Naşterea lui Hristos – partea a II-a

9. O întrebarea fundamentală legată de Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul este: de ce S-a întrupat a doua Persoană a Sfintei Treimi şi nu prima (Tatăl) sau a treia (Sfântul Duh)? Desigur, întreaga Sfântă Treime a participat la Întrupare, de vreme ce Cuvântul a luat fire omenească, Tatăl a binevoit întruparea Fiului Său, iar Duhul Sfânt a fost împreună-lucrător al Întrupării, având în vedere faptul că Hristos a fost zămislit de la Duhul Sfânt. Cert este, însă, că firea omenească a fost asumată de cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Există trei motive principale ale acestui fapt.

Primul a fost acela că Dumnezeu Cuvântul este prototipul creării omului. Fiul lui Dumnezeu este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. 1, 15), iar omul este creat după chipul lui Dumnezeu, adică chipul Cuvântului. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin, omul a fost făcut după chipul Cuvântului, adică i s-a dat puterea înţelegerii [duhovniceşti] şi libertate, şi după asemănare, adică a primit desăvârşirea în virtuţi, atât cât i-a fost cu putinţă firii omeneşti. Însă, prin încălcarea poruncilor, chipul s-a întunecat şi omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinţa firească fiind pătrunderea în om a stricăciunii şi a morţii. Pentru aceasta Cuvântul S-a întrupat ca să îl rezidească pe om şi să îl conducă acolo unde ar fi ajuns prin harul lui Dumnezeu şi prin propria lui strădanie.

Atunci când ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adică chipul şi asemănarea, dar noi nu le-am păstrat, ci le-am pierdut. Acum însă vine Dumnezeu Cuvântul, prototipul creaţiei noastre, şi ia asupra Sa cele mai de jos, adică firea noastră, ca să ne elibereze de stricăciune, să reînnoiască vasul care se murdărise şi se zdrobise, ca să ne izbăvească de robia diavolului şi să ne înveţe drumul spre noua viaţă.

Întoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocăinţă, aşa cum ne învaţă Sfântul Athanasie cel Mare, pentru că în urma păcatului intraseră în om moartea şi stricăciunea. Prin urmare, era necesar ca moartea să fie biruită. Astfel, prin Întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu a luat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu trup preacurat, dar, cu toate acestea, supus morţii şi patimii, ca să biruiască moartea şi pe diavol şi să Se facă prototipul noii creaţii.

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi a fost păstrarea neschimbată a însuşirii Sale ipostatice, având în vedere faptul că fiecare Persoană din Treime are o însuşire neschimbătoare: Tatăl este Tată, şi nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu, şi nu Tată, iar Sfântul Duh este Sfântul Duh, şi nu Tată sau Fiu. Aceste însuşiri nu se pot schimba, evolua sau transforma. Tatăl nu putea să devină Fiu, şi nici Sfântul Duh nu putea să se nască, de vreme ce purcede din Tatăl; în schimb, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a născut din Tatăl mai înainte de timp, putea să Se nască şi în timp, după trup, din Preasfânta Fecioară. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului şi astfel, însuşirea Sa rămâne neschimbată.

Al treilea motiv al Întrupării celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a fost acela că Fiul este Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne face cunoscută voia Tatălui. De altfel, El Se arată adesea şi în Vechiul Testament, făcând cunoscută voia lui Dumnezeu Tatăl.

Aşadar, noi dobândim mântuire de la Cuvântul întrupat, prin Care suntem duşi înaintea Părintelui Său, pentru că El este poarta prin care intrăm în casa Tatălui, căci, dacă Hristos este poarta oilor Sale, cheia este Duhul Sfânt (Sfântul Simeon Noul Theolog).

10. Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a urmărit îndreptarea lui Adam şi a Evei, dar înainte de toate îndumnezeirea omului. Potrivit învăţăturii Sfântului Athanasie cel Mare, Dumnezeu S-a făcut om, ca să îl facă pe om dumnezeu. Acelaşi lucru este spus şi de troparele Bisericii: „Dumnezeu Se face om, ca să-l facă pe Adam Dumnezeu”.

Căderea lui Adam a fost una morală, ci ontologică, pentru că a pervertit întreaga lui existenţă. Acest fapt, desigur, a avut şi urmări morale. Prin păcat, omul s-a golit de harul dumnezeiesc, a pierdut îndrăzneala în faţa lui Dumnezeu, s-a acoperit de grosolănia vieţii pline de trudă (acoperirea cu frunzele de smochin), s-a înconjurat de moarte, adică în stricăciune şi în grăsimea cărnii (îmbrăcarea cu haine de piele), a fost izgonit din Rai, s-a osândit la moarte şi a căzut sub stăpânirea stricăciunii. Din mila şi din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu l-a povăţuit pe om în multe feluri, iar în cele din urmă, pentru ca moartea să fie biruită şi omul să fie îndreptat spre îndumnezeire, Dumnezeu S-a întrupat. De altfel, întruparea era încă de la început în planul lui Dumnezeu, de vreme ce, după cum am arătat şi mai înainte, nu exista o altă cale ca omul să ajungă la îndumnezeire.

Întruparea lui Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu arată bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. Bunătatea, pentru că nu a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii Sale, ci i-a întins o mână de ajutor. Înţelepciunea, pentru că a găsit cea mai bună rezolvare pentru tot ce părea imposibil. Dreptatea, pentru că după cădere, nu a făcut un alt om care să se lupte cu diavolul şi nici nu l-a desprins pe om cu forţa de moarte, ci l-a făcut biruitor chiar pe el prin faptul că Dumnezeu Însuşi a luat trupul muritor şi supus patimii. Puterea, pentru că i-a fost cu putinţă să facă toate acestea, adică să Se facă om, chiar dacă în acelaşi timp a rămas Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (Sfântul Ioan Damaschin).

Prin urmare, îndumnezeirea nu este un lux al vieţii duhovniceşti, ci este scopul şi desăvârşirea omului. Prin Dumnezeu-Omul Hristos, omul poate ajunge de la chip la asemănare, adică la îndumnezeire. În Hristos s-a îndumnezeit firea omenească asumată de El şi de aceea, atunci când omul se uneşte cu El poate să îndumnezeiască şi propriul său ipostas. De vreme ce s-a descoperit medicamentul mântuirii, fiecare om bolnav poate să îl ia şi astfel să dobândească tămăduirea.

Îndumnezeirea omului se mai numeşte şi tămăduire sau vindecare, pentru că omul care merge pe această cale se vindecă de stricăciune şi de moarte şi se izbăveşte din asuprirea diavolului. În Biserica veche existau eretici care învăţau că Hristos a luat sufletul şi trupul omului, dar nu şi mintea-nous sa. Răspunzând la aceasta, Sfântul Grigorie Theologul spune că Hristos a luat întreaga fire omenească, adică trupul, sufletul, mintea-nous şi toate celelalte elemente care alcătuiesc firea omenească, pentru că altfel, nu ar fi putut să le vindece. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi luat şi mintea-nous, aceasta ar fi rămas netămăduită. „Ceea ce [Hristos] nu a asumat, nu a vindecat; ceea ce se uneşte cu Dumnezeu, se mântuieşte”.

După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, la crearea lumii şi a omului au fost lăsate cinci divizări, şi anume: între creat şi necreat, între îngeri şi oameni, între cer şi pământ, între Rai (Edenul fizic) şi lume, între bărbat şi femeie. Primul Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu şi prin strădania personală, să depăşească aceste rupturi. Ceea ce nu a reuşit să facă primul Adam a reuşit Hristos, Care este noul Adam. Astfel, s-a dat posibilitatea fiecărui om să depăşească prin unirea cu Hristos toate aceste despărţiri.

