în foarte mare măsură campaniile prozelitiste organizate ale occidentalilor către Răsărit. Mai cu seamă lumea protestantă, dacă facem excepţie de mici biserici marginale care nu au încetat niciodată prozelitismul, a înţeles, sau cel puţin a arătat că a înţeles faptul că această tactică nu poate să aibă rezultate. Au înţeles că atunci când sunt agresaţi, oamenii se apără blindându-se în tradiţiile lor, cu rezultatul că se cultivă un duh al conservatorismului şi se întrerupe orice comunicare cu exteriorul.

Odată precizate aceste scurte remarci istorice putem să ne întoarcem la întrebările iniţiale. Unde se află azi Ortodoxia? Ce înseamnă azi aceste remarci istorice? Are azi lumea ortodoxă conştiinţa tradiţiei ei­? Poate fi actual discursul ei? Nu cumva este teoretică şi în afara realităţii teologia ortodoxă? Există la popoarele ortodoxe un punct comun de referinţă, o bază a unităţii sau nu cumva naţionalismele şi aspiraţiile parţiale eclipsează orizontul legăturii de dragoste? Aceste întrebări şi probabil şi altele, pe care le-a consemnat un observator contemporan al istoriei, ne obligă să formulăm anumite idei introductive care ar putea mai degrabă să conducă la o autocritică şi la o conştientizare mai profunde ale răspunderii şi misiunii noastre. Pentru început va trebui din nou să atragem atenţia că zorile secolului al XXI-lea găsesc Ortodoxia în faţa unor situaţii care într-adevăr o provoacă să dea mărturia ei. Mulţi cred că a venit ceasul Ortodoxiei. În esenţă trăim într-o lume a aşteptării, dar şi a nădejdii vii. După decenii de linişte, de bunăstare economică şi exaltare tehnologică, deşi ne-am fi aşteptat la o decădere a valorilor duhovniceşti, constatăm cu surpriză că lumea contemporană nu este lipsită de căutări metafizice. Omul de azi, obosit de propriile-i cuceriri, încătuşat în progresul pe care el însuşi l-a creat, se întoarce în chip conştient sau inconştient către ceea ce se află în afara cercului lui de influenţă. Întoarcerea către Biserică este cu deosebire vădită acolo unde propaganda antireligioasă s-a făcut prin măsuri politice şi sociale. Regimurile totalitare cu prigoanele lor împotriva Bisericii n-au reuşit decât să adeverească cuvintele lui Ioan Gură de Aur: „Câţi au războit Biserica au pierit, Biserica însă mai presus de cer s-a ridicat. Aşa măsură are Biserica prigonită, biruieşte când se unelteşte împotriva ei, se înalţă peste măsură fiind ocărâtă, mai strălucită se face”.

În paralel cu întoarcerea către Biserică, care, aşa cum am spus, este în mod impresionant prezentă acolo unde a prevalat decenii la rând prigoana, nu trebuie să ne lase indiferenţi faptul că, în ultimii ani, „lăstari” eretici, religii orientale şi parareligii câştigă tot mai mult teren, mai ales în medii tradiţional occidentale, dar şi în Răsăritul nostru. Aici nu putem să nu remarcăm expansiunea Islamului. Este un fapt recunoscut că Islamul, care veacuri la rând a rămas izolat în mediile lui tradiţionale, aspiră azi să-şi facă simţită prezenţa în toate spaţiile. Alături de prozelitismul organizat de către grupări religioase şi parareligioase, deplasarea populaţiilor pentru locuri mai bune de muncă, pentru recreare sau pur şi simplu pentru că astăzi călătoriile sunt mult facilitate, a creat probleme speciale în ţări tradiţional creştine.

Oameni cu alte tradiţii şi convingeri religioase creează focare în medii creştine şi alterează astfel fizionomia şi ethosul social al acestora. Acest fenomen nu a lăsat neatinse nici mediile ortodoxe. Bisericile occidentale şi mai ales lumea protestantă abordează această temă facil şi romantic. Ajung astfel la punctul să vorbească despre pluralismul necesar şi să recunoască Islamul sau alte religii orientale ca fiind în aceeaşi măsură valabile. Adesea ai impresia că în aceste locuri credinţa creştină se retrage, ca să cedeze locul unui fenomen religios nou a cărui caracteristică principală este sincretismul.

