Cuvânt din Sfântul Munte – la Mănăstirea Afteia

Sfântul Apostol Pavel spune într-una din Epistole: „Cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (…) le-a gătit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El” (1 Cor. 2, 9). Acestea, fraţii mei, le trăieşte cineva în monahism în deplinătatea lor. Monahul a fost chemat de către Dumnezeu şi nu este vorba doar de o chemare care ne-a adus la mănăstire, dar este şi o „tragere”. Căci Hristos Însuşi a spus: „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6, 44). Deci Dumnezeu şi-a făcut mare milă cu noi: fără să merităm, ne-a legat ochii şi ne-a trimis în locul acesta care se cheamă „mănăstire de metanie” (tradus literal din lb. gr., mănăstire de pocăinţă) ca să trăim pocăinţa. Pocăinţa monahului este continuă şi neîntreruptă. Călugărul nu se căieşte numai pentru faptele pe care le-a făcut când era în lume. Adevăratul monah, fraţii mei, fuge de toată fapta păcatului şi se luptă cu gândurile. Însă pocăinţa monahului constă cel mai mult în aceea că trebuie să calce peste „şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăşmaşului” (Luca 10, 19). Atunci vom deveni permanent purtători ai harului, atunci vom deveni purtători ai darurilor Duhului Sfânt. Pentru aceasta suntem răspunzători în faţa lui Dumnezeu, pentru că în monahism, când cineva este atent, găseşte plinătatea harului, găseşte liniştirea desăvârşită.

Dar taina reuşitei, fraţii mei, este acrivia conştiinţei. Şi în lume eram creştini. Şi acolo ne luptam pentru sufletele noastre. Prin urmare, nu am venit în mănăstire cu scopul de a ne mântui. Să nu fie! Oare ceilalţi fraţi ai noştri creştini nu se vor mântui? Am venit la mănăstire, dar mai exact, ne-a adus la mănăstire harul Duhului Sfânt ca să ne sfinţim şi am venit să ne ocupăm aici cu de-amănuntul de legea duhovnicească. Şi această preocupare amănunţită de legea duhovnicească este acrivia conştiinţei. Călugărul trebuie să se vadă totdeauna mai prejos decât alţii şi să pună un nou început în fiecare zi, în fiecare oră şi în fiecare clipă; să privească omul dinăuntru în permanenţă spunând: „Cum sunt acum patimile mele? În ce stare se află? S-au micşorat? Sunt mai puţine?” Pentru că patimilor, fraţii mei, le place să se întoarcă şi călugărul trebuie să fie atent în fiecare moment, să fie cu ochi mulţi ca şi heruvimii şi trebuie să poarte platoşa celei mai mari virtuţi care este ascultarea. Trebuie să fie atent monahul să nu aibă îndreptăţire de sine. Căci se spune în Pateric că pe monahul care împleteşte voia proprie cu îndreptăţirea de sine, trebuie să-l plângem.

Întâlnire cu monahi şi monahii la hramul Mănăstirii Afteia

Călugăr este acela care în tot ceasul îşi taie voia, pentru că astfel Îl imită în mod desăvârşit pe Dumnezeu-Cuvântul; şi trebuie, fără doar şi poate, să cinstească şi să respecte mai mult decât pe oricare alt om pe stareţa sau pe stareţul lui. În monahism nu învăţăm să ne închinăm omului, dar învăţăm că „stăreţia” este o instituţie duhovnicească şi Domnul a spus cu claritate: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine” (Luca 10, 16). Deci, fiecare neascultare faţă de stareţ se înalţă imediat la Dumnezeu. Facem ascultare pentru Hristos, postim pentru Hristos, ne nevoim pentru Hristos. Deci, pentru ca viaţa monahului să devină hristocentrică în întregime, trebuie ca monahul să-l vadă pe stareţ sau pe stareţă ca şi pe un model a lui Hristos.

Părintele Efrem Katunachiotul îmi spunea că s-a dus odată ca să planteze nişte copaci şi stareţul său nu i-a zis: „Să nu-i sădeşti”, însă fapta ucenicului nu era chiar după inima bătrânului; şi numai atât i-a spus: „În loc să te linişteşti, fiule, de ce plantezi pomii ăştia?” Şi, cu toate că i-a plantat, nici unul nu s-a prins. Toţi s-au uscat! Altă dată a primit binecuvântarea părintelui să sădească un pom—i-a zis bătrânul: „Dumnezeu să te ierte, sădeşte-l”—şi l-a sădit. Şi a prins acel copac, şi a crescut, şi a dat rod însutit. Nici o dată, fraţii şi surorile mele, să nu siliţi pe părintele duhovnicesc să vă dea o anumită poruncă. Cel care îl sileşte va avea multe de tras! Niciodată să nu cereţi să facă pogorăminte; dacă însă duhovnicul vrea să facă pogorământ deoarece aşa consideră potrivit, să acceptaţi, dar să nu cereţi niciodată voi înşivă pogorăminte. Să nu-l puneţi să vă explice unele lucruri pe care nu le-aţi putea înţelege.