11. Întruparea se mai numeşte şi deşertare sau chenoză. În acest sens, cuvântul Sfântului Apostol Pavel este uluitor: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8).

Deşertarea Cuvântului trebuie interpretată ca bunăvoinţă a lui Dumnezeu: „arată bunăvoinţă spre robii Săi printr-o pogorâre de nespus şi de neînţeles” (Sfântul Ioan Damaschin). Cuvântul Se pogoară la neamul omenesc luând chip de rob, adică trup, dar, pentru ca să fie încăput, Îşi micşorează, Îşi scade într-un anumit fel dumnezeirea, fără însă a înceta să fie Dumnezeu (Sfântul Grigorie Theologul). În legătură cu aceasta, Sfântul Grigorie Theologul spune: „Cel Plin se goleşte, se goleşte de slava Sa şi Se face mic, ca prin El eu să mă împărtăşesc de plinire”.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este rămâne pentru totdeauna deofiinţă cu Tatăl. Acest lucru este firesc, deoarece egalitatea nu Şi-a dobândit-o prin forţă. Prin întruparea Sa, Şi-a asumat firea omenească ascunzându-Şi Dumnezeirea, ca să mântuiască neamul omenesc. Se pogoară la robii Săi, iar „înălţimea sa nepogorâtă se pogoară fără a se pogorî” (Sfântul Ioan Damaschin). Marea taină a deşertării se poate reda numai prin exprimări apofatice, negative.

Deşertarea de Sine a lui Hristos, chenoza, nu a constat în faptul că S-a născut sărac, că a trăit într-o familie modestă, că a trăit de mic pribegia, persecuţia şi necazurile, că a cunoscut ura oamenilor etc., ci în aceea că a luat firea omenească supusă morţii şi patimio. Faptul că Dumnezeul necreat a luat firea creată a omului, ca ziditul s-a unit cu neziditul, se numeşte golire şi sărăcire a lui Hristos.

Împlinirea-îndumnezeire a omului nu putea avea loc fără chenoză. În plus, sfânta deşertare-chenoză a arătat ce anume este dragostea, şi anume că dragostea înseamnă deşertare de sine, jertfă, dăruire şi asumare a celuilalt. De aceea, cu cât omul înaintează spre luminare şi îndumnezeire, cu atât mai mult se goleşte de sine şi invers.

12. Urmarea chenozei a fost faptul că, Hristos, asumându-Şi firea omenească a luat şi aşa-numitele patimi fireşti şi ireproşabile sau afectele. De vreme ce Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a luat firea omului, El Şi-a asumat toate câte aparţin omului, afară de păcat.

Atunci când ne referim la patimile ireproşabile, prin ele nu înţelegem patimile care depind de noi, în sensul că fac obiectul alegerii sau preferinţei noastre, ci patimile care au intrat după încălcarea poruncii. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, rănirea trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea îngerilor din cauza slăbiciunii firii. Acestea nu sunt păcate, dar sunt consecinţe ale păcatului.

Pentru că a vrut să biruiască moartea şi pe diavol, Hristos a luat trup muritor şi supus patimii şi S-a făcut om adevărat, nu o închipuire. Tocmai de aceea a şi luat asupra Sa şi aşa-zisele patimi nepăcătoase şi fireşti. Astfel, vedem că Îi că îi era foame şi sete, că obosea, că lăcrima, că cerea izbăvire de moarte etc.

Însă Hristos nu a luat pofta trupească, aşa cum lucrează ea în firea bărbătească. Acest lucru are legătură cu faptul că nu a fost zămislit prin sămânţă, ci de la Duhul Sfânt. De altfel, pofta bărbătească, strâns legată de instinctul de reproducere este însoţită de gânduri, dorinţe, de stârniri ale cărnii etc, însă Hristos nu a avut niciodată asemenea probleme, pentru că „nu a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, aşa cum am spus şi mai înainte, Hristos a luat asupra Sa patimile fireşti şi nepăcătoase, dar nu şi păcatul. Atunci când Hristos era ispitit de diavol, ispita nu venea dinăuntru, prin gânduri, ci din afară. „Cel viclean îl ispitea de afară, nu din gânduri…”.

