Religie / Teologie
Dimitrios Tzérpos

Îngroparea morţilor cu trupul întreg, element central al slujbei de înmormântare

31 January 2013

1. Încă dintru început doresc să subliniez faptul că, pentru teologia ortodoxă, modalitatea de eliminare a rămășițelor morţilor este în esenţă indiferentă pentru mântuirea omului, dat fiind faptul că Scriptura ne spune răspicat: „Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (1 Corinteni 15:51-52). Acest lucru înseamnă că învierea trupurilor moarte nu depinde în vreun fel de modul în care oamenii pleacă din această viaţă. Este posibil ca în Biserica primară să se fi creat în popor o anume concepţie naivă, potrivit căreia îngroparea cu trupul întreg a morţilor şi şederea lor netulburată în mormânt până la a Doua Venire ar reprezenta o premisă absolută pentru învierea şi mântuirea sufletului[1], dar marii Învăţători şi Părinţi ai Bisericii propovăduiesc cu tărie că învierea morţilor este o mare minune a atotputerniciei lui Dumnezeu, mai presus de orice putinţă omenească. De aceea, nu are nici o însemnătate dacă la unii moartea vine prin foc, dacă alţii se îneacă în râuri sau în mări sau sunt sfârtecaţi de fiare sau dacă trupul altuia putrezeşte în mormânt mâncat de viermi[2].

Pe temeiul celor exprimate mai sus, adoptarea îngropării ca fiind singurul mod de dispunere a trupurilor morţilor, demn de creştini, şi considerarea acesteia ca element fundamental şi statornic al slujbei de înmormântare nu au o legătură esenţială cu învăţătura Bisericii ca dogmă a mântuirii[3]. Însă, în principiu, îngroparea este strâns legată de mesajul ei simbolic, care trebuie să fie „lesne de înţeles” (I Corinteni 14:9), adică limpede şi duhovnicesc, cu atât mai mult cu cât este vorba de taina morţii, faţă de care Biserica îşi dovedeşte conştiinţa credinţei ei. De aceea, şi semiotica slujbei de înmormântare nu se putea sprijini pe nimic altceva, decât pe adevărul biblic revelat despre lucrarea mântuitoare a lui Hristos, al cărei simbol principal este Preasfântul Mormânt, în care a fost aşezat după răstignire Trupul Lui de viaţă purtător[4]. Tocmai acest mormânt, care este pomenit şi în Simbolul Credinţei[5], ca tron şi matcă a lui Hristos, potrivit învăţăturii Sinodului VII Ecumenic[6], a constituit şi modelul pe baza căruia se conturează ulterior de-a lungul secolelor neîntrerupta Tradiţie creştină a depunerii în sânurile maicii pământ[7] a trupurilor celor morţi.

2. Prima şi principala consecinţă a concepţiei hristocentrice de mai sus este faptul că în mormintele martirilor credinţei, dar şi ale tuturor credincioşilor, Biserica a văzut extinderea mormântului Domnului în spaţiu şi timp[8]. De aceea, mormintele martirilor, în care se păstrau sfintele lor moaşte ca fiind „mai de preţ decât pietrele preţioase” (Martiriul Sfântului Policarp XVIII, ΒΕΠΕΣ 3 , p. 26), au reprezentat şi prima Sfântă Masă, pe care Biserica a început să săvârşească taina pomenirii mântuitoarei lucrări a lui Hristos, care este Dumnezeiasca Euharistie[9]. Atmosfera pascală a Dumnezeieştii Liturghii a reprezentat primul cadru ceremonial al înmormântării morţilor[10], care a fost înţeleasă ca un fapt care nu se mărgineşte la individ sau la familie, ci priveşte întreaga comunitate bisericească. Deja Apostolul Pavel în învăţătura sa despre trupul omenesc ca templu al Duhului Sfânt atrage atenţia că „voi nu sunteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu preţ” (I Corinteni 6:20), fapt care înseamnă că omul este lipsit de dreptul de a dispune de trupul său precum voieşte, de vreme ce nu îşi aparţine sieşi în mod real, ci „îşi are existenţa împrumutată” de la Dumnezeu, aşa cum arată Maxim Mărturisitorul[11]. De aceea, şi după moarte, decedatul nu este dus direct la mormânt, ci mai întâi la biserică, unde în jurul sfintei mese a bisericii se adună familia lui duhovnicească, biserica, spre a vesti de pe piatra mormântului „propovăduirea Învierii cea luminată” (Troparul Învierii, glasul 4).

Acest mesaj pascal al Bisericii dă chip în continuare rânduielilor concrete pentru înmormântare care imită întocmai cele petrecute cu Hristos[12] şi care au manifestat dintru început dragostea şi evlavia creştinilor faţă de cei adormiţi întru Domnul[13]. Este vorba de rânduieli prin care nu doar se exprimă reacţiile psihologice şi sentimentale fireşti pe care le stârneşte în fiecare om evenimentul terifiant al morţii, ci sunt exprimate şi adevăruri fundamentale ale credinţei creştine. Astfel, închiderea ochilor şi a gurii şi aşezarea celorlalte mădulare ale trupului închipuie concepţia creştină despre moarte ca somn[14], aşa cum reiese şi din folosirea termenului „adormiţi” pentru cei morţi. Îmbăierea mortului şi ungerea cu uleiuri aromatice, dincolo de cerinţele estetice şi de igienă, trimite la botezul creştin[15], de unde ne vine şi obiceiul evlavios de a se folosi ca giulgiu cearşaful cu care se şterg cei care ies din apele botezului în râul Iordan, în cazul pelerinilor la Sfintele Locuri[16]. Obiceiului străvechi şi universal ca morţii să nu se îngroape niciodată goi, Tradiţia creştină i-a adăugat îmbrăcarea lor cu haine noi, „haina cea nouă a nestricăciunii nouă vestind”[17]. Întreaga dispunere a trupului mortului, prin punerea mâinilor încrucişate pe piept şi aşezarea lui cu capul către răsărit[18], unde se afla Raiul (Facere 2:8-9), aminteşte de poziţia unui om care se roagă, „preînchipuind învierea lui prin această aşezare”[19]. Acelaşi duh însufleţeşte şi gesturile liturgice care au loc pe durata îngropării, ca simboluri ale biruinţei împotriva morţii şi ale credinţei în nemurire, vestind cuvântul psalmistului „Dreptul ca finicul va înflori” (Psalm 92:12). Pentru că, „deşi trunchiul finicului este îngust şi gol şi mărginit şi de scoarţă încins, vârful înverzeşte şi este încărcat de roade şi se joacă liber cu vânturile. Astfel, şi viaţa dreptului începe pe pământul acesta, în mijlocul umilinţelor şi al lipsurilor, dar se încheie fericită în cerurile desfătărilor. De aici, şi în Apocalipsă mulţimea îmbrăcată în veşminte albe care stătea înaintea tronului Mielului, purta în mâini ramuri de finic”[20]. Dimpotrivă, idolatrii purtau în mâini crengi de chiparos, simbol al deznădejdii, pentru că acest copac, dacă se usucă, nu mai înverzeşte.