Un mare Bătrân din Sfântul Munte a venit odată la mănăstirea noastră şi mi-a spus următoarele: „Eşti stareţ al unei mănăstiri mari şi vor veni mulţi care să se plângă pentru mănăstirea lor şi pentru stareţii lor. Niciodată să nu-i crezi, ori să le dai dreptate.” Ucenicul trebuie să fie neascultător numai în ceea ce priveşte problemele dogmatice şi morale. În orice altă problemă niciodată să nu spună „de ce ?”. Călugărul care spune „de ce ?”—aşa cum zice un Bătrân din Sfântul Munte—huleşte împotriva Duhului Sfânt. Şi, aşa cum subliniază Părintele Porfirie, trebuie să facem ascultare cu bucurie, căci monahul care face ascultare dar cârteşte, chiar dacă face în­treaga osteneală, în loc să primească o sută, primeşte numai trei. Un călugăr socotim că sporeşte doar dacă face ascultare, fraţii mei, pentru că Îl urmează întru totul pe Dumnezeu-Cuvântul care a făcut ascultare de Dumnezeu‑Tatăl; iar noi, de asemenea, ne vom uni cu Dumnezeu întru această taină a ascultării. Vedeţi, Hristos a zis: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 15, 4). Deci există o unire între Dumnezeu şi oameni, o divino-umanitate. Şi aceasta o realizează cu desăvârşire ucenicul adevărat, care trebuie să‑şi omoare şi voia şi cugetarea; şi atunci îşi omoară omul cel vechi. În Pateric se spune despre cineva care era căsătorit şi căruia un Bătrân i-a zis: „Du-te, omoară pe fiul tău, şi vino să te călugăreşti.” Oare Părinţii propovăduiau crima? Dar, vedeţi, acesta s-a dus să facă ascultare! Cineva însă, trimis de Bătrân, s-a dus şi l-a oprit.

Numai aşa putem dobândi harul Duhului Sfânt. Noi, oamenii de astăzi, nu avem multă putere, nici pentru multă postire, nici ca să suferim, nici alte nevoinţe mari pe care le făceau cei dinaintea noastră. Avem însă aceleaşi premise pentru a face ascultare. Tăierea voii este cea care aduce harul, iar voia proprie, după cum se spune la Pateric, este un zid uriaş între Dumnezeu şi om. Vedeţi, Sfântul Pavel cel Simplu s-a dus la Sfântul Antonie cel Mare la vârsta de şaizeci şi cinci de ani şi, cu simplitatea pe care o avea, s-a învrednicit să alunge diavoli. Dacă ţineţi minte, când Antonie cel Mare a trimis un demonizat la Sfântul Pavel, ce-a spus acest om simplu, Pavel, diavolului? „A zis Avva Antonie să ieşi, diavole!” Din acest cuvânt, din această frază, se vede totala ascultare a lui către Avva Antonie. De aceea şi voi, dacă vreţi să sporiţi duhovniceşte, dacă vreţi să primiţi în dar harul, să vină harul asupra voastră şi să spuneţi: „Hristoase al meu, nu-mi mai trimite har, căci ard, mă topesc, nu mai pot îndura”, trebuie să vă supuneţi, aşa cum v-am spus, cugetarea şi voia proprie. Călugărul nu face disciplină. Disciplina se face în armată. Noi, la mănăstire, facem ascultare duhovnicească şi intrăm în duhul Părinţilor care ne învaţă, al stareţului, părăsind orice judecată şi părere proprie, după cum spune proorocul David: „Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine” (Ps 72, 22). Căci dacă nu ne „omorâm”, nu poate învia noul Adam.