Hristos a fost noul Adam, „singurul lucru nou sub soare”, Dumnezeu-Omul Hristos, fapt pentru care patimile nepăcătoase luate de El se mişcau şi după fire şi mai presus de fire. Patimile se mişcau după fire, adică, spre exemplu, Îi era foame şi sete ca tuturor oamenilor, dar numai atunci când El Însuşi voia ca trupul Său să sufere cele fireşti pentru om. „Când îngăduia trupului, suferea cele ale trupului”. Patimile ireproşabile se mişcau în Hristos şi mai presus de fire, pentru că era cu neputinţă ca El să sufere ceva împotriva voinţei Sale. În cazul lui Hristos nu a existat nimic care să fie impus. De aceea, Îi era foame, sete sau teamă numai atunci când El consimţea şi, de asemenea, a murit atunci când a voit. Cu alte cuvinte, patimile ireproşabile, nepăcătoase, nu aveau putere asupra Lui, ci Hristos era Cel Care avea putere asupra lor (Sfântul Ioan Damaschin).

Dacă la omul care ajunge la îndumnezeirii, şi anume în timpul vederii lui Dumnezeu, toate energiile trupeşti ajung să se suspende, cu atât mai mult acest lucru se petrecea în cazul lui Hristos. Hristos a murit ca om, dar a murit numai atunci când a voit. De aceea, „strigând cu mare glas Şi-a dat Duhul” (Matei 27, 50). Un om epuizat nu poate să strige cu putere. Hristos Şi-a dat sufletul prin voia Lui, strigând cu mare glas, ceea ce înseamnă că nu S-a stins puţin câte puţin, după cum se întâmplă cu muribunzii în agonie, ci a murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu.

13. De-a lungul acestor analize am spus în mod repetat că, prin Întrupare, firea dumnezeiască s-a unit ipostatic cu firea omenească. Acest lucru se cuvine să îl cercetăm mai în amănunt asupra temei întrupării, pe cât ne este în putinţă, pe temeiul învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Desigur, Întruparea este o taină şi, nefiindu-ne îngăduit demersul filosofic asupra ei, ne sprijinim pe învăţătura Sfinţilor noştri îndumnezeiţi care au primit revelaţia pentru că au ajuns la îndumnezeire. Şi precum Prorocul Moise, ajungând la vederea lui Dumnezeu, a fost iniţiat în multe taine de negrăit, acelaşi lucru şi mai mult s-a petrecut în cazul Sfinţilor îndumnezeiţi ai Noului Testament.

În Biserica veche existau diferiţi eretici care, prin gândire filosofică, încercau să înţeleagă cum lucrau cele două firi ale lui Hristos, adică firea dumnezeiască şi firea omenească. Putem distinge cu precădere două opinii principale: cea nestoriană şi cea monofizită. Potrivit nestorienilor, cele două firi şi trăsăturile lor caracteristice sunt total diferite, adică nu sunt de acelaşi tip, nu era cu putinţă ca firea dumnezeiască să se unească cu firea omenească. Prin urmare, aşa cum susţineau ei, firea omenească a fost numai o anexă a celei dumnezeieşti, iar unirea a fost într-un fel ca lipirea a două bucăţi de lemn. Dimpotrivă, după învăţătura monofizită, firea dumnezeiască a absorbit firea omenească şi, de aceea, firea dumnezeiască şi-a pierdut trăsăturile caracteristice.