Dar şi slujba înmormântării care este astăzi în uz are în întregul ei un vădit caracter hristocentric, care reiese mai ales din faptul că prin anumite elemente particulare se închipuie şi se actualizează pentru creştinii tuturor veacurilor momentele ce corespund căii spre moartea pe Cruce şi spre mormântul de viaţă purtător al Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel, slujba începe astăzi cu psalmul 118, cunoscutul „Fericiţi cei fără prihană”, care reprezintă o laudă de o unică însemnătate adusă Legii lui Dumnezeu, ca una ce este călăuză în viaţa duhovnicească a credincioşilor[21]. Acest psalm face parte dintre psalmii care erau cântaţi de iudei după cina pascală şi pe care, desigur, l-a cântat şi Domnul în noaptea Cinei celei de Taină, după cum au făcut ulterior, imitându-L, şi mulţi mucenici în ultimele clipe ale vieţii lor pământeşti[22]. Considerăm că acesta este şi motivul principal pentru care Biserica a stabilit ca „Fericiţi cei fără prihană” să se cânte la începutul slujbei, ca rugăciune pentru mort, ca o ultimă amintire a vieţii lui Hristos şi a Sfinţilor, mod pe care credincioşii trebuie să îl aibă spre imitare în timpul vieţii lor pământeşti[23]. Mai târziu, după închegarea slujbei pentru muribund[24], „Fericiţi cei fără prihană” a fost încadrat în slujba de înmormântare, unde a primit şi caracterul de mulţumire şi slăvire a Bisericii adresată către Tatăl ceresc – imitându-o pe aceea pe care a rostit-o înainte de Patimă şi Fiul Său Unul-Născut – pentru „sfârşitul creştinesc” (Dionisie Areopagitul, Ierarhia Bisericească 7,2. PG 3, 553D) al fiecărui membru pe care Biserica îl înmormântează.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru Fericiri (Matei 5:3-12), care alcătuiesc unul dintre cele mai vechi şi mai statornice elemente ale slujbei de înmormântare, care se păstrează până azi[25], deşi la un moment fusese eliminat în urma restructurării slujbei care a avut loc la iniţiativa Patriarhiei Ecumenice[26]. Făcând parte din „predica de pe munte”, aceste cuvinte succinte ale Domnului (Matei 5:3-12, Luca 6:20-49) rezumă principiile de bază ale legii morale desăvârşite, reprezintă calea vieţii pe care a adus-o în lume Evanghelia creştină, de aceea şi sunt cuprinse în cele mai multe slujbe ale cultului bizantin[27]. Însă o importanţă deosebită pentru subiectul nostru are faptul că, pe durata psalmodierii Fericirilor, se foloseşte ca stih: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23:42), cuvântul tâlharului celui recunoscător. De altfel, acest stih care a constituit şi sursa de inspiraţie pentru crearea multor tropare – pe cele opt glasuri ale muzicii bizantine – care sunt intercalate printre Fericiri. Dintre aceste tropare, în slujba de înmormântare valabilă astăzi se cântă cele ale glasului 6, în care este cuprinsă această mărturisire a credinţei făcută pe cruce de tâlharul cel bun, ca o mărturisire a credinţei fiecărui credincios care iese din lumea aceasta, şi, în acelaşi timp, ca un ultim strigăt de pocăinţă şi de cerere a dumnezeieştii mile, ca să devină şi acesta precum tâlharul, părtaş al Împărăţiei dumnezeieşti. Este reprezentativ în acest sens primul dintre troparele Fericirilor: „Pe tâlharul l-ai făcut întâi, Hristoase, cetăţean raiului, carele a strigat Ţie pe Cruce: Pomeneşte-mă! Pocăinţei aceluia învredniceşte-mă şi pe mine nevrednicul”.

În cadrul slujbei de înmormântare, Biserica îi pune pe credincioşi să îşi ia rămas bun de la fratele mort printr-o „ultimă sărutare”, care constituie un rest preţios al vechii ceremonii a slujbei de înmormântare care era unită Dumnezeiasca Liturghie. Şi, pe de o parte, în Dumnezeiasca Liturghie, sărutarea pe care o schimbă între ei credincioşii denotă legătura dragostei pe care trebuie să o aibă în inimi, ca premisă pentru mărturisirea credinţei care urmează[28]. În slujba de înmormântare, însă, această sărutare de rămas bun dobândeşte un sens încă mai larg. Pentru că astfel se înfăţişează adevărul creştin că şi după despărţirea prilejuită de moarte nu se distruge nicidecum această unitate şi comuniune care leagă mădularele trupului Bisericii. Dimpotrivă, moartea şi învierea morţilor, pe care o aşteptăm, este calea prin care credincioşii dobândesc, în Hristos, o comuniune veşnică a vieţii[29]. Şi anume pe acest hristocentrism al comuniunii dintre cei vii şi cei adormiţi pe care o exprimă atât de realist gestul ultimei sărutări, se întemeiază şi rugăciunile către Dumnezeu ale celor în doliu, care constituie, aşa cum vom vedea în continuare, unul dintre scopurile principale ale Slujbei de Înmormântare.

