Apocalipsa: Dumnezeiasca Liturghie nezidită, în Templul nezidit

1. Apocalipsa Evanghelistului Ioan

Pentru început, se cuvine menţionate câteva date despre cartea Apocalipsei lui Ioan. A fost scrisă de Evanghelistul Ioan pe când se afla exilat în insula Patmos şi cuprinde descoperirea-revelaţia pe care a primit-o şi a descris-o în chip minunat, cândva pe la sfârşitul secolului I d.Hr. Este vorba de o scriere grea, prin excelenţă profetică, pe care Biserica nu a inclus-o în citirile de la adunările ei liturgice, tocmai pentru că este greu de tâlcuit. Acesta este motivul pentru care doar unii Părinţi s-au ocupat de erminia ei, cum ar fi Sfântul Andrei al Cezareii, Aretha al Cezareii şi Antim al Ierusalimului.

Desigur, în ultima vreme mulţi au tâlcuit Apocalipsa dintr-o perspectivă contemporană, însă au eşuat în demersul lor, pentru că au cercetat doar evenimentele care au legătură cu antihrist, iar nu atât pe acelea care Îl privesc pe Hristos ca Arhiereu Care săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie nezidită. Se cuvine să întărim că Apocalipsa nu poate fi analizată unilateral, din punct de vedere istoric sau social etc., cu atât mai puţin nu poate fi analizată moralist. Mielul Apocalipsei, care este Mielul lui Dumnezeu Ce S-a jertfit pentru neamul omenesc şi, deopotrivă, este şi Marele Arhiereu, Cel care biruieşte fiara apocaliptică.

Cuprinsul cărţii, după cum spun mulţi ermineuţi, se referă la lupta Bisericii cu diavolul, cu antihrist şi cu puterile celui viclean. La sfârşit, desigur, se arată biruinţa Bisericii asupra puterilor întunericului şi domnia lui Hristos. Astfel, în această scriere, istoria şi eshatologia se împletesc.

În Apocalipsa lui Ioan, prefer să văd experienţa dumnezeieştii Liturghii nezidite în templul nezidit pe care a trăit-o Evanghelistul Ioan şi consider că acesta este mesajul fundamental al acestei scrieri.

Citind-o, înţelegem că nucleul cărţii este săvârşirea dumnezeieştii Liturghii în cer, la care participă Patriarhii, Apostolii, Mucenicii – toţi acei oameni care au trăit cu Mielul şi au participat la slava Lui şi la biruinţa Lui asupra diavolului, a morţii şi a păcatului – şi Îngerii. Simultan, în afara acestei Liturghii se desfăşoară o paraliturghie, în care au loc războaie, catastrofe, morţi etc. Şi asta arată că în afara Bisericii şi a dumnezeieştii Euharistii există moartea, atât duhovnicească, cât şi trupească.

Voi încerca să vă introduc puţin în această mare taină a dumnezeieştii Liturghii, care este inima vieţii bisericeşti.

2. Dumnezeiasca Liturghie nezidită

Fiecare dumnezeiască Liturghie care are loc aici, pe pământ, în Biserică, este comuniune cu Hristos, împărtăşire de slava Lui, desigur, în funcţie de împlinirea condiţiilor premergătoare de participare la liturghie şi de propria noastră stare duhovnicească. Biserica este Trupul lui Hristos şi, pentru că unul este Trupul, una este şi Biserica, se înţelege Biserica Ortodoxă, cea care păstrează adevărul, Tradiţia, învăţătura lui Hristos şi a Sfinţilor. Biserica are două ipostaze: una văzută şi una nevăzută şi este cu totul impropriu să afirmăm precum occidentalii că există o Biserică triumfătoare şi o Biserică luptătoare. Această terminologie nu este întâlnită în Tradiţia noastră biblico-patristică, pentru că creştinii trăind încă pe pământ sunt părtaşi biruinţei lui Hristos şi, ajungând la luminare şi la îndumnezeire, aparţin şi ei Bisericii triumfătoare.

Cea mai de preferat formulare este că Biserica are două aspecte, unul văzut şi unul nevăzut, iar între acestea două există o foarte strânsă legătură. Când oameni care sunt încă în trup biologic se învrednicesc să vadă îngeri şi sfinţi, când ajung la vederea Luminii necreate, înseamnă că în viaţa lor se împleteşte aspectul nevăzut cu cel nevăzut al Bisericii. Acest lucru ni se arată în vedenia Evanghelistului Ioan. Încă trăia biologic şi s-a învrednicit să se desfăteze de această dumnezeiască Liturghie cerească.

