Copii, părinți, bunici – I

Pentru început, permiteți-mi să menționez cazurile a două familii, care au venit la biroul meu, la Centrul de Sănătate a Copilului din cadrul IKA (Instituția Asigurărilor de Stat). Numele copiilor au fost schimbate, pentru a se păstra anonimatul și caracterul confidențial impus de legile sanitare.

Familia lui Iannis

Când a venit la Centrul nostru, Iannis avea cinci ani și mergea la grădiniță. Era un baiețel frumos, foarte grăsuț și greoi în mișcări, având mari dificultăți în a vorbi și a scrie. Părinții săi, amândoi oameni tineri, funcționari la o firmă particulară, erau și ei supraponderali, destul de melancolici, mai ales mama, și păreau osteniți de muncă, nesiguri pe ei și incapabili de a prelua vreo inițiativă în cadrul rolului lor de părinți.

După ce i-am informat despre chestiunea terapiilor speciale, pe care le aprobă centrul lor de asigurare, am discutat cu ei despre legăturile din cadrul familiei, folosind drept pretext greutatea ridicată a fiului lor. Cei doi părinți au menționat că trăiau în aceeași locuință cu părinții unuia dintre ei (ai mamei), cu care petreceau ore în șir după-amiaza. Se plângeau că le era foarte greu să-și educe copilul în conformitate cu principiile și dorințele lor proprii, fiindcă acestea veneau în contradicție cu cele ale bunicilor, care încercau să-și impună punctul lor vedere. De pildă, cu toate că pediatrul le recomandase un anumit regim de alimentație pentru copil, bunicii, întrucât voiau să-i facă pe plac nepotului lor, continuau să-i dea mai multă mâncare decât era necesar, mai ales pâine și dulciurile care îi plăceau lui…

Le-am propus părinților să inițiem o colaborare, pentru a-i ajuta să capete mai multă încredere în forțele lor proprii. Acest lucru presupunea să păstreze o legătură bună cu bunicii, dar – acolo unde este cazul – să-și impună părerea în calitate de părinți ai copilului lor, lucru absolut necesar pentru o creștere cât mai sănătoasă a micuțului Iannis, atât din punct de vedere fizic, cât mai ales mental. Părinții însă au luat aprobarea programului de terapii speciale, au mulțumit și au plecat fără să ne dea vreun răspuns la propunerea făcută.

Câțiva ani mai târziu, au venit din nou pentru încă o aprobare de program terapeutic. Mama, care părea mai grasă și mai mâhnită decât la precedenta vizită, a specificat că s-au mutat din cauza serviciului, iar pe Iannis îl lăsau la părinții ei de luni până vineri, ca să nu fie silit să se scoale prea devreme pentru a merge la școală… Copilul era și el mai gras, iar pediatrul fusese nevoit să se adreseze chiar și bunicilor pentru a le face observații și a le da indicații privitoare la alimentația sa, însă fără nici un rezultat. La școală, ceilalți copii îl batjocoreau pe Iannis, folosind diferite expresii jignitoare, drept pentru care mama lui îi mustra. I-am propus din nou să colaboreze cu noi în cadrul unui program consultativ, însă nici de această dată n-am primit vreun răspuns.

Familia Marinei

Când a venit la Centrul nostru, Marina avea opt ani. Prezenta simptome de scleroză nodulară, din cauza căreia creierul ei se afla la un nivel de retardare destul de avansat. Familia ei descindea din zona Epirului de Nord (Albania), iar părinții ei au hotărât să meargă în Grecia ca să poată să-i poarte de grijă mai bine copilului lor. Împreună cu ei a venit și bunica dinspre mamă, care o însoțea pe mamă și pe fetiță atunci când s-au prezentat la Centrul nostru.

Tatăl Marinei era inginer mecanic, iar mama casnică, ocupându-se cu creșterea fiicei sale în timpul în care aceasta nu era la școala specială pe care o frecventa. Bunica se implica și ea în educarea nepoatei sale, dar și în treburile casnice. Mama ne-a vorbit cu multă prețuire și recunoștință despre mama sa, care o ajuta zilnic într-un mod foarte discret, sprijinindu-și copiii în clipele grele ale vieții. Descrierea ei corespundea în mare măsură imaginii pe care ne-o formaserăm și noi despre bunica cu pricina, care părea o bătrânică dulce și demnă, dispusă să stea cu copila pe durata în care noi vorbeam cu mama, deși aceasta (copila) era destul de vioaie și își schimba foarte repede ținta concentrării și atenției.

Comparând cele două familii, m-am întrebat care sunt factorii care făceau ca pe de o parte familia lui Iannis să se afle într-o vădită disfuncție, care îi afecta pe toți membrii și mai ales pe băiețel, iar de cealaltă parte familia Marinei, ale cărei greutăți erau cu mult mai mari, să se afle într-un echilibru care îi ajuta pe membrii săi să trăiască în pace, desigur atât cât boala fetiței le permitea.

Să vedem cum descrie Virginia Satir, «bunica terapiei familiale», condițiile unei bune funcționări a familiei noastre lărgite: «Dacă te bucuri de rudele tale, atunci poți să te comporți cu ei ca și cu niște adevărate persoane și să-ți exprimi liber criticile, îndoielile, durerile și iubirea față de ei. Același lucru probabil că e valabil și invers: dacă te comporți cu ei ca și cu niște adevărate persoane deosebite, atunci poți să te bucuri de ei. Toți oamenii au o parte bună de care ceilalți se pot bucura la un moment dat». Părinții lui Iannis nu se bucurau de părinții lor. Se plângeau că exercită prea multă autoritate asupra fiului lor, dar în același timp tolerau această atitudine a lor, profitând de ajutorul pe care îl primeau în creșterea copilului lor.