3. Încununarea acestei tipologii hristocentrice a slujbei de înmormântare o constituie momentul depunerii trupului mort în sânurile pământului[30], care pământ, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, „maică şi hrănitoare se face pentru noi, şi din acesta ne şi hrănim, şi de toate celelalte ne desfătăm, şi către acesta ne întoarcem; căci acesta ne este şi patrie şi mormânt”[31]. Potrivit rânduielii valabile astăzi[32], care este ecoul întregii Tradiţii creştine cu privire la îngropare, două elemente ceremoniale predomină în acest moment, în care foarte probabil sunt latente şi obiceiuri general umane foarte vechi, cărora Biserica le-a dat semnificaţie creştină.

Primul este revărsarea de ulei în chipul crucii peste trupul celui mort, care – foarte probabil – a înlocuit libaţiile idolatre, tot trei şi acestea, de vin, de apă şi un amestec de miere şi lapte, care era o formă de ofrandă de ispăşire pentru morţi[33]. Dimpotrivă, practica creştină este inspirată de teologia biblică referitoare la Sfântul Botez ca „asemănător” mormântului lui Hristos (Romani 6:3-6)[34] şi trimite şi la alte două taine de iertare a păcatelor, adică Spovedania şi Sfântul Maslu, ca elemente fundamentale ale pregătirii liturgice dinaintea morţii[35]. În acelaşi timp, ungerea aceasta constituie o ultimă manifestare de cinstire faţă de „trupurile care merg şi poartă jugul împreună cu sufletele” (Dionisie Areopagiul, Despre cele ce se săvârşesc pentru cei adormiţi. PG 3,553Α), şi care înaintează şi ele către înnoirea lor eshatologică, cea de pe urmă, potrivit viziunii Prorocului Iezechiel despre oasele uscate (Iezechiel 37:1-14), care mai înainte se citea, în afară de Vinerea Mare[36] şi la slujba de înmormântare a credincioşilor[37].

Al doilea element este aruncarea de pământ, în forma crucii, peste trupul mort, gest care constituie în principiu o „lecţie foarte filosofică în momentul cel mai sensibil din punct de vedere psihologic, oferită în clipa cea mai de pe urmă celor care se despart de mort”. Pentru că „bulgărele de pământ aruncat peste mort, care se sfărâmă în căderea lui, înseamnă iminenta dezintegrare a trupului în elementele din care este alcătuit şi deşertăciunea ipostasului nostru pământesc, lipsa de conţinut a eforturilor lumeşti şi a strădaniilor şi a luptelor celor depuşi în mormânt”[38]. Dar, dincolo de aceasta, în acest element ceremonial, sufletul creştin vede şi o concretizare în duh de mulţumire[39] a „depunerii”[40] , sub pronia Dumnezeului Creator, a trupului „în cămara pământului”[41], după cuvântul biblic: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3:19)[42]. Demult, în acest moment se spuneau şi alte tropare[43], inspirate de pasaje corespunzătoare ale Sfintei Scripturi (Iov 10:8-9: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit şi apoi Tu mă nimiceşti în întregime. Adu-Ţi aminte că m-ai făcut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână”. Isaia 63:7: „Şi acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem”), în care trupul omenesc este asemănat cu un vas de lut spart, care, deşi se dezintegrează temporar din pricina neascultării primilor oameni, „ca un vas de pământ este pus, spre a fi din nou plăsmuit, nu acesta care este supus stricăciunii, ci vas curat şi nestricăcios”[44].

Mai ales din ultima observaţie este limpede, credem, că îngroparea morţilor în măruntaiele maicii pământ este pentru creştini lege „sfântă şi cucernică” a firii[45], al cărei caracter arhetipal l-a restaurat Însuşi Domnul prin exemplul Său personal. Aşadar, având ca temei cele „legiuite” după fire (dreptul natural), creştinii predau „cu cinste” prin îngropare trupurile morţilor, pentru că ei cred că trupurile sunt „instrument şi locaş al sufletului raţional” – suflet şi trup pe care numai creştinii ştiu să le cinstească precum se cuvine[46]. Acest „obicei al nostru” (drept cutumiar) are „putere de lege”, pentru că ne-a fost predat ca aşezământ „de către bărbaţii sfinţi”[47] şi îl respectăm „următori fiind celor predate nouă de Apostoli şi de Părinţi”[48], pentru că aceşti sfinţi bărbaţi, marii Părinţi şi Învăţători ai Bisericii, sunt unanimi asupra unui subiect (consensum patrum) pentru că este „pretutindeni, totdeauna şi de către toţi crezut”[49], atunci aceste obiceiuri devin Sfântă Tradiţie, de acelaşi prestigiu cu Sfânta Scriptură, adică punct de referinţă statornic şi neschimbat pentru credinţa Bisericii Soborniceşti[50].

Sursa: Protopresviter D. V. Tzérpos, Ultima taină. Slujba de înmormântare sau arderea morţilor, ed. Ouranós, Atena 2012, pp. 61-81.

[1] Se pare că această concepţie a fost creată din necesitatea de protejare a mormintelor împotriva jefuitorilor, fapt care a condus mai întâi la considerarea mormântului de către păgâni ca fiind „loc de veci”. Concepţia aceasta a trecut în tradiţia creştină, unde, evident, a fost întărită şi de înţelegerea greşită a anumitor pasaje patristice, precum, de pildă: Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Ioan, 85, 5 PG 59, 465-466: „Dar şi trupul rămâne neatins până la înviere” şi Omilie la I Corinteni, 39, 3, PG 61, 336: „Căci dacă nu învie trupul, neîncununat rămâne sufletul, în afara fericirii aceleia din cer; şi dacă va fi aşa, nici unul dintre noi nu ne vom cunoaşte desfătarea”. Mai multe pe această temă, vezi la Ntántis, op. cit., pp. 31-32, 166-168.