În spaţiul ortodox invazia altor religii creează adesea panică şi întreaga problemă este abordată cu o dispoziţie defensivă; este clar că lipseşte studiul serios, pregătirea şi folosirea experienţei altor popoare ortodoxe care au trăit şi au supravieţuit în medii necreştine. Desigur, în cadrele consfătuirilor şi contactelor panortodoxe se depun eforturi să existe în aceste invitaţii la dialog un serios cuvânt ortodox, însă necesităţile şi evenimentele se desfăşoară într-un ritm pe care de multe ori mecanismele Ortodoxiei nu pot să îl urmeze. Am putea spune că, nu rareori, ne lipseşte patosul pastoral şi misionar, ceva care cu adevărat ar juca un rol decisiv în această confruntare.

În efortul nostru de a schiţa realitatea de azi şi de a consemna anumite provocări pe care le întâmpină azi lumea ortodoxă, nu putem să tratăm cu indiferenţă fapte care cu adevărat evaluează autenticitatea relaţiilor intercreştine. Secolul al XX-lea a fost caracterizat ca secol al abordării ecumenice a realităţii intercreştine, ca secol deopotrivă al dialogului adevărului şi al dialogului dragostei. Cât de autentice au fost însă aceste contacte şi cât de sincer a fost dialogul? Nu cumva în spatele întâlnirilor ecumenice se ascundea ipocrizia confesională? Desigur, prezenţa ortodoxă la dialogurile intercreştine şi în relaţiile ecumenice a avut în mod constant o singură perspectivă, perspectiva mărturisirii credinţei. Mărturia aceasta a fost incompatibilă cu practica prozelitismului, după cum a fost incompatibilă şi cu o mentalitatea a compromisului.

Întrebarea cu care am dori să încheiem este următoarea: ce legătură pot avea toate aceste evenimente care se desfăşoară azi în fosta Europă de Est cu un autentic cuget de căutare ecumenică şi de dialog teologic? Popoarele ortodoxe care au nevoie de unitate, după lunga noapte întunecată a totalitarismului, a prigoanelor şi a lipsei de demnitate umane, sunt din nou învrăjbite. Ceea ce este tragic este faptul că în aceste învrăjbiri o importanţă decisivă o are intoleranţa religioasă, expansionismul creştin de tip medieval şi mentalitatea puterii, aşa cum a fost ea configurată în epoci de decădere duhovnicească.

Departamentul de Teologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena şi-a exprimat în 1992 neliniştea faţă de „încercările programate ale Vaticanului de a reactiva relicvele istorice ale Uniaţiei în Ucraina, în Moldova, în Iugoslavia, în Albania şi în Cehoslovacia împotriva încercatelor popoare ortodoxe, ca să impună dominaţia papismului în Europa de Est”. De asemenea, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, la serbarea Tronului, de Sfântul Apostol Andrei din 30 noiembrie 1991, în alocuţiunea sa către delegaţia Papei a subliniat fără ocolişuri că dialogul Ortodoxiei şi Romano-catolicismului „se află din nefericire în pericolul nu doar de a fi suspendat pe termen nedefinit şi cu perspective necunoscute, ci mai degrabă de a fi cu totul zădărnicit ca fiind nefolositor din cauza situaţiei inacceptabile create de către uniaţi în Europa de Est şi Centrală în relaţiile lor cu Bisericile Ortodoxe locale, care şi reprezintă confesiunea creştină dominantă tradiţională a regiunii, faţă de care dintru început ar trebui să se dea dovadă de un mai mare respect şi de încredere frăţească”.

