Cuviosul Visarion Agathonitul – 22 ianuarie

Pricină de neînţelegeri şi împotriviri a fost în anii din urmă Gheronda Visarion Agathonitul, al cărui trup a fost găsit nestricat la 15 ani după adormirea sa întru Domnul. Stareţul Sfintei Mănăstiri a Sfântului Agathon, Arhimandritul Damaschin, care a fost ucenicul Bătrânului Visarion şi l-a cunoscut încă de când era elev, dă mărturie despre Cuviosul Visarion.

Pe Părintele Visarion l-am cunoscut încă de pe băncile şcolii şi încă de atunci mi-a fost părinte duhovnicesc. Mai târziu am şi trăit alături de el, vreme de douăzeci de ani, în nevoinţă duhovnicească, la Mănăstirea Sfântului Agathon. În mâinile lui a luat chip conştiinţa mea monahală. În acelaşi timp, mă aflam şi în mâinile Bătrânului Gherman Dímakos, care a fost stareţul nostru vreme de 25 de ani – o altă extraordinară personalitate duhovnicească şi monahală a Bisericii noastre. Şi îmi mai aduc aminte de un părinţel simplu, de Bătrânul Ieremia, care şi el m-a ajutat duhovniceşte şi mi-a dăruit multe prin dragostea lui blândă şi veselă. Acestor trei bătrâni le datorez creşterea mea în Hristos, la izvoarele adevăratului monahism ortodox. Vorbind, aşadar, despre părintele Visarion, vorbesc întru cunoştinţă şi cu cinstire.

Părintele Visarion a dobândit primele cunoştinţe în satul lui natal, în Petalídi din Messinía. Studii „superioare” i-au fost aşa-numitul Scholarchío [un fel de gimnaziu]; vedeţi, pe vremea aceea era greu. Însă nu s-a limitat la cunoştinţele primite în şcoală. Studiul neîncetat al Sfintelor Scripturi, al textelor Bisericii noastre, al cărţilor liturgice, au făcut din părintele Visarion un om cu foarte vaste şi profunde cunoştinţe teologice.

În Kardítsa s-a dedicat lucrării de slujire a Domnului nostru; alerga în întâmpinarea nevoilor oamenilor; acolo s-a nevoit în lucrarea filantropiei, a iubit această lucrare, a făcut-o parte nedespărţită a vieţii lui şi în această lucrare şi-a mistuit întreaga viaţă, în aşa măsură încât, aflându-se la spital, cu puţin timp înainte de a muri, să întrebe din patul durerii, cu o grijă neobosită, despre copii, despre săraci, despre problemele societăţii şi ale Bisericii.

Şi-a asumat multe misiuni, diferite şi grele; a jucat un rol important în timpul ocupaţiei germane; se pomeneşte faptul că a ajutat mulţi patrioţi şi a salvat prin intervenţiile lui personale oameni pe care nemţii îi arestaseră.

După Eliberare şi după Războiul civil, părintele Visarion a plecat din Kardítsa. Arhimandrit cu mulţi ani de viaţă ascetică şi cu o bogată lucrare duhovnicească şi socială, a venit la Mănăstirea Sfântului Agathon după 1955, la sfatul părintelui Gherman, şi el din Pelopones – se trăgea din Agridáki, regiunea Górtyna. Se pare însă că Mănăstirea Sfântului Agathon a fost binecuvântată de Dumnezeu să îl primească în braţele sale pe Părintele Visarion; cât a trăit Bătrânul Gherman, se mândrea că în rândurile monahilor săi se număra Părintele Visarion, acest om nevoitor şi duhovnicesc. Astăzi, în urma acestei întorsături pe care au luat-o lucrurile, se arată marea cinste şi vrednicie pe care a păstrat-o Domnul nostru, Dătătorul de daruri şi dreptul Judecător, Părintele nostru, pentru vrednicul său fiu, de a-l primi şi a-l aşeza în ceata Sfinţilor Săi; lucru despre care noi, cei care îl iubeam şi îl cinsteam, credeam că se va întâmpla…

În slujba aproapelui

Aici, la mănăstire şi-a asumat slujirea duhovnicească. Şi o făcea atât în mănăstire, cât şi în lume. Cea mai mare parte a timpului o petrecea în mănăstire. În fiecare zi de Luni şi de Marţi, fără schimbare, mergea la spitalele din Lamía, îi cerceta pe bolnavi, îi mângâia şi îi spovedea. Este neîndoielnic că personalitatea lui harismatică, dragostea pentru oameni şi felul lui dulce şi simplu reuşeau să pregătească acele suflete îndurerate şi toţi câţi plecau la cer, plecau cu „biletul” în mână pentru Rai. Cealaltă parte a timpului şedea aici la mănăstire, ca făclie aprinsă în faţa bisericii; întâmpina lumea cu zâmbetul lui prietenos; şi îi cunoştea pe cei mai mulţi dintre pelerini după numele lor, dar ştia şi nevoile, şi problemele lor.