Combătând aceste puncte de vedere eretice, Biserica a dogmatizat că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, adică Dumnezeu-Om, că firea omenească s-a unit cu firea dumnezeiască în Ipostasul Cuvântului şi, prin urmare, Hristos are „două firi unite fără amestecare, fără schimbare, fără despărţire, fără împărţire”. Această învăţătură se păstrează într-un tropar din Octoih închinat Maicii Domnului, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin: „nicicum n-a răbdat schimbare sau amestecare sau despărţire, ci a păzit întreagă osebirea amândurora firilor”. Cu alte cuvinte, fiecare fire a păstrat propriile ei trăsături şi, astfel, cele două firi nici  nu s-au schimbat, nici nu s-au amestecat, dar nici nu s-au despărţit.

În continuare, va trebui să ne oprim puţin asupra cuvintelor „fără schimbare”, „fără amestecare” şi „fără despărţire”, potrivit învăţăturii Sfântului Ioan Damaschin, pentru că în acestea se ascunde taina legăturii dintre cele două firi ale lui Hristos.

„Fără schimbare” arată că nici una din cele două firi nu şi-a pierdut trăsăturile caracteristice. Atunci când s-au petrecut moartea şi învierea lui Lazăr, firea omenească a lui Hristos a vărsat lacrimi, care sunt caracteristice firii omeneşti, în vreme ce firea dumnezeiască l-a înviat pe Lazăr, lucru propriu firii dumnezeieşti. Aşadar, în Hristos, ziditul rămâne zidit, muritor, descriptibil şi văzut, în vreme ce neziditul rămâne nezidit, nedescriptibil şi nevăzut.

„Fără amestecare” desemnează faptul că nu există nici o confuzie între lucrările-energiile celor două firi. În cazul lui Lazăr, nu firea omenească a lui Hristos îi redă viaţa, nici lacrimile nu sunt vărsate de firea dumnezeiască. Toate minunile au fost săvârşite de Dumnezeirea Sa, dar nu fără trup, iar toate cele smerite au fost săvârşite de trup, dar nu fără Dumnezeire. Aşadar, adevărul este că, în Hristos nu există amestecare între lucrările celor două firi. Firea dumnezeiască îşi împărtăşeşte slava şi trupului, dar nu pătimeşte şi nu participă la pătimirile acestuia.

Cuvintele „fără schimbare” şi „fără amestecare” trebuie neapărat analizate împreună cu cel de-al treilea cuvânt, care este „fără despărţire”. „Fără despărţire” înseamnă că cele două firi sunt nedespărţite şi inseparabile, adică nu se despart niciodată. Fiecare fire lucrează în Hristos „în comuniune cu cealaltă”. În exemplul învierii lui Lazăr, spunem că a lăcrimat firea omenească şi că a dat viaţă firea dumnezeiască, dar cele două firi erau unite datorită ipostasului. Prin urmare, Hristos [întreg] l-a înviat pe Lazăr. Atunci când pătimea cu trupul, Dumnezeirea era unită cu trupul, dar rămânea pasivă, iar când lucra Dumnezeirea Cuvântului, sfânta minte-nous a lui Hristos era unită cu Dumnezeirea, cunoscând cele care se săvârşeau.

Datorită unirii ipostatice, Hristos nu le săvârşea pe cele omeneşti ca om, pentru că, în acelaşi timp, El era şi Dumnezeu, dar nici pe cele dumnezeieşti nu le săvârşea ca un Dumnezeu, pentru că era om. Aceasta este urmarea adevărului că cele două firi s-au unit ipostatic, adică s-au unit fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire, astfel încât fiecare dintre ele se mişca în comuniune cu cealaltă, în ipostasul Cuvântului.

După unirea ipostatică a celor două firi, a existat o singură Persoană, un singur Ipostas. Nestorie a ajuns ca printr-o gândire filosofică să susţină categoric că fiecare fire îşi are persoana ei. El spunea că, prin unirea celor două firi, Hristos a luat două persoane, adică persoana Dumnezeirii şi persoana omenescului, şi că astfel a rezultat o a treia persoană, pe care el a numit-o „persoana iconomiei” sau „persoana legii”. După gândirea lui Nestorie, persoana lui Hristos nu se identifică nici cu persoana lui Dumnezeu şi nici cu persoana omului; de aceea, atunci când cele două firi se separă, această persoană încetează să mai existe.