[2] Tatian, Către Elini 6. ΒΕΠΕΣ 4, p. 245: «Şi dacă prin foc se va nimici trupul meu, după ce materia lui se va fi dispersat (…); şi dacă în râuri sau în mări voi dispărea, şi dacă de fiare voi fi sfârtecat, tot în cămările bogatului Stăpân mă voi afla. Dar sărmanul ateu nu cunoaşte cele îndepărtate, anume că Dumnezeu Împăratul, când doreşte, îi va reface acestuia ipostasul văzut aşa cum a fost mai înainte». Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a XVIII-a. ΒΕΠΕΣ 39, pp. 233-237: „Şi are mare însemnătate să fii învăţat cu privire la acestea [la învierea morţilor], pentru că se găsesc destui oameni care o tăgăduiesc, de pildă elinii, samaritenii şi mulţi eretici, consideră asemenea lucruri visătorii. Ei ne spun: cum se poate ca un om, după ce a murit, după ce trupul lui a devenit ţărână, după ce a fost mâncat de viermi, care şi ei la rândul lor sunt morţi, nefiind decât putregai şi stricăciune, cum poate fi înviat, aşadar, un asemenea om? sau înecaţii, care sunt mâncaţi de peşti, sau cei care sunt devoraţi de urşi, sau de lupi, sau de corbi, sau de monştri sau de alte animale, cum se mai pot găsi oasele lor, trupurile lor, sau cum se mai pot aduna părţile acestor trupuri? Căci, dacă au fost mâncaţi de păsări, se va dovedi că dintre toate aceste păsări, unele vor fi murit în Indii, altele în Persia. Alte trupuri au fost arse şi cenuşa lor a fost spulberată de vânturi, cum deci se vor mai găsi aceste trupuri? În acest fel, oamenii care judecă lucrurile după micimea spiritelor lor, îşi închipuie că, existând o mare distanţă între Indii şi ţara Goţilor, între Spania şi Persia, cred că asemenea este şi la Dumnezeu, negândindu-se că El cuprinde tot pământul în mână, că aceste locuri, aceste ţări, oricât de îndepărtate ar fi în relaţie cu noi, în relaţie cu Dumnezeu nu sunt îndepărtate”.

[3] Phountoúlis, I.: „Ceremoniile pentru morţi” în Subiecte Liturgice, vol. I, Apostolikí Diakonía, Atena 2002, p. 162: „Niciodată îngroparea nu a fost considerată o premisă pentru înviere. În fresce şi în alte reprezentări iconografice, marea este înfăţişată cum scoate afară pe morţii ei (Apocalipsă 20:13) şi feluritele fiare şi păsări carnivore aducând înapoi mădularele oamenilor pe care i-au sfâşiat. În acest sens, de ce focul atotdevorator nu ar readuna acele trupuri pe care le-a împrăştiat în patru vânturi. Îngroparea, însă, este mai umană, mai iubitoare de om, mai nobilă şi teologic mai expresivă, ca fiind întoarcere a omului în sânurile maicii pământ, după cuvântul Scripturii «pământ eşti şi în pământ te vei întoarce» (Facere 3:19) şi după cuvântul patristic «redă ţărâna ţărânii», după modelul îngropării de viaţă purtătoare a Domnului. De aceea, a fost şi rămâne, cel puţin în Biserica Ortodoxă, cea mai firească soluţie pentru drama omului”.

[4] Argumentul acesta este folosit şi de Sfântul Antonie cel Mare când condamnă obiceiul de îmbălsămare a morţilor din regiunea Alexandriei, spunând că: „Egiptenii au obiceiul să facă slujba pentru trupurile celor credincioşi şi mai ales pentru ale sfinţilor martiri şi să le înfăşoare în giulgiuri, dar să nu le ascundă sub pământ, ci să le aşeze pe nişte pături şi să le păstreze în casă la ei, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei plecaţi. Antonie rugase în privinţa aceasta adeseori pe episcop să înveţe poporul şi la fel îndemnase pe mireni şi mustrase pe femei, spunând că nu e nici drept, nici cuvios acest lucru. Căci trupurile patriarhilor şi ale prorocilor se păstrează până acum în morminte. Şi însuşi trupul Domnului s-a aşezat în mormânt, unde o piatră pusă deasupra L-a ascuns până ce a înviat a treia zi. Spunând acestea, arăta că se abate de la lege cel ce nu ascunde după moarte trupurile celor morţi, chiar dacă sunt sfinte. Căci ce trup e mai mare sau mai sfânt decât trupul Domnului? Astfel, mulţi auzindu-l au început să ascundă trupurile sub pământ şi mulţumeau Domnului pentru buna învăţătură primită. Deci el, cunoscând aceasta şi temându-se să nu facă şi cu trupul lui aşa, s-a grăbit, după ce şi-a luat rămas bun de la monahii din muntele de afară, să se întoarcă în muntele dinăuntru unde obişnuia să vieţuiască şi unde după puţine luni se îmbolnăvi… «Şi dacă ţineţi la mine şi mă pomeniţi ca pe un părinte, nu lăsaţi pe vreunii să ia trupul în Egipt, ca să mă aşeze vreodată în case. Căci de aceea am întârziat în munte şi am venit aici. Ştiţi cum îi înfruntam pe cei ce făceau aceasta şi cum le-am poruncit să înceteze acest obicei. Înmormântaţi deci trupul meu şi ascundeţi-l sub pământ. Păziţi cuvântul meu, ca nimeni să nu cunoască locul (unde este înmormântat), decât numai voi. Căci la învierea morţilor îl voi primi iarăşi nestricăcios de la Mântuitorul…». Spunând acestea şi aceia sărutându-l pe el, întinzându-şi picioarele, privi vesel ca la nişte prieteni la cei ce veniseră la el. Căci stând întins faţa îi era plină de bucurie. Şi aşa şi-a dat duhul şi s-a alăturat la părinţi. Iar fraţii, precum li s-a poruncit, i-au înfăşurat trupul şi l-au ascuns sub pământ şi nimeni nu ştie până azi unde a fost ascuns, decât numai cei doi”. Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, PSB 16, pp. 243-244.