De asemenea, putem vorbi de Liturghie creată şi necreată şi de Biserică creată şi necreată. Asta înseamnă că, atât timp cât încă trăim şi avem trup stricăcios şi muritor, suntem nevoiţi să folosim cuvinte, înţelesuri şi reprezentări create, ca să exprimăm această experienţă care este posibilă omului. Sfântul, atunci când se învredniceşte să vadă slava lui Dumnezeu, vede energia-lucrarea Lui necreată şi îndumnezeitoare, şi când, în continuare, încearcă să transmită această experienţă, foloseşte cuvinte, înţelesuri şi reprezentări create. Acest lucru îl vedem la toţi Prorocii. Cuvântul lui Dumnezeu, neîntrupat şi apoi întrupat, nu este văzut în imagini create, dar văzătorii-de-Dumnezeu folosesc reprezentări şi înţelesuri create pentru a transmite oamenilor această experienţă necreată pe care au trăit-o. Astfel, tronurile, jertfelnicele, ramurile de finic etc. pe care le-a văzut Evanghelistul Ioan sunt imagini pe care el le-a folosit pentru a arăta realitatea necreată căreia i-a fost părtaş în cer, în Lumina lui Dumnezeu.

a. Condiţiile premergătoare participării la dumnezeiasca Liturghie

În această Liturghie necreată care se săvârşeşte în cer, Evanghelistul Ioan a fost iniţiat într-o zi de duminică. Scrie: ”Am fost în Duh în zi de duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă” (Apocalipsă 1:10).

Este vorba de o experienţă care are loc prin energia-lucrarea Sfântului Duh. Acest lucru reiese din precizarea ”în Duh”. Se înţelege că duminica este ziua închinată lui Hristos, este ziua în care a avut lor Învierea lui Hristos şi prin trăirea tainei Învierii lui Hristos poate fi iniţiat omul în tainele dumnezeieştii Liturghii necreate cereşti.

Iar spre a fi iniţiat în această dumnezeiască Liturghie necreată, Evanghelistul Ioan trebuia să se întărească duhovniceşte prin vederea lui Hristos, aşa cum s-a întâmplat şi cu Moise, care urma să urce pe Muntele Sinai, în nor şi să intre în comuniune cu Dumnezeu. Astfel, Evanghelistul Ioan, aşa cum citim în primul capitol al Apocalipsei, în zi de duminică L-a văzut pe Hristos înviat în Lumină, în slava Lui necreată, în mijlocul celor şapte sfeşnice (Apocalipsa 1:12-13), care sunt cele şapte biserici ale Apocalipsei, adică a Efesului, a Smirnei, a Pergamului, a Tiatirei, a Sardelor, a Filadelfiei şi a Laodiceei.

Înfăţişarea lui Hristos este măreaţă. Hristos se aseamănă cu Fiul Omului, pentru că este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Este îmbrăcat în veşmânt lung şi încins cu brâu de aur. Firele capului sunt alburii precum aurul şi zăpada, iar ochii Îi sunt ca flacăra focului. Picioarele I se asemănau cu arama curăţită în cuptor şi glasul Lui, cu vuietul de ape multe. În mâna dreaptă ţinea şapte stele şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri. Faţa Lui strălucea ca soarele aşa cum străluceşte soarele cu toată strălucirea Lui.

Evanghelistul Ioan văzând această vedenie preastrălucită a căzut la picioarele Lui ca mort. Hristos Şi-a pus peste el mâna dreaptă şi a spus: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1:12-18).

Observăm în această imagine că Hristos este îmbrăcat ca Arhiereu, dar are o slavă mai mare decât a tuturor arhiereilor Vechiului Testament. Părul alb, precum zăpada, reprezintă taina lui Hristos cea ascunsă de veacuri şi care s-a arătat Sfinţilor. El este viu, Cel dintâi după firea dumnezeiască, Cel din urmă în ce priveşte venirea Lui mântuitoare, care s-a împlinit prin întrupare. A murit pe Cruce, dar a înviat şi trăieşte în veci. Hristos se înfăţişează ca Arhiereu, pentru că va arăta Evanghelistului Ioan această liturghie necreată care se săvârşeşte în cer.