Povesteam şi ieri această întâmplare despre Sfântul Atanasie Athonitul: a trimis Sfântul Atanasie doi ucenici să pescuiască şi când s-au dus să pună metanie la stareţ şi să ia binecuvântare ca să meargă la mare, le-a zis: „Duceţi-vă în locul cutare ca să găsiţi peşte.” Iar monahii au răspuns: „Fie binecuvântat!” Dar, fiind pescari cu experienţă, pe drum ziceau între ei: „Stareţul ne-a zis să mergem acolo, însă nu cunoaşte marea. Doar pescuim de atâţia ani!… A zis să mergem acolo, dar… De fapt, ne-a zis doar să-i aducem peşte.” Şi s-au dus în altă parte unde era, într-adevăr, mulţi peşti; şi au adus foarte mulţi. Imediat ce a văzut Sfântul Atanasie peştii s-a bucurat; şi după ce i-au curăţat şi i-au spălat, din vorbă în vorbă, părinţii i-au zis: „Gheronda, ştii, am adus peştii, dar nu ne-am dus acolo unde ne-ai zis tu, ci în altă parte, unde ştiam noi că este mult peşte.” „Aşa?”, zice,

„Aruncaţi-i! Nu pun rod al neascultării pe masa călugărească!” Şi nu i-a părut rău stareţului nici de osteneala pescarilor, nici de osteneala celor care i-au curăţat căci, fiind om luminat şi insuflat de Dumnezeu, ştia ce roade rele dă neascultarea. Şi i-a aruncat pe toţi. Iar acest Părinte, care este patriarhul monahismului athonit, a fost învăţătorul milostivirii şi al iubirii, dar când era vorba de voia proprie era neîndurător şi sever, nu ierta nimic şi le spunea ucenicilor: „Aici, în această mănăstire în care eu sunt stareţ, fiecare are loc; însă cel care vrea să împlinească propria voie nu-şi are locul.” Monahul care-şi împlineşte voia lui este întunecat la minte. Una este, ca oameni, să ni se întâmple să alunecăm, nevoindu-ne, şi altceva este când în mod programat ne împotrivim şi vrem să împlinim voia noastră.

Ascultarea, fraţii mei, va aduce rugăciunea. Ascultarea va aduce toată starea duhovnicească. De aceea, cea mai mare armă a diavolului este dorinţa de a ne conduce singuri. Călugărul care vrea să se conducă singur, se împotriveşte, judecă, şi crede că toţi sunt de vină în afară de el însuşi. Însă jertfirea de sine în ascultare aduce roadele harului.

Îmi aduc aminte de Părintele Paisie, vrednicul de pomenire, care spunea odată că era la Mănăstirea Filotheu—pe când aceasta era încă idioritmică—şi trebuia ca după slujba privegherii Schimbării la Faţă să meargă la arsana, care era la distanţă de două ore de mers pe jos, pentru a-l aduce pe consilierul juridic al mănăstirii, care venea cu vaporul. Epitropul mănăstirii s-a gândit: „Pe cine să trimitem după priveghere? Să trimit un monah evlavios, care să nu mă refuze!” Pentru că, de obicei, monahul evlavios este cel ce împlineşte osteneala cea mai mare la mănăstire. Iar Părintele Paisie, de la 1 august până în ziua Schimbării la Faţă nu băuse apă, nici nu mâncase. Şi, cum îmi spunea, pentru că era foarte flămând, se hotărâse să se ducă după slujbă să ceară nişte pâine ca să mănânce. Îndată ce s-a zis: „Pentru rugăciunile…”, terminându-se privegherea dimineaţa, i-a spus epitropul: „Paisie, du-te imediat la arsana!” „M-am dus acolo şi am aşteptat corabia ca să-l preiau pe consilierul juridic ce venea de afară. Şi, stând acolo, zic: Maica Domnului, ce bine ar fi fost ca cineva să-mi fi dat un pic de pâine, fiindcă sunt foarte flămând! Şi imediat ce am terminat această rugăciune mi-am venit în fire şi am început a mă ocărî, zicându-mi: Bre Paisie, ce călugăr eşti tu de ceri la rugăciune lucruri materiale? Şi în timp ce aşteptam, din cauza oboselii m-a prins somnul. După câteva minute m-am trezit şi am văzut lângă mine o pâine caldă şi un ciorchine de strugure frumos mirositor. Şi nu am putut să mă opresc din plâns!”

Pentru că zicea Gheron Iosif Isihastul: „La sfârşitul răbdării epuizante afli în mod simţit harul lui Dumnezeu.” Dacă vreţi să ajungeţi la simţirea harului, trebuie să vă luptaţi pen­tru aceasta cu acrivia conştiinţei, arătând că „vânaţi” harul, că-l căutaţi cu nostalgie şi că-l doriţi. Şi nu va întârzia a veni înlăuntrul vostru şi a vă mângâia. Amin.

***

Monahii: Cum trebuie să postim pentru Sfânta Împărtăşanie?