Şi aceste puncte de vedere eretice au fost respinse de Biserică. Unirea celor două firi a avut loc în Persoana Cuvântului. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, Însuşi Dumnezeu Cuvântul a devenit Ipostas în trup. „Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas în trup”. Hristos este unul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, şi este închinat în întregime, ca unul ce este alcătuit din fire dumnezeiască şi omenească. Prin urmare, şi trupul primeşte închinare tocmai pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas în el. Aceasta înseamnă că Hristos nu este alcătuit din două persoane şi mai înseamnă că, prin unire, nu s-a format o persoană a Legii, pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut Ipostas al trupului, iar firea dumnezeiască şi firea omenească s-au unit fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire în ipostasul Cuvântului.

Mai mult decât atât, cele două firi se întrepătrund fără să îşi piardă caracteristicile. Trebuie însă precizat faptul că întrepătrunderea-perihoreza se face numai de către firea dumnezeiască, pentru că fiind nezidită, aceasta trece prin toate şi nimic nu poate să treacă prin ea. Aşadar, avem de-a face cu unirea şi înfăşurarea celor două firi, dar numai de către firea dumnezeiască, în acelaşi fel în care soarele transmite energiile sale către noi, dar rămâne în afara energiilor noastre.

Desigur, având două firi, Hristos a avut două lucrări şi două voiri. Lucrările nu sunt ale persoanei, ci ale firilor. Aceste energii vin totuşi de la Persoana comună, de la ipostasul Cuvântului. Aşadar, firile nu lucrează fără a depinde de Ipostasul Cuvântului. La fel se petrece cu lucrările.

14. Dogma hristologică are o mare importanţă, pentru că este strâns legată de eclesiologie, de antropologie şi de soteriologie. Sfinţii Părinţi dau o mare însemnătate învăţăturii hristologice, deoarece, dacă aceasta este deformată, în mod automat, este deformată şi învăţătura eclesiologică, antropologică şi soteriologică. Printr-o asemenea deformare, Biserica s-ar transforma într-o asociaţie omenească sau într-o organizaţie religioasă, adică într-o adunare, iar omul şi-ar pierde scopul vieţii, de vreme ce ar devia de la drumul şi de la mijloacele care duc spre mântuire.

Dezvoltând câteva dintre aspectele subtile ale dogmei hristologice, trebuie să ne referim şi la discuţia iscată pe marginea sintagmelor „fire compusă” şi „ipostas compus”, deoarece, la fel ca în trecut, şi în prezent are loc o mare dezbatere în legătură cu diferenţa dintre acestea.

Monofiziţii spuneau că, prin unirea celor două firi ale lui Hristos, s-a format o singură fire, pe care ei au numit-o „fire compusă”. Astfel, judecând lucrurile, ei susţineau ideea că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască. Punctul de vedere monofizit deformează însă caracterul „neschimbat” al unirii celor două firi. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, de vreme ce firea compusă este ceva diferit de cele iniţiale, ea nu este deofiinţă nici cu firea dumnezeiască, nici cu cea omenească. Pentru a exemplifica acest lucru, el se referă la alcătuirea trupului omenesc din patru elemente: focul, aerul, apa şi pământul. După formare, trupul este ceva diferit, pentru că nu mai este nici foc, nici aer, nici apă şi nici pământ. Prin urmare, dacă pentru Hristos am folosi sintagma „fire compusă”, atunci Hristos nu ar mai fi deofiinţă nici cu Tatăl, după firea dumnezeiască, şi nici cu Maica Sa şi cu noi, cu firea dumnezeiască. Prin urmare, Hristos nu ar mai putea fi numit nici Dumnezeu şi nici om.