De multe ori îl vedeam că face cafele şi că îi conduce singur pe pelerini şi vizitatori. Ce le spunea acolo tainic, Dumnezeu ştie, şi ei îi sorbeau cuvintele. Un lucru e sigur, că toţi aceşti oameni veneau la mănăstire încărcaţi cu dureri, şi chinuri, şi nelinişte, dar plecau mângâiaţi de la Gheronda. Pe mulţi dintre aceştia îi ajuta şi băneşte. În Părintele Visarion se încredeau mulţi oameni şi îi aduceau lucruri şi bani şi părinţelul, cu discernământul care îl caracteriza, toate aceste lucruri le punea la dispoziţia săracilor, mângâind pe cei în nevoi. Ştia ce se întâmplă în fiecare casă din Fthiotída. Nu îl interesau saloanele şi scările înalte; era părintele, călugărul, sfântul săracilor. Nimic altceva nu mişca sufletul lui mai mult decât sărăcia, a cărei slujire îl odihnea.

„Fiul meu, afară oamenii sunt săraci, afară suferă de foame, trebuie să îi ajutăm”, îmi spunea.

În fiecare Post al Paştelui, pleca din mănăstire cu binecuvântarea Bătrânului Gherman şi cutreiera regiunea Fthiotídei dintr-un capăt într-altul. Nu ar fi exagerat să spun că mergea în toate casele satului pe care îl vizita și toţi îl primeau cu nemăsurată bucurie pe Părintele Visarion; nimeni nu îi închidea uşa. De multe ori şi dormea pe la casele oamenilor. Şi astăzi aceşti oameni, auzind de minunile pe care le face Sfântul nostru Gheronda, vin şi mărturisesc că a dormit cândva în casa lor şi acest lucru îl socotesc o mare binecuvântare.

„Ştiţi, Părinte, avem fotografie cu părintele Visarion în casa noastră. El mi-a crescut copiii, el i-a ţinut pe calea lui Hristos”, îmi spune unul. „Dacă am copii care merg bine şi frumos în societate, o datorez Părintelui Visarion”, îmi spune altul. Şi nu sunt unul sau doi cei care îmi spun acestea, sunt mulţi, foarte mulţi.

Călătoria lui prin satele Fthiotídei urmărea întâi de toate spovedania, iar oamenii îl aşteptau cu nerăbdare. Merseseră şi alţi duhovnici pe la satele lor, dar lumea nu răspundea chemării lor; şi acei duhovnici judecau ţăranii de lipsa de interes sau părintele respectiv era judecat pentru că, chipurile, nu îi pregătea pe oameni cum se cuvine pentru spovedanie. Personalitatea Părintelui Visarion era încântătoare. Toţi aveau încredere în el şi toţi îl aşteptau.

Duhovnic harismatic

Atunci când slujea, părintele Visarion strălucea tot, săvârşind Dumnezeiasca Liturghie cu toată cinstirea şi cu toată sfinţenia care se cuvin. Deşi nu putea să vorbească bine – după un incident cu nemţii, vocea lui devenise foarte slabă –, acest lucru nu se observa când era la Sfântul Jertfelnic. Spunea că „ce am (Doamne) aceea Îţi dau” (Fapte 3, 6). Şi a dat multe Domnului, mai mult decât putea.

Prin sfaturile pe care Dumnezeiescul Har le dăruia prin rugăciunea lui, prin cateheză inspirată, prin spovedanie tainică, lucra cu grijă lucrarea sa de slujitor al lui Dumnezeu; şi nu este o exagerare să îl numesc Mare Duhovnic. Îl vedeau oamenii cu faţă veselă, simplu, smerit, cu vocea lui slabă; era simpatic şi asta îi atrăgea pe credincioşi, îi aducea aproape de el. Era conştient de această harismă a lui şi o „exploata” spre folosul lor. Mulţi copilaşi, auzind glasul lui, veneau din curiozitate aproape de el. El îşi deschidea braţele, îi mângâia pe cap şi ei îndată se linişteau lângă el; deveneau prieteni cu el.