Desigur, nu este mereu ușor să te bucuri de rudele tale, pentru că de multe ori ajungem în situația de a-i cunoaște prin prisma părerii altora. Astfel, părerea pe care o avem despre fiecare părinte e posibil să fie influențată de părerea celuilalt părinte despre acela; sau părerea pe care o avem despre părinții partenerului de viață e posibil să fie influențată de ceea ce acesta (partenerul de viață) spune despre ei. Prin urmare, bătrânii familiei noastre lărgite nu numai că nu sunt considerate persoane deosebite, ci chiar sunt confundați sau identificați cu rolurile pe care le îndeplinesc.

Însă atunci când îl vedem pe celălalt prin prisma calității sale de om, iar nu prin prisma rolului său, bunicii capătă aceeași valoare cu părinții, iar fiecare este tratat ca persoană unică și însemnată. Fiecare respectă viața personală a celuilalt, se bucură de ceea ce îi oferă celălalt și împreună încearcă să schimbe părțile mai puțin plăcute ale vieții lor.

De asemenea, când evităm să-l vedem pe celălalt ca pe un simplu rol, evităm și falsa impresie că-l cunoaștem bine, lucru care ar fi impiedicat împărtășirea de sentimente. Însă împărtășirea de sentimente, ca și exprimarea dorințelor, reprezintă condițiile esențiale ale legăturii autentice dintre oamenii care aparțin unor generații diferite. Dacă exprimarea dorințelor mele este socotită drept lipsă de respect față de părinții mei, atunci legătura mea cu ei este în pericolul de a fi fondată pe ipocrizie. Dacă, de pildă, eu și soția mea vrem să petrecem Crăciunul undeva la țară, dar ne temem că exprimarea unei asemenea dorințe ar putea fi interpretată de către părinții noștri ca lipsă de interes față de ei, atunci riscăm să rămânem alături de ei, prefăcându-ne că suntem bucuroși, pentru a nu-i supăra, ignorând faptul că, în realitate, prin aceasta dăm dovadă de lipsă de respect și de încredere față de ei…

În plus, dacă nu ne permitem să avem dorințe personale, ne va fi foarte greu să acceptăm dorințele celorlalți oameni, atunci când acestea ne influențează într-un mod care nu este de folos vieții noastre personale. Dacă, spre exemplu, ne-am obișnuit să ne înăbușim dorințele pentru a nu-i mâhni pe părinții noștri, iar aceștia au aranjat să meargă într-o sâmbătă seară la un eveniment cultural, este foarte probabil să considerăm că nu ne arată grija care ni se cuvine, de vreme ce dau prioritate faptului de a sta cu nepoții ca să ieșim noi în oraș…

Nenumărate dificultăți apar în cazul în care anumiți adulți nu au reușit să depășească noțiunea de relație părinte-copil pe care o aveau înainte de a se căsători. Este necesar ca cele două generații să dezvolte o relație bazată pe drepturi egale, în cadrul căreia fiecare să respecte viața privată și autonomia celuilalt. Asta presupune ca pe de o parte părinții să conștientizeze faptul că fiii lor sunt de acum maturi și sunt responsabili atât de viața lor personală, cât și de creșterea propriilor lor copii, iar pe de altă parte ca, copiii să conștientizeze că nu pot fi mereu dependenți de părinții lor, fără ca acest lucru să aibă repercusiuni nefaste asupra vieții lor, și nici să-și asume rolul de «super-părinte» față de părinții lor, sfătuindu-i ca și cum aceia ar fi copiii lor…

Părinții lui Iannis se complăcuseră într-o relație de dependență, pe care, în mod evident și din diverse motive, părinții lor o cultivaseră în familiile lor încă de pe vremea când ei înșiși erau copii. Drept urmare se crease o disfuncție în cadrul acestei familii, care, în esență, era formată din doi părinți și trei copii (doi dintre ei adulți). Această situație în mod evident provoca o mare confuzie în mintea lui Iannis, care întrecea mereu măsura, exagerând în fel și chip, până să se clarifice cine era responsabil până la urmă de creșterea sa.

Desigur, există cazuri în care cineva are într-adevăr nevoie de ajutor, așa cum este cazul părinților Marinei sau cazul vreunui părinte țintuit la pat de vreo boală. În aceste cazuri, există pericolul de a se crea o dependență sufocantă, dacă acordarea ajutorului este transformată în pretext de a exercita putere. Totuși, există situații în care – dacă este solicitat – ajutorul este acordat atunci când și atât cât este nevoie, fără pretenția de a fi răsplătit, oferind atât părinților, cât și copiilor experiența unei relații sincere, adevărate și armonioase. Dacă lucrurile nu stăteau așa, atunci mama Marinei nu ar fi vorbit cu atâta prețuire și dragoste despre mama ei.

Sursa: Virginia Satir, Πλάθοντας ανθρώπους (Zidind oameni), ed. Kédros; Pr. Filótheos Fáros, pr. Stávros Konifás, Γονείς και Παιδιά (Părinți și copii), ed. Akrítas