[5] „Şi S-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat”.

[6] Mansi J.D., Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, vol. 13, Graz 21960, pp. 44-45.

[7] Oikonómou Il, «Teologia cinstirii Sfintelor Locuri», volum aniversar, 25 de ani de arhierie a Preafericitului Patriarh al Ierusalimului, kir Diodor I, Ierusalim 1988, p. 33.

[8] Kontoghiánnis S., «Sfinţenia mormintelor», Protecţia mormintelor Atenei. Cimitirul I Αtena. Actele Conferinţei, Atena Decembrie 2000, p. 34. Vezi Feidás, Istoria Bisericească I, Atena 1994, pp. 286-288.

[9] Vezi pe această temă: Sotiríou G., Arheologie creştină şi bizantină, vol. I, Cimitirile creştine, arhitectura bisericească, Atena 1942, pp. 69-80. Antourákis G., «Martirii antice şi biserici creştine. Influenţa martirilor în viaţa liturgică a Bisericii», Sfântul şi Martirul vieţii Bisericii, ed. Apostolikí Diakonía, Atena 1994, pp. 234-292.

[10] Vezi Miloşevici N., Dumnezeiasca Liturghie – Centrul Cultului în Ortodoxie. Legătura indisolubilă a Sfintelor Taine cu Dumnezeiasca Euharistie. ed. Pournará, Thessalonic 2001, pp. 294-297. Velkovska El., “Funeral Rites according to the Byzantine Liturgical Sources”, Dumbarton Oaks Papers 55 (2001), p. 21. Vezi. Skáltsis P., «Premise teologice ale îngropării bisericeşti şi evoluţie istorică a Slujbii de Înmormântare», Sfânta Mitropolie a Drámei, Slujbele pentru morţi , Dráma 2001, p. 78 şi urm.

[11] Tâlcuire la Tatăl nostru. PG 90,893C. Vezi în acest sens Zizioulas I, Mitropolitul Pergamului, „De la mască la persoană. Simbolistica teologiei patristice cu privire la noţiunea de persoană“ în Omagiu în cinstea Mitropolitului Calcedonului, Meliton, Thessalonic 1977, p. 302. Vezi Doundoulákis Em. “Raportarea omului la trupul său în Tradiţia Ortodoxă”. Ardere morţilor în Biserica Ortodoxă (Studii de Teologie Ortodoxă), ed. Pournará, Thessalonic 2003, pp. 83-89.

[12] Cuvânt al celui între Sfinţi Părintele nostru Epifanie Episcopul Ciprului despre îngroparea dumnezeiescului Trup al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi despre Iosif cel din Arimateea şi despre pogorârea la Iad a Domnului, după mântuitoarea Patimă care a avut loc în chip de negrăit, PG 43,448-449: «O, Iosíf, cum către răsărit îngropi mort pe Răsăritul răsăriturilor, cum cu degetele tale ca unui mort închizi ochii lui Iisus, Celui ce cu preacurat degetul Său a deschis ochii orbului? Cum şi gura I-o închizi Celui care a deschis gura gângavului? Cum şi mâinile I le îmbraci Celui ce a întins mâinile cele uscate? Cum ca unui mort înfăşori picioarele Celui Care a dăruit mergere picioarelor celor înţepenite? Cum pe pat pui pe Acela Care i-a poruncit paraliticului: «Ia-ţi patul tău şi umblă» Cum şi miruri ai deşertat peste Mirul ceresc Care S-a deşertat pe Sine şi lumea a sfinţit? Cum îndrăzneşti să ştergi şi acea coastă sângerândă a dumnezeiescului Trup al lui Iisus, a lui Dumnezeu Care a vindecat pe femeia cu scurgere de sânge? Cum speli cu apă Trupul lui Dumnezeu, al Celui ce toate le spală şi curăţie dăruieşte? Şi ce lumânare să aprinzi Luminii celei adevărate, Luminătorului tuturor oamenilor? Şi ce cântare de înmormântare să cânţi Celui ce cu netăcute cântări este lăudat de toată oştirea cea cerească? Cum şi plângi ca pe un mort pe Cel ce a lăcrimat şi pe Lazăr cel mort de patru zile l-a înviat? Cum de aduci tânguire de înmormânare Celui Ce a dat tuturor bucurie şi mâhnirea Evei a destrămat?».

[13] Vezi, cu privire la acest subiect, Tzérpos D. (Protopresviterul), „Trupul mort şi îngrijirile pentru înmormântarea acestuia”, Sfinţirea vieţii credincioşilor. Studii pe baza sfintelor slujbe ale Micului Molitfelnic, ed. Tínos, Atena 2006, pp. 92-131. Vezi şi Kallínikos K. (Protopresviterul), Biserica creştină şi cele săvârşite în aceasta, ed. Grigóri, Atena, pp. 547-55. Kallínikos K. (Protopresviterul), Dincolo de mormânt, ed. Grigóri, Atena 1972, pp. 34-42. Hristódoulos Th. (Protopresviterul), Despre slujba de înmormântare, ed. Omología, Atena 2004, pp. 35-70 .

[14] Este reprezentativ aici cuvântul Sfântului Grigorie de Nissa din Viaţa Sfintei Macrina: „Mi-am adus aminte în acea clipă că încă de la prima noastră întâlnire m-a rugat să-i îngrijesc trupul după datină şi să-i închid ochii cu mâinile mele. Paralizat de durere, mi-am apropiat mâna de sfânta ei faţă, ca să nu mă arăt nepăsător la rugămintea ei. Dar ochii nu aveau nevoie să fie închişi, pleoapele acoperindu-i ca într-un dulce somn. Cu gura închisă în mod firesc şi cu mâinile frumos împreunate pe piept, întreaga ţinută a corpului era de la sine în armonie şi nu avea nevoie de nici un fel de îngrijire”, ed. Anastasia, Colecţia Biblioteca Patristică, Bucureşti 2004, pp. 42-43.