Părintele Visarion au fost şi „omul de povară” al mănăstirii. Ieşea cu icoana Maicii Domnului în sate, aşa cum se obişnuia în acei ani, unde credincioşii îl aşteptau cu dorinţă arzătoare pe drumuri; săvârşeau slujbe, părinţelul îi spovedea, le spunea cuvinte duhovniceşti şi ziditoare şi aceia îi dădeau binecuvântări din bunurile lor. Părintele Visarion împărţea aceste daruri în două „săculeţe”. Un săculeţ îl ducea la mănăstire pentru nevoile acesteia, pentru că, pe atunci, funcţiona aici Şcoala de Tehnică Agrară şi mănăstirea găzduia 82 de copii săraci. Iar ce cuprindea al doilea sac împărţea direct la săraci. Cunoştea care erau nevoile fiecărei familii şi în funcţie de asta le şi împărţea „binecuvântările”.

Astfel şi-a petrecut viaţa Părintele Visarion. Sfătuind, învăţând, slujind în toate chipurile turma lui Dumnezeu. Era bunul păstor! Păstorul care cu adevărat şi-a pus viaţa pentru oile sale. Părintele Visarion alerga pentru oaia pierdută. Era de ajuns să i se spună la telefon că o femeie din Domokó este bolnavă şi că poate muri şi cere să se spovedească. Se ridica fără altă discuţie, îşi lua singura geantă pe care o avea, ieşea în drum, făcea autostop şi se ducea! Câţi nu l-au văzut pe Gheronda pe drumuri mergând cu o geantă în arşiţa soarelui, în frig sau ploaie. Primea o leafă ca preot şi niciodată nu ţinea banii în mână! Imediat îi împărţea. Îi împărţea toţi, nici pentru bilete nu păstra.

Venea la Seminarul din Lamía, pe când eu eram acolo elev şi unde l-am şi cunoscut prima oară, şi spovedea copiii. El a fost primul nostru duhovnic. Am avut binecuvântarea şi şansa de a-l avea duhovnic. Spovedea copii şi la sfârşit totdeauna le punea „ceva” în mână. Ştiţi, mulţi copii mergeau să se spovedească ca să primească bani de buzunar. Părinţelul ştia asta, dar încet-încet copiii „se îndulceau” şi de spovedanie. Astfel devenea necesară spovedania în viaţa lor.

Cei care nu-l cunoşteau nu puteau să priceapă mărimea acestui om!… Să nu îi înţelegem greşit. Au dreptate: nu pot să înţeleagă un suflet care se jertfea pe sine oamenilor, dăruindu-şi sufletul lui Dumnezeu. Mergeţi în satele din jur şi întrebaţi lumea să vă spună dacă eu spun altceva decât ceea ce s-a întâmplat; să vedeţi că nu se va găsi nimeni, nici măcar unul care să vă spună că Părintele Visarion nu era om sfânt. Şi asta astăzi, în anul 2006. Într-o societate care merge clătinându-se, părintele Visarion s-a sfinţit. Părintele nostru Visarion, milostiv, ne trimite tot ce ne trebuie, în clipa în care trebuie. Minunate sunt lucrările Tale, Doamne!…

Ce să vă spun, mare personalitate Bătrânul nostru! Am învăţat viaţa duhovnicească lângă el, dar nu am curajul lui, voinţa lui, puterea lui. Acum ştiu cum se sfinţesc oamenii; am văzut acest lucru în practică! Până acum o ştiam din cărţi, citind din Pateric, din vieţile Sfinţilor şi din alte cărţi. Dar acum am văzut în practică cum se sfinţeşte omul! Mă rog Domnului şi Dumnezeului nostru să ne învrednicească pe toţi să intrăm pe acest drum binecuvântat al lui Gheronda Visarion care ne va conduce la Împărăţia cea Cerească.

Toate cele ale lumii le socotea lucruri nefolositoare, după cum spune Apostolul Pavel, „ca pe Hristos să îl dobândească”. Şi L-a dobândit pe Hristos! Părintele Visarion este astăzi aproape de Domnul, Care a iconomisit în chip deosebit să îi dăruiască o cinstire aparte. Nu doar l-a sfinţit, ci i-a păstrat şi trupul în nestricăciune, ca să îl vedem toţi cu ochii noştri şi să credem, şi să ne întărim, să ne îndreptăm, să ne cutremurăm; să trăim toţi ceea ce am trăit eu când am văzut trupul lui nestricat în coşciug. Ştiam că există Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Spiridon, dar nu ştiam că este astfel.