Arhimandritul Efrem: În ceea ce priveşte Sfânta Împărtăşanie, am fost în unele mănăstiri şi m-am întristat. Să ştiţi că, în esenţă, nu există post înaintea împărtăşaniei. Oare preotul care slujeşte posteşte? Nu este decât o oarecare tradiţie evlavioasă a Bisericii care nu a fost respinsă; dar să se împărtăşească o monahie, un monah o dată la patruzeci de zile, la cincisprezece zile, cine a mai auzit? Sfânta Împărtăşanie trebuie să se facă des! Noi, în Sfântul Munte, de patru ori pe săptămână ne împărtăşim. Oare de ce se săvârşeşte Sfânta Liturghie, pentru cine?

Monahii: De ce de patru ori pe săptămână şi de ce nu de şapte ori sau de ce nu de două ori?

Arhim. Efrem: Deoarece suntem monahi şi ţinem trei zile de post, zile în care nu ne împărtăşim. Deci luni, fiind post în Sfântul Munte, ne împărtăşim marţi. Miercuri, la fel ca lunea, nu mâncăm cu ulei şi ne împărtăşim joi. Vineri postim pentru sâmbătă, iar sâmbătă seara mâncăm cu ulei şi ne împărtăşim duminica. Sfânta Împărtăşanie este o mare binecuvântare. Nu se împărtăşeşte nimeni pentru că este vrednic. Cine este vrednic să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului? Nimeni nu este. Ne împărtăşim pentru a deveni vrednici. De aceea, încetul cu încetul trebuie să înceteze această tradiţie greşită în România.

Monahii: Deja, pe noi ne privesc unii oameni în mod ciudat. De aici din Alba un seminarist spovedit şi trimis de la duhovnic, de la părintele Samuel, cu voie să se împărtăşească, s-a dus la o mănăstire şi a vrut să se împărtăşească căci era sărbătoare şi i s-a zis: „Hai, bă, ştiu că eşti sfinţişor de la Alba Iulia!” şi nu l-a împărtăşit preotul. Seminaristul a zis: „Am dezlegare de la duhovnic”, dar nu l-a împărtăşit.

Arhim. Efrem: Preotul care nu vrea să-i împărtăşească pe credincioşi ar trebui să fie pedepsit. Chiar dacă ar trăi cineva în desfrânare şi ar fi foarte cunoscută persoana aceea pentru viaţa păcătoasă, nu are voie preotul să-i spună în public ca nu trebuie să se împărtăşească, ci să-i spună numai în particular. Niciodată în mod public. Fiecare om este o persoană. Aceasta este o taină. Hristos ştia cine este Iuda, ştia că era iubitor de argint. Cu toate acestea l-a păstrat. De ce? Pentru că Hristos era smerit şi ţinea cont de persoana fiecăruia în parte. Vedeţi, cine le îngăduie dracilor să ispitească pe om, dacă nu Hristos?

Monahii: Dacă duhovnicul este de acord cu împărtăşania deasă, iar stareţul mănăstirii nu este de acord cu aceasta, de cine trebuie să ascultăm?

Arhim. Efrem: Cum aşa? Una spune egumenul şi alta duhovnicul? Este greşit, o astfel de situaţie nu trebuie să dureze! Stareţul este şi duhovnicul monahilor, nu doar o persoană „administrativă”, aşa cum se obişnuieşte aici. Dacă însă există un duhovnic şi altcineva este stareţ, trebuie să aibă o linie comună, să fie în acord.

Şi, pe cât putem, fraţilor, să fim cu luare aminte la vorbirea în deşert, căci omoară sufletul. De mergeţi de la chilie până la trapeză, ziceţi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă; Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă; Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Faceţi rucodelia? Ziceţi rugăciunea!

Monahii: Dacă până acum m-am împărtăşit foarte rar, ce trebuie să fac pentru a mă împărtăşi des, chiar de patru ori pe săptămână? Trebuie să nu mănânc cu ulei luni, miercuri, vineri? Dar dacă mănânc cu ulei, mă mai pot împărtăşi?

Arhim. Efrem: Desigur, cel ce doreşte a se împărtăşi des trebuie să postească cele trei zile de post, căci altfel s-ar crea o obişnuinţă proastă. Trebuie să mănânce fără ulei luni, miercuri, vineri. Dacă există anumite motive care te obligă să mănânci cu ulei, trebuie să fie luată legătura cu stareţul pentru ca acesta să ştie. Noi spunem acum nişte linii generale, dar stareţul este cel care hotărăşte.

Bine, vă mulţumesc că m-aţi ascultat…