[15] Simeon al Thessalonicului, Despre sfârşitul nostru, 368, PG 155, 688Α: “Deci, cu un burete umed însemnează în semnul crucii trupul mort: fruntea, ochii, gura şi pieptul, apoi genunchii şi mâinile şi apoi unge-le cu ulei. Căci uleiul nevoinţelor este foarte important. Şi, pentru că cel adormit şi-a încheiat viaţa ca unul ce bine şi cu evlavie s-a nevoit, se va învrednici şi de dumnezeiasca milă şi de veselia strălucită a Dumnezeieştii Lumini”.

[16] Trempélas, P., Micul Molitfelnic, potrivit codicelor din Atena, vol. I, Atena 1950, pp. 297, 350. Aceeaşi concepţie despre noua viaţă în Hristos este regăsită şi în obiceiul despre care dă mărturie Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre post III, PG 60, 715, care consemnează că în epoca sa cearşafurile cu care se înfăşura mortul se numeau „scutece”, pentru că mortul era înfăşurat aşa cum se înfăşau pruncii.

[17] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre pocăinţă. PG 60, 725.

[18] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre răbdare. PG 60,725: „către răsărit aşezându-l, învierea acestuia preînchipuim”. Vezi şi Sfântul Vasilie cel Mare, Despre Duhul Sfânt 27, ΒΕΠΕΣ 52, p. 288. Sfântul Grigorie de Nissa, Despre rugăciunea domnească 5. ΒΕΠΕΣ 66, 363.

[19] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre răbdare, PG 60, 725.

[20] Vezi Kallínikos, op. cit., pp. 552-553.

[21] Potrivit Sfântului Athanasie cel Mare, Tâlcuiri la psalmi, 118, ΒΕΠΕΣ 32, p. 262, acest psalm descrie „vieţuirea sfinţilor, luptele, suferinţele, gropile, atacurile demonilor, nenumăratele gânduri instigate de aceştia, capcanele şi cursele lor; dar şi mijloacele de scăpare: legea şi cuvintele [Domnului], răbdarea, ajutorul de sus; apoi, după suferinţe, [urmează] premiile, cununile, răsplătirile”. Vezi Kallínikos, K. (Protopresviterul), Introducere la Sfânta Psaltire, vol. II, p. 103.

[22] Vezi Kallínikos, K. (Protopresviterul), Sfânta Psaltire în practică, Thessalonic 1927, pp. 163-164. Vezi Phílias G., Liturgică, ed. Grigóri 2006, p. 128.

[23] Simeon al Thessalonicului, Despre Dumnezeiasca rugăciune, 350, PG 155, 644C: “Psalmii înfăţişează vieţuirea Mântuitorului şi anume viaţa şi petrecerea Lui cea neprihănită; după cum limpede învaţă şi psalmul «Fericiţi cei fără prihană», precum şi vieţuirea Sfinţilor Lui, dar şi Patimile Mântuitorului şi Învierea Lui. De aceea, acest psalm se cântă cu deosebire duminicile şi de multe ori la mormintele Sfinţilor”. Vezi şi Despre sfârşitul nostru, 366, PG 155,684Α.

[24] Vezi Tzérpos D. (Protopresviterul), Ceasul morţii şi slujba pentru muribund, pp. 42-45.

[25] Vezi Mikró Euchologión, pp. 245-247.

[26] Vezi Papagiánnis K., «Slujba de Înmormântare. Observaţii şi propuneri pentru o mai întemeiată săvârşire a ei», Klironomía 29 (1997), p. 214.

[27] Despre folosirea mai generală a Fericirilor în cadrul slujbelor Biserici, vezi: Fountoúlis I., „Fericirile în cultul ortodox”, Subiecte liturgice, vol. III, Apostolikí Diakonía, Atena 2007, pp. 111-123.

[28] Nicolae Cabasila, Despre Dumnezeiasca Liturghie 25, SC 4bis, pp. 166-168: ”Dar din iubirea noastră unii faţă de alţii, decurge şi iubirea faţă de Dumnezeu, iar de iubirea către Dumnezeu e strâns legată credinţa desăvârşită şi vie în El. De aceea, după ce preotul ne-a adus aminte de porunca iubirii, îndemnându-ne să ne iubim unii pe alţii, adaugă îndată datoria mărturisirii credinţei: «… ca într-un cuget să mărturisim…». Iar credincioşii proclamă cu glas tare pe Dumnezeu pe Care se cuvine să-L mărturisească, adică pe Sfânta Treime: (“Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”).

[29] Simeon al Thessalonicului, Despre sfârşitul nostru 367. PG 155, 685ΑΒ: ”Şi ultima sărutare. Aceasta se dă pentru că cel adormit se mută şi se desparte de viaţa aceasta. Şi în acelaşi timp exprimă comuniunea şi unirea dintre membrii Bisericii, pentru că nu ne despărţim de cei morţi. Căci toţi vom merge pe această cale şi nu ne vom despărţi niciodată. Căci în Hristos vom trăi şi în Hristos ne vom uni, către El îndreptându-ne. Şi mâine vom fi unii cu alţii împreună, şi cei vii dintre noi care vor adormi ca aceştia. Şi la învierea ce va avea loc, prin comuniunea dreptei credinţe, laolaltă toţi credincioşii cu Hristos vom fi”. Vezi, Kallínikos K. (Protopresviterul), op. cit., p. 558.

[30] Xenofont, Educaţia lui Kýros,VIII,7: ”Trupul meu, o, fiilor, când voi muri, nici în aur nu îl îmbrăcaţi, nici în argint, nici în nimic altceva, ci predaţi-l cât mai degrabă pământului. Căci ce poate fi mai fericit decât să te amesteci cu pământul, care pe toate cele bune, pe toate cele frumoase le naşte şi le creşte?”.