Adormirea lui

Părintele Visarion stătea bine, nu avea mari probleme de sănătate. Făcuse o operaţie de rinichi, dar era bine. În ultimii ani au venit însă oboseala, bătrâneţele; a suferit şi o răceală puternică şi a fost internat scurt timp la Spitalul din Lamía, dar, pentru că starea lui era gravă, l-au transferat la Spitalul „Sotiría” din Atena. Acolo, deşi medicii l-au ajutat, nu a putut sărmanul, din pricina bătrâneţelor, să depăşească edemul pulmonar, şi astfel, în Domnul şi cu harul Lui a adormit pe 22 ianuarie 1991.

Vestea morţii sale ne-a întristat adânc pe noi, fiii lui duhovniceşti; ne-a cutremurat. Aici la mănăstire a căzut mare jale. Cât timp Părintele Visarion a fost bolnav, internat la Atena, Gheronda Gherman, stareţul nostru, a vegheat la căpătâiul lui până a închis ochii.

Mănăstirea, în acele zile, era îmbrăcată în alb, fusese acoperită de 50-60 cm de zăpadă; cu greu a urcat cortegiul funerar până la mănăstire. Când l-au adus pe Gheronda la mănăstire, l-am aşezat în biserică, unde l-am lăsat două zile, pentru că o permitea vremea iernii. Toată ziua şi toată noaptea a trecut multă lume să îşi ia rămas bun de la părintele Visarion şi să plângă, aşa cum probabil nu vor fi plâns nici pe tatăl şi pe mama lor. Strălucea faţa lui în sicriu şi trupul lui răspândea bună mireasmă.

Pe 24 ianuarie s-a cântat slujba lui de înmormântare, săvârşită de Mitropolitul Damaschin. Cu puţine cuvinte, atunci vlădica, cu lacrimi în ochi a spus: „Astăzi îngropăm un Sfânt!…”. Cuvinte profetice… Ştiţi, vlădica se spovedea la Părintele Visarion. S-a zdrobit glasul lui, a început să plângă şi a tăcut.

De vreme ce, din cauza zăpezii, nu puteam să mergem la cimitir, ca să îl îngropăm pe cinstitul nostru Gheronda, i-am propus stareţului să îl îngroape la baptisterii, unde existau două camere destinate spovedaniei; să îl ducem cu cinste în camera de spovedanie, dat fiind că fusese părinte duhovnic. Astfel a ajuns Părintele Visarion acolo jos. Cât timp se afla acolo Gheronda, noi ştiam că acolo este înmormântat un Sfânt. Am scris şi un poem la mormântul lui, care îl descrie pe Gheronda.

Toţi aceşti ani coborau acolo jos mulţi oameni ca să se închine; găseam până şi ofrande. Acestea arată evlavia poporului şi pe ce loc aşezaseră în inima lor, din prima clipă, pe Părintele Visarion. Aceştia coborau la mormânt şi se rugau şi prin ofrandele lor aveau conştiinţa că ofereau ceva Sfântului, fără să aştepte nici un semn care să dovedească sfinţenia lui. Mulţi oameni ne-au vorbit despre minunate experienţe şi trăiri pe care le-au avut la mormântul lui Gheronda. Mulţi au avut tulburare în casa lor, dar l-au văzut pe Părintele Visarion în somn şi a venit din nou pacea în familia lor, şi multe altele.

Dezgroparea trupului nestricat

Văzând că Gheronda este cinstit la mormântul lui, am hotărât să nu facem dezgropare, ci să facem unele îmbunătăţiri la baptisterii, să amenajăm locul şi să îl păstrăm ca lăcaş de închinare.

Dar serviciile tehnice ale Administraţiei Prefecturii Fthiotidei – către care în urmă cu şapte ani adresasem cerere să ne ajute, pentru că mănăstirea prezenta surpări în partea de răsărit – ne-au spus că, pentru a se face corect amenajarea, trebuia dărâmate baptisteriile, ca să se realizeze lucrarea de susţinere a mănăstirii. Am socotit că acest lucru este îndreptăţit, de vreme ce baptisteriile nu mai prezentau nici o siguranţă din pricina surpării. Am spus „da”, însă ne-am dat seama că acolo aveam mormântul părinţelului nostru.

Am făcut rugăciune şi l-am rugat pe părintele să ne îngăduie să-l dezgropăm. Astfel, pe 3 martie, toţi fraţii mănăstirii am mers împreună jos, am făcut Trisaghion, am sărutat mormântul lui şi am început să dăm la o parte cărămizile de pe sicriu. Când am dat la o parte primele cărămizi am văzut un sicriu neatins, aşa cum îl pusesem. Am recomandat să umblăm cu atenţie, ca nu cumva să lovim sicriul; l-am scos afară şi l-am dus la cimitir, ca să adunăm oasele părintelui. Deschidem sicriul, ridicăm giulgiul şi vedem trupul nestricat. Ne-am cutremurat; am îngenuncheat, am sărutat sicriul şi apoi l-am ridicat şi l-am pus în biserică.