Am putea să consemnăm multe asemenea cazuri şi proteste din diferite părţi ale spaţiului ortodox, dar chiar şi din unele medii ecumenice. Toate aceste semnalări dau mărturie despre impasul şi criza relaţiilor ecumenice. Ne aflăm oare la începutul unei epoci post-ecumenice? Lumea ortodoxă se află în faţa unor dileme şi nelinişti care o cheamă la reconsiderarea tacticii ei şi cu siguranţă la o prezenţă mai responsabilă. Este vremea să se acorde prioritate temelor interortodoxe, să se dea dovadă de unitate între popoarele ortodoxe. Este vremea să conştientizăm că nu putem să existăm ca ortodocşi, în lumea noastră în continuă schimbare, dacă fiecare continuă să trăiască în turnul lui de fildeş. Există o nevoie existenţială de a ieşi din îngustele noastre limite provinciale, ca să întâlnim şi să trăim Ortodoxia ecumenică. Va trebui ca teologia şi slujirea noastră, cateheza şi pastoraţia noastră să aibă ca scop cuvântul apostolic: „Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3).

Este o chestiune de sinceritate să mărturisim că adesea ortodocşii noştri se remarcă printr-o anume moleşeală, ca să nu spunem că nu rareori trecem prin perioade de afazie. Trăim cu viziunea veşniciei şi uităm prezentul. Misiunea noastră este uneori îngreunată de un anume sindrom al profesionalismului, lipseşte din diaconia noastră entuziasmul, fantezia şi îndrăzneala. Toţi constatăm că adesea lipsesc şi seriozitatea şi simţul răspunderii în acţiunile noastre. Lucrăm mai mult circumstanţial, superficial şi mai puţin cu teama că „blestemat este tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă” (Ieremia 48, 10).

Evenimentele pe care le trăim, mai ales acelea care au loc în spaţiul european şi evenimentele care urmează să vină nu ne lasă multe locuri unde să stăm liniştiţi. Nu putem noi, ortodocşii, să fim „spectatori pasivi” în faţa evoluţiilor tumultoase din istoria lumii care negreşit vor pecetlui mersul viitor al Bisericii pentru decenii de-acum înainte. În condiţiile de azi, Biserica occidentală, şi când spun Biserica occidentală mă refer la Vatican, a făcut prezenţa ei în mod special vizibilă. Prin mobilizarea tuturor forţelor pe care le poate direcţiona, ale diplomaţiei, ale formaţiunilor politice care recunosc autoritatea papală, şi mai ales prin reorganizarea Uniaţiei aspiră să adopte politica „faptului împlinit” acolo unde poporul ortodox are veacuri de istorie.

Desigur, ca ortodocşi nu dispunem, şi slavă lui Dumnezeu că nu dispunem, de putere seculară ca să putem influenţa evoluţiile politicii, nici ethosul nostru nu ne permite să avem o poziţie care să se sprijine pe mecanisme politice. Dispunem însă de capitaluri duhovniceşti pe care ni le-au lăsat moştenire Părinţii, dispunem de un preţios tezaur liturgic şi suntem părtaşi la o comuniune a Bisericilor Ortodoxe pe care le uneşte o credinţă şi un cuget. Datoria noastră supremă este să valorificăm unitatea noastră. Făclia nu trebuie să mai rămână „sub obroc” (Matei 5, 15). Este vremea să valorificăm, fiecare la măsura sa şi cu puterile sale, tezaurul pe care îl avem, cu siguranţă, „în vase de lut” (2 Corinteni 4, 7) şi care totuşi nu încetează să fie altceva decât „lumina Evangheliei slavei lui Hristos” (2 Corinteni 4, 4).

În deznădejdea şi nesiguranţa generală din lumea de azi, Ortodoxia se arată ca posibilitate reală şi unică de nădejde şi viaţă. Ţine de fiecare dintre noi, ca prin neîncetată căutare a vrerii lui Dumnezeu să materializăm în viaţa şi practica de fiecare zi această nădejde, pentru că, într-adevăr, „cel care caută şi împlineşte voia lui Dumnezeu este filosof, are înţelepciune faptică şi faptă înţeleaptă”.