Întreaga descoperire a lui Hristos către Evanghelistul Ioan, care se face în ziua duminicii, nu este altceva decât arătarea lui Hristos în Lumina dumnezeirii Sale. Imaginea aceasta ne aminteşte de icoana Schimbării la Faţă a lui Hristos pe Muntele Tabor, unde s-a aflat şi Evanghelistul Ioan însuşi. Şi acolo era Lumina, faţa lui Hristos care strălucea precum soarele şi hainele Lui erau albe precum lumina. Şi acolo ucenicii au căzut la pământ şi acolo au auzit glasul lui Dumnezeu.

Important este că această arătare a lui Hristos către Evanghelistul Ioan se face înainte de Liturghia necreată, în care va fi iniţiat nu mult după aceasta, şi este cumva o pregătire pentru cele la care va participa. Şi asta arată că, pentru a participa cineva cu adevărat la dumnezeiasca Liturghie trebuie să fie îndumnezeit, să fi văzut înainte pe Hristos în slava Lui sau, cel puţin, să se afle pe drumul curăţirii, al luminării şi al îndumnezeirii.

b. Vederea dumnezeieştii Liturghii necreate

Evanghelistul Ioan, după vederea lui Hristos şi comuniunea cu El, a intrat în templul necreat, pentru a participa la dumnezeiasca Liturghie necreată.

Vă voi analiza această experienţă a Evanghelistului Ioan. Să aveţi în minte biserica-templul, aşa cum o cunoaştem azi, în care, când intrăm, îndată privim către răsărit, unde se află sfânta Masă, sfântul tron, pe care stă episcopul împreună cu preoţii, dinspre răsărit se citesc lecturile şi se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi tot de acolo primim şi dumnezeiasca Împărtăşanie. Pe sfânta Masă se află Σfânta Evanghelie.

Biserica, pe temeiul acestei vedenii şi a experienţei Evanghelistului Ioan, va construi sfintele biserici şi va alcătui tipicul dumnezeieştii Liturghii, care începe cu Vohodul Mic, citirea Apostolului şi a textelor evanghelice şi se continuă cu Cina, împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos.

Desigur, şi înainte de a se scrie cartea Apocalipsei, exista cultul şi tipicul, dar într-o formă incipientă. În cele din urmă, lăcaşul de cult şi tipicul, aşa cum le cunoaştem astăzi, au fost influenţate de vedenia Evanghelistului Ioan. Aşadar, vă rog ca în continuare, pe parcursul descrierii Evanghelistului Ioan pe care o voi prezenta, să aveţi în minte biserica ortodoxă şi tipicul dumnezeieştii Liturghii, care se săvârşeşte în ea.

Evanghelistul Ioan, după vederea lui Hristos pe care am înfăţişat-o mai înainte, a văzut în vedenie o uşă noetică şi a primit îndemnul să se suie şi să intre prin ea, ca să vadă toate câte se petrec dincolo. Avem, deci, de-a face cu o urcare în Biserică, cu intrarea care ne permite să participăm la dumnezeiasca Liturghie. Uşa este lămurirea tainelor Duhului şi este închisă celor care nu L-au văzut mai înainte pe Hristos şi nu sunt vrednici de această suire. Ca să intre cineva pe uşa aceasta trebuie să fie „în Duh”, adică să se împărtăşească de Sfântul Duh.