Înţelesesem că ne aflam în faţa unui fapt minunat. Cumva ne aşteptam la asta, de vreme ce credeam în sfinţenia lui. După ce l-am pus în biserică, am spus că această răspundere nu o putem ridica singuri şi că trebuie să chemăm Sfânta Biserică să vină şi să preia cazul.

Am telefonat imediat păstorului nostru, căruia cândva i-am spus că părinţelul îmi prevestise că s-ar putea să îl găsim nestricat; mitropolitul, atunci, m-a privit zâmbind, fără să se împotrivească; mi-a spus doar că, dacă văd ceva minunat, să îl înştiinţez îndată. Înaltpreasfinţitul a suferit un şoc puternic când l-am anunţat că s-a împlinit ceea ce i-am spus atunci şi a venit imediat la mănăstire. S-a închinat, era emoţionat; nu mai văzuse nici el aşa ceva. Ne-a dat îndrumări, a întreprins nişte acţiuni care se impun în asemenea situaţii şi a preluat el cazul. Noi am luat trupul şi l-am aşezat în paraclisul Sfintei Treimi ca să fie protejat, şi de atunci slujim acolo cu binecuvântarea Bisericii.

Totuşi, cum să nu se gândească cineva că Dumnezeu a rânduit surparea mănăstirii şi chiar în partea baptisteriilor, ca să ne conducă la dezgroparea Părintelui Visarion şi să ne dea semnul Său prin nestricăciunea trupului părintelui? De altfel, oare nu într-un mod asemănător – după cum spune tradiţia noastră – a iconomisit El descoperirea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului Agathonita în peşteră, de către Cuviosul Agathon, ctitorul şi protectorul mănăstirii noastre?

Blajinul nostru părinţel, prin harul Dumnezeului Treimic a zguduit toată lumea elenă, şi nu numai! Cel care abia putea să vorbească, a devenit un glas auzit între neamuri! Unde voieşte Dumnezeu, lucrează prin harul Său şi toate celelalte sunt date la o parte, ca atunci când o rază de lumină intră în întuneric şi îl împrăştie. Până şi rânduiala firii este biruită, după cum cântăm Preasfintei noastre, Maicii Domnului. Ce rânduiesc legile firii pentru un om care moare? În doi-trei, cel mult cinci ani, vei găsi trupul lui stricat şi în cel mai rău caz vei găsi cărnuri şi oase împreună. Dar după 15 ani să găseşti trupul unui om în deplină unitate, doar micşorat puţin, cu totul uscat, ţinând în mână Sfânta Evanghelie şi să nu poţi să i-o smulgi din mână? Ca şi cum ar vrea să spună tuturor, şi mai ales nouă, preoţilor, că ne-am abătut de la Evanghelie şi învăţăm alte lucruri; ca şi cum ne-ar spune:

„Aici este pentru noi izvorul adevărului lui Dumnezeu. Vorbim despre vânturi şi ape; a izbutit satana să ne convingă să vorbim despre toate celelalte şi să nu mai vorbim despre Hristosul nostru; de celelalte ne ocupăm, dar un singur lucru trebuieşte. Ne este ruşine să spunem parabolele Domnului, le socotim «sărace», potrivite pentru oameni de un nivel [intelectual] mai scăzut. Dar să socotim câte suflete au ridicat la cer aceste parabole! Nu avem înţelepciunea simplă să ne gândim că acestea cuvinte pe care le-a spus Domnul nostru nu pot fi înlocuite de alte cuvinte, de cuvintele acestei lumi!”.

Aceasta, aşadar, doreşte să ne spună părinţelul nostru tuturor, nouă, preoţilor şi monahilor, nu din mormântul lui, ci din sălaşurile cereşti, unde, dimpreună cu Drepţii şi Sfinţii lui Dumnezeu este aşezat, ca să ne păzească, îndemnându-ne: „Întoarceţi-vă la izvoarele limpezi ale Credinţei noastre, la Sfânta Scriptură şi la Sfânta Tradiţie. Încetaţi să vă mai ocupaţi de lucruri lumeşti şi de chestiuni sociale, alţii sunt competenţi pentru aceste lucruri; voi aveţi datoria să călăuziţi sufletele la «locaşurile mântuirii», să îl ridicaţi pe om de pe pământ la cer!”