Sfântul Ioan Damaschin, care este integrat organic în Tradiţia ortodoxă, respinge termenul de „fire compusă” şi introduce formula „ipostas compus”. Desigur, şi această formulare trebuie interpretată în spirit ortodox, pentru că aceasta poate fi deformată. Să vedem puţin cum putem vorbi ortodox despre „ipostas compus”.

Înainte de Întrupare, Ipostasul Fiului lui Dumnezeu Cuvântul era simplu, necompus, netrupesc, nezidit, nevăzut, neatins, de nedescris, avânt tot ceea ce avea şi Tatăl şi diferind doar modul de existenţă, anume că Tatăl este nenăscut, iar Fiul este născut. După Întrupare, însă, Ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul a devenit compus, în sensul alcătuirii din dumnezeiesc şi omenesc. Aşadar, după ce Hristos a luat trup, Ipostasul Său unic, alcătuit din două firi, este nezidit, după firea dumnezeiască, şi zidit după cea omenească; nevăzut, după firea dumnezeiască, şi văzut, după firea omenească.

Dacă nu acceptăm expresia „Ipostas compus”, cădem fie în nestorianism, pentru că acceptăm două ipostasuri în Hristos, fie în monofizitism, pentru că suntem de acord cu modificarea şi confuzia celor două firi.

Aşadar, cele două firi ale lui Hristos s-au unit „într-un singur Ipostas compus”. Vorbind despre Ipostas compus, ne referim neapărat la alcătuirea „din două firi desăvârşite, cea dumnezeiască şi cea omenească”.

Desigur, este posibilă şi înţelegerea eretică a acestei sintagme, fie prin credinţa că s-ar fi format un ipostas din alte două ipostasuri, adică cel dumnezeiesc şi cel omenesc, fie prin acceptarea existenţei unui alt ipostas din două firi. Sintagma „Ipostas compus” respinge asemenea răstălmăciri eretice, pentru că ea desemnează un ipostas alcătuit din două firi şi care are două firi. Cu alte cuvinte, în Tradiţia ortodoxă, atunci când vorbim despre „Ipostas compus” nu înţelegem numai că ipostasul a fost alcătuit din „două firi desăvârşite”, ci şi că ipostasul lucrează şi este cunoscut în amândouă firile. În acest fel, se evită atât nestorianismul, cât şi monofizitismul.

15. În Slava Laudelor din slujba praznicului Crăciunului se cântă: „Pentru aceasta şi noi aducem Ţie, în loc de dar de bani bogăţia teologhisirii celei drept-credincioase”. Dumnezeiasca Întrupare nu este dăruită oamenilor pentru a conduce la gânduri pioase sau la felurite analize psihologice şi sentimentale. Asemenea analize, dacă sunt făcute la o vârstă trupească şi duhovnicească corespunzătoare, pot duce la anumite rezultate, dar în cele din urmă, taina Întrupării trebuie analizată tot în atmosfera teologiei ortodoxe. Cum s-ar putea altfel, de vreme ce avem de-a face cu unirea dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în Ipostasul Cuvântului, care este un lucru nou, peste fire şi de neconceput pentru mintea omenească?

Dincolo de ceea ce am spus până acum, putem să vedem în continuare patru aspecte ce înfăţişează o abordare personală a acestei mari sărbători, care este maica tuturor Praznicelor Împărăteşti.

În primul rând, peştera în care S-a născut Hristos este întruchiparea Bisericii. Sfântul Athanasie cel Mare demonstrează acest lucru: Sălaşul unde a născut Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii, pentru că ieslea este jertfelnicul, Iosif este preotul de rând, magii sunt clericii, păstorii sunt diaconii, îngerii sunt preoţii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfânta Fecioară este tronul, vasele în care se amestecă vinul cu apa sunt sânii, întruparea este mantia, Heruvimii – ripidele, Sfântul Duh este discul, iar Tatăl, Care acoperă totul prin puterea Sa, este acoperământul discului.