[31] Sfântul Ioan Gură de Aur, La Facere. PG 53, 77. În general, despre semantica pământului în cultul ortodox este oportună observaţia lui Pavel Evdochimov, Rugăciunea Bisericii de Răsărit – Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, ed. Apostolikí Diakonía, Atena 1980, pp. 13-14: „La vecernie, când are loc frângerea pâinilor, binecuvântarea pe care preotul o face asupra pâinii, a vinului şi a untdelemnului – elemente reprezentative ale naturii – sfinţeşte însuşi principiul fertilităţii pământului – alma matter – şi îl învaţă pe om că pământul pe care îl lucrează este sfânt şi că roadele pe care le scoate din adâncurile sale nu sunt doar rezultatul unor combinaţii chimice, ci reprezintă un dar viu care participă la taina liturghiei şi, mai mult încă, îl învaţă că fertilitatea pământului are legătură directă nu doar cu îngrăşămintele şi cu anotimpurile, dar şi cu duhovnicia omului”.

[32] „Mortul este coborât în mormânt, apoi preotul îl stropeşte în semnul crucii cu ulei de la candelă spunând: «Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţa, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi». Apoi, după ce a luat pământ cu lopata, îl aruncă în semnul crucii peste mort, spunând: «Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce»”. Vezi Mikró Euchológion, ed. Apostolikí Diakonía, Atena 1974, p. 218. Vezi şi Exodiastikón (Euchológion III), ed. Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Sfântul Munte Athos, pp. 168-169, 60-61, 139-140.

[33] Vezi Kallínikos, K. (Protopresviterul), Biserica creştină şi slujbele care se săvârşesc în aceasta, ed. Grigóri, Atena 1969, p. 560.

[34] Simeon al Thessalonicului, Despre săvârşirea Sfântului Maslu 287 . PG 155, 520 CD: ”Iar pe fraţii morţi în Hristos îi ungem cu ulei; nu e vorba de sfântul ulei pe care îl dăm celor în viaţă, despre care vorbeşte [Iacov], ruda Domnului, ci de uleiul de la candela bisericii sau mai degrabă de pe sfântul altar. Şi pe nici unul dintre monahi să nu îngropăm dacă mai întâi nu am turnat peste trup uleiul luminării [uleiul Botezului], cel sfinţit”. Idem, Despre sfârşitul nostru 368. PG 155, 685-687: ”Şi învierea propovăduind, pecetluim trupul cu semnul crucii, după ce am turnat peste el în chipul crucii ulei de la luminare; [trupul], vasul acesta [de lut] îl punem în pământ, pentru că, chiar de suntem muritori, dar vom învia prin Cel care pentru noi S-a întrupat şi a suferit moarte cu trupul şi a înviat şi ne-a dăruit nouă învierea. Şi pentru că acesta pe care îl îngropăm va învia, aşa cum Mântuitorul nostru a înviat. Pentru că şi după ce va fi pus în mormânt, se toarnă peste el ulei în chipul crucii, aşa cum ne-au predat nouă Apostolii, iar Dionisie scrie despre asta: şi la înmormântare trebuie să îl ungeţi pe cel mort. (…) Căci uleiul luptelor este însemnat. Şi, pentru că cel adormit, după ce s-a luptat bine şi cu evlavie, se va învrednici dumnezeiescului ulei şi veseliei strălucite a dumnezeieştii lumini”.

[35] Fountoúlis, I.: Răspunsuri la nedumeriri liturgice, vol. II, Apostolikí Diakonía, Atena 1988, pp. 185-188. Tzérpos, D. (Protopresviterul), Slujba Sfântului Maslu pentru muribund potrivit molitfelnicelor manuscrise din secolele XIV-XVI, Fundaţia de Muzicologie Bizantină, pp. 138-141. Hristodul Th. (Protopresviterul), Slujba de înmormântare potrivit codicelor manuscrise din secolele X-XII, vol. 1, Introducere Generală, Cataloage, Tabele, ed. Thesvítis, Atena 2005, pp. 328-330.

[36] Triod, ed. Apostolikí Diakonía, Atena 1994, pp. 985-986.

[37] Vezi codicele 2724, Biblioteca Naţională din Atena, secolul al XV-lea, f. 216v. Vezi şi Galadza P., “Lost and displaced Elements of the Byzantine Funeral Rites: Towards a Pastoral Reappropriation”. Studia Liturgica, 33 (2003), pp. 62- 74.

[38] Kallínikos, op. cit. Vezi şi Hristodoul Th. (Πρωτοπρ.), Despre slujba înmormântării, ed. Omología, Atena 2004, p. 112.

[39] Simeon al Thessalonicului, Despre sfârşitul nostru, 369. PG 155, 688Β: «Şi apoi, rugăciunea aruncării pământului, care arată predarea trupului celui mort pământului, este una de mulţumire şi se rosteşte ca pecetluire şi încheiere [a slujbei]». De aceea, în anumite manuscrise, slujba de înmormântare se numeşte slujbă de mulţumire. Βλ. Dmitrievskij Al., Opisanie liturgitseskich rykopisej, (Ευχολόγια, τομ. II), 1965, Georg Olms Verlagwbuchandlung Hildesheim, σ. 528.

[40] „Rugăciunea depunerii: Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce l-ai plăsmuit pe om după chipul Tău şi după asemănarea Ta l-ai făcut, iar vrăjmaşul l-a înşelat pe el…”. Vezi Papadópoulos-Keramévs, Biblioteca Ierusalimiteană, vol. 2, pp. 101-105. Vezi şi Dmitrievskij, op. cit., p. 450. Meester (de) Pl., Rituale-Benedizionale Bizantino, Roma 1930, p. 90.

