Sfântul Elefterie, episcop al Illiricului

Astăzi Biserica prăznuieşte şi cinsteşte sfânta pomenire a Sfântului Sfinţit Mucenic Elefterie. Sfântul Elefterie este unul dintre primii mucenici ai Sfintei Biserici. Locul lui de baştină este Roma. Tatăl lui era înalt demnitar în statul roman, iar mama, Anthia, era ucenică a Apostolului Pavel. Foarte curând Eleftherie a rămas orfan de tată şi mama lui l-a crescut cu multă dragoste şi grijă. L-a înfăţişat episcopului de atunci al Romei, lângă care a învăţat Sfintele Scripturi. De la o vârstă foarte timpurie, Sfântul Elefterie, pentru marea lui dăruire faţă de cele bisericeşti şi pentru dobândirea virtuţii, a fost hirotonit diacon, apoi preot şi episcop.

La vârsta de 20 de ani, Sfântul Elefterie era deja Episcop al Illiricului, în Avlóna din Epirul de Nord. Încă de atunci, în acel pământ sfânt sufla vânt creştin şi se făcea auzit cuvântul Evangheliei. Să nu ne mire faptul că de la aşa o vârstă timpurie Sfântul Elefterie a ajuns episcop. Biserica încă nu aşezase canoane cu privire la vârsta clericilor, potrivit cărora acum diaconii sunt hirotoniţi după 25 de ani, preoţii după 30 de ani, iar episcopii după 35 de ani. Dar Sfântului Elefterie i se aplică acel cuvânt al Apostolului Pavel către Timotei: „nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale” (1 Timotei 4: 12), precum şi cuvântul pe care îl citim în Vechiul Testament cum că „bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă” (Înţelepciunea lui Solomon 4: 8), căci nimeni nu este vrednic de respect doar pentru anii vârstei sale.

Încă de la o vârstă foarte tânără, Sfântul Elefterie era cuviincios şi înţelept, precum cel mai cinstit şi vrednic de preţuire dintre bătrâni, şi şi-a încheiat viaţa printr-o cumplită moarte martirică. Ce altceva mai bun să râvnească un tânăr, dacă e să moară, decât o moarte bărbătească şi cinstită? Anticii, când mergeau la luptă, cântau: „Bună este moartea atunci când cel viteaz cade în luptă…”. Dar să cadă un tânăr pentru credinţa lui în Hristos nu este doar un lucru bun şi eroic, ci incomparabil mai mult, este jertfa supremă pentru Binele absolut care este Dumnezeu. Credinciosul care îşi dă viaţa în bătălia credinţei, nu este simplu erou, ci este martor al Învierii lui Hristos.

Sfântul Elefterie, prin râvna, blândeţea şi înţeleapta lui învăţătură, foarte curând a adus la credinţa în Hristos o mare mulţime de oameni din actualul Epir de Nord. De aceea, idolatrii fanatici l-au denunţat Împăratului Adrian. Iar împăratul a trimis la Avlóna un general însoţit de ostaşi, ca să-l aducă pe Sfânt la Roma. Pe drum, mulţi dintre ostaşi, văzându-l şi auzindu-l pe Sfântul Elefterie, au crezut în Hristos şi s-au botezat. La Roma, Adrian a încercat cu făgăduinţe să îl facă pe Sfânt să îşi schimbe credinţa, dar el a răspuns: „Cum să consimt să mă închin ca unor dumnezei statuilor nesimţitoare şi neînsufleţite? Mă mir cum voi, oameni cu raţiune, vă închinaţi la zei de lemn şi de piatră şi Îl dispreţuiţi pe Creatorul lumii, pe adevăratul Dumnezeu!”.

Nu e nevoie să povestim caznele prin care călăii l-au chinuit pe Sfânt, una e mai cumplită decât cealaltă, atât cât poate gândi şi născoci răutatea oamenilor. L-au aşezat pe un pat de fier şi sub el au aprins foc, ca să îl frigă. L-au vârât în smoală să îl fiarbă. L-au aruncat să îl ardă într-un cuptor de foc. L-au legat, ca să fie târât de cai sălbatici. L-au aruncat la fiarele sălbatice, ca să îl sfâşie. Harul lui Dumnezeu l-a păzit însă în toate nevătămat, aşa încât şi dintre călăii care îl chinuiau, mulţi au crezut în Hristos. La sfârşit, împăratul a dat poruncă să i se taie capul. Astfel, Sfântul Elefterie a primit îndoită cunună a biruinţei, ca slujitor al altarului şi ca martir. Amin.

Sursa: € Mitropolitul de Sérvia şi Kozáni, kir Dionisios, Icoane însufleţite, p. 162.