Biserica este Trupul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos, Care a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu şi care S-a născut, S-a schimbat la faţă, a pătimit, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. În timpul Sfintei Liturghii este săvârşită toată această mare taină şi ni se dă posibilitatea de a ne împărtăşi din harul lui Hristos. Aşa cum Biserica nu este o organizaţie omenească, nici Sfânta Liturghie nu este o ceremonie de rememorare sau de satisfacere a simţurilor noastre.

În al doilea rând, firea dumnezeiască este pentru totdeauna unită cu firea omenească, fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire şi fără împărţire în ipostasul Cuvântului. Aceasta înseamnă că cele două firi nu s-au despărţit şi nu se despart niciodată. În prezent, ne putem împărtăşi din Trupul îndumnezeit al Cuvântului, tocmai pentru că firea omenească rămâne nedespărţită de cea dumnezeiască, adică Dumnezeul-Om există pentru totdeauna. Împărtăşindu-ne din Trupul şi din Sângele îndumnezeit al lui Hristos, ne facem de un trup şi de un sânge cu El.

În al treilea rând, pentru că ne închinăm marii taine a Întrupării, dar mai ales pentru că ne împărtăşim din Trupul şi din Sângele lui Hristos, trebuie să îl ocolim pe Irod, aşa cum au făcut şi Magii. Sfântul Evanghelist Matei spune că Magii „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Matei 2, 12).

Cuvântul „Irod” înseamnă în limba ebraică „de piele” şi de aceea Sfântul Nicodim Aghioritul spune că este nevoie să ocolim plăcerile şi pornirea cărnii. De asemenea, trebuie să ocolim şi pe diavolul semănător de gânduri, care ne împiedică să păşim pe drumul mântuirii, pentru a ne întoarce în patria noastră, adică în Rai, pe un alt drum, şi anume pe drumul virtuţilor.

Aceasta înseamnă că trebuie să ducem o viaţă de nevoinţă şi de împărtăşire din Sfintele Taine. Cei care trăiesc ascetic se învrednicesc ca, prin Sfintele Taine, să se unească cu Hristos.

În al patrulea rând, atunci când omul trăieşte în nevoinţă şi în împărtăşirea din Sfintele Taine, adică în duhul Tradiţiei ortodoxe, atunci trăieşte duhovniceşte faptele dumnezeieştii Întrupări în inima sa şi, mai general, în toată existenţa sa. Aşadar, el nu mai trăieşte aceste fapte din afară, ci dinlăuntrul lor. Sfântul Simeon Noul Theolog spune că atunci când omul îşi curăţă inima şi este luminat, Îl primeşte înlăuntrul său pe Hristos şi Îi simte mişcările de prunc. Hristos Se zămisleşte ca un prunc, după care se naşte prin virtuţi şi astfel omul trăieşte în existenţa sa toate evenimentele Întrupării. Desigur, numai în Hristos firea omenească s-a unit ipostatic cu firea omenească, dar şi cel care se îndumnezeieşte primeşte în firea sa harul lui Dumnezeu şi se face mădular al Trupului lui Hristos. Astfel, omul înţelege cum lucrează harul în el, înţelege ce este chenozei şi ce este îndumnezeirea firii omeneşti.

* * *

Întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop îndumnezeirea firii omeneşti. Trebuie însă să se îndumnezeiască şi ipostasul fiecăruia dintre noi, căci dacă nu ne aflăm pe drumul îndumnezeirii, este ca şi cum pentru noi Hristos nu S-ar fi întrupat.

Partea întâi, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=28941

Sursa: Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vlachos, Praznice Împărăteşti, editura Sfintei Mănăstiri a Naşterii Domnului (Pelagia) 2008, pp. 49-63.