[41] Codicele 2724, Biblioteca Naţională din Atena, sec. al XV-lea, f. 225r: „Rugăciune la mormânt: Pentru aceasta ne rugăm Ţie, Doamne, porunceşte să se deschidă cămara pământului şi să primească făptura Ta. Păzeşte-o până la sfârşitul veacului, la învierea [cea de obşte] când va trâmbiţa Mihail arhanghelul şi toţi ridica-se-vor ca dintr-un somn, căci cuvine-se ca acest [trup] stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune, acest [trup] muritor să se îmbrace în nemurire”.

[42] Simeon al Thessalonicului, Despre săvârşirea Sfântului Maslu, 287. PG 155, 520 CD: „Şi peste fraţii mireni cei întru Hristos care au murit, aruncăm pulbere din cădelniţă, ca una ce este sfântă şi sfinţită, pecetluindu-l în semnul crucii prin tămâiere, înainte de a-l acoperi cu pământ şi de a-l preda pământului sfinţit pe cel ce s-a sfinţit în Hristos, după dumnezeiasca hotărâre, ca să fie păstrat până la înviere». Idem, Despre sfârşitul nostru, 368. PG 155, 685-687: „Şi aşezăm trupul în mormânt şi pământului îl predăm prin rugăciuni, împlinind dumnezeiasca poruncă «Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce» (Facere 3, 19)”. Aceeaşi atitudine este exprimată şi în troparul care se cânta în vechime în momentul aşezării trupului în mormânt, şi pe care azi ni-l păstrează slujba de înmormântare a monahului: „Pământule, care acum te-ai deschis, primeşte pe cel mai înainte plăsmuit de mâna lui Dumnezeu, şi care din nou se întoarce în tine, care i-ai dat naştere. Căci chipul a fost luat de Creator, iar tu primeşte trupul”. Vezi Exodiastikón, p. 60. Vezi o interpretare diferită la Mpalános, op. cit., pp. 7-10. Vezi şi Tsantílas, op. cit., pp. 159-160.

[43] Vezi Codicele 2724, Biblioteca Naţională din Atena, sec. al XV-lea, f. 222v: „Şi îndată preotul aruncă pământ spulberându-l şi spunând: Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru minte trup şi oase şi suflare de viaţă; dar, o!, Făcătorul meu, Mântuitorul meu şi Judecătorul meu, odihneşte pe robul Tău”. (al 10-lea tropar al Cântării I a Canonului cel mare. Vezi Triod, ed. BOR, Bucureşti 2000, p. 408).

[44] Irineu de Lugdunum, Fragmente din opere pierdute, ΒΕΠΕΣ 5, p. 175(11). Sfântul Vasilie cel Mare, Că Dumnezeu nu este pricina relelor. PG 31,315: „Pentru pricinile de mai sus, Dumnezeu a îngăduit desfacerea trupului, ca să nu se păstreze pentru noi nemuritoare boala, întocmai ca un olar care nu vrea să bage în foc un vas de lut stricat, înainte de a îndrepta, prin refacerea lui, stricăciunea pe care o are”.

[45] Sfântul Ioan Gură de Aur, La Sfinţitul Mucenic Vavila, PG 50,26-33: „Căci comune sunt legile firii pentru toţi oamenii, de a ascunde în pământ pe cel care a murit şi mormântului a-l preda şi în sânurile maicii tuturor, ale pământului, a-l înveşmânta. Şi aceste legi nu le-a schimbat vreodată nici grecul, nici barbarul, nici scitul, nici vreunul mai sălbatic dintre aceia, şi astfel sunt sfinte şi de toţi respectate”. Vezi Romani 2:14-15.

[46] Origen, Contra lui Celsus 8,30. ΒΕΠΕΣ 10, p. 196.

[47] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 160. ΒΕΠΕΣ 55, p. 183. Clasică, pentru importanţa pe care o are pentru dreptul nescris al Bisericii, este şi următoarea părere a Sfântului Vasilie cel Mare, Despre Duhul Sfânt 27, 66. ΒΕΠΕΣ 52, p.286:

”Dintre dogmele şi propovăduirile care se păstrează în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, pe altele le-am primit fiind predate nouă în chip tainic prin Tradiţia apostolică, dar şi unele şi altele au aceeaşi valabilitate cât priveşte dreapta credinţă. Şi aceste lucruri nimeni nu le va tăgădui, nimeni dintre cei care chiar şi într-o mică măsură au experienţă în ce priveşte aşezămintele Bisericii. Pentru că, dacă am încerca să respingem pe cele nescrise dintre obiceiuri ca neavând mare putere [fiind nescrise], fără să vrem am păgubi Evanghelia în cele de căpătâi ale ei şi am face din propovăduire un cuvânt lipsit de conţinut”. Vezi şi Mpourdáras K., op. cit., p. 123: ”Exercitarea continuă şi neîntreruptă a aşezământului înmormântării bisericeşti a creat o lege nescrisă bisericească, care o face obligatorie. Mpoúmis P., Arderea trupurilor, ed. Eptálofos, Atena 1999, p. 5: ”Un răspuns direct la întrebarea dacă se impune sau se interzice sau este permisă arderea morţilor, din păcate, nu avem din partea Tradiţiei a Bisericii primare… Acest lucru nu înseamnă însă că nu avem legi naturale (dreptul natural) date de Dumnezeu sau, pe temeiul acestora, cutume omeneşti străvechi” (dreptul cutumiar).

[48] Canonul 29 al Sinodului V-VI Ecumenic de la Trulan, Rálli G.-Potlis M., Constituţia Sfintelor Canoane, vol. 2, p. 367.

[49] Vichentie din Lirin: «Quod ubique, quod semperque, quod ab omnibus creditum est”.

[50] Vezi cu privire la acest subiect: Christinákis P., «Îngroparea sau arderea morţilor. Abordare istorico-canonică», Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, Îngroparea sau arderea morţilor, ed. Departamentului de Comunicare şi Formare al Bisericii Greciei {Seria Biblioteca Pastorală 3}, Atena 2002, pp. 48-71.