Intrând Evanghelistul pe această uşă, a văzut îndată o prea măreaţă privelişte. A văzut sfântul tron, adică un tron pe care stătea cineva care strălucea ca nestematele, iar tronul era înconjurat de un curcubeu ceresc care strălucea ca smaraldul. În jurul tronului erau alte 24 de tronuri, pe care stăteau 24 de bătrâni îmbrăcaţi în haine albe şi care aveau pe capetele lor cununi de aur. Este vorba de cei 12 Patriarhi ai Vechiului Legământ şi de cei 12 Apostoli ai Noului Legământ, fapt care arată unitatea drepţilor din Vechiul şi Noul Testament şi împărtăşirea, şi a unora, şi a altora de Harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu. Din tron ieşeau fulgere, glasuri şi tunete şi înaintea lui ardeau şapte făclii de foc, care sunt harismele Sfântului Duh. Cei 24 de bătrâni stăteau pe tronurile lor, lucru care arată odihna Sfinţilor în Dumnezeu, participarea lor la slava Lui. În faţa tronului se întindea o mare precum sticla care se asemăna cristalului şi în centru, în jurul tronului, existau patru fiinţe vii, pline de ochi în faţă şi în spate, care sunt cei patru Evanghelişti şi care spuneau neîncetat: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine”. Şi bătrânii au căzut înaintea tronului şi s-au închinat Celui ce şedea pe tron, şi aruncau cununile lor înaintea tronului şi spuneau: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşte slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apocalipsă 4:1-11). Cel ce şedea pe tron avea în mâna dreaptă o carte scrisă înăuntru şi pe dos şi pecetluită cu şapte peceţi (Apocalipsă 5:1-5).

Măreaţă este priveliştea care se deschide când, prin puterea Duhului Sfânt, omul intră pe uşa aceasta şi vede începutul dumnezeieştii Liturghii.

În mijlocul sfântului tron, Evanghelistul Ioan a văzut un „Miel ca înjunghiat”. Mielul acesta se arată ca şi cum ar fi înjunghiat, are semnele Patimii, dar a înviat din morţi, şi de aceea are mare putere şi slavă, lucru pe care îl arată coarnele Lui. „Mielul ca înjunghiat” este o imagine pascală şi euharistică, care arată mielul care merge către jertfă. Mielul a luat cartea de la Cel ce şedea pe tron, pentru că doar El descoperă sfinţilor tainele care sunt ascunse de veacuri oamenilor.

Atunci toţi cei care se aflau pe acel tron, bătrânii (adică Patriarhii Vechiului Testament şi Apostolii Noului Testament), cele patru sfinte animale (Evangheliştii), îngerii şi toate creaturile lui Dumnezeu au început să cânte într-un chip aparte slava Lui, „ca a mielului înjunghiat”, printr-o cântare nouă, pe care nu o auzise până atunci Evanghelistul Ioan. Cântau Mielului care S-a jertfit şi a dobândit mare putere şi slavă, căci prin Jertfa Sa i-a eliberat pe oameni şi i-a făcut „împăraţi şi preoţi” şi împărăţesc pământul. Cântarea cea nouă era cântată cu alăute de fiecare dintre aceştia, după cum, de asemenea, purtau şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile Sfinţilor (Apocalipsa 5:6-14).

Este vorba de o imagine clar liturgică, deoarece cupele sunt minţile şi inimile din care ies faptele bune şi rugăciunea curată, iar tămâia este curăţia vieţii.

În mijlocul tronului comun era un sfânt jertfelnic, adică o sfânta Masă, şi sub acesta Evanghelistul Ioan a văzut sufletele mucenicilor care au fost înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o despre Miel. Aceste suflete nu stăteau inerte, ci strigau cu glas mare şi spuneau: „Până când, Stăpâne Sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru faţă de cei ce locuiesc pe pământ?”. Atunci i s-a dat fiecăruia un veşmânt alb şi li s-a spus să stea în tihnă până când se va împlini numărul celor împreună-slujitori şi fraţi ai lor care trăiesc încă pe pământ şi vor fi şi ei martirizaţi precum aceia (Apocalipsă 6:9-11). Veşmântul alb arată strălucirea vieţii, curăţia şi luminarea lor.

Rânduiala cerească a dumnezeieştii Liturghii era într-o continuă desfăşurare şi Evanghelistul Ioan a fost iniţiat în toate fazele acesteia. La un moment dat a văzut „mulţime multă”, nenumărată, de oameni care proveneau din fiecare neam, seminţie şi limbă, stând înaintea tronului şi a Mielului, cumva în partea care corespunde naos-ului din biserică. Ei sunt poporul care participă la această dumnezeiască Liturghie. Toţi aceştia erau îmbrăcaţi în veşminte albe şi ţineau în mâini ramuri de finic şi strigau: „Mântuirea este de la Dumnezeu Care şade pe tron, şi de la Mielul”. Albul veşmintelor arată curăţia şi ramurile de finic sunt simboluri ale biruinţei. Atunci îngerii, bătrânii şi sfintele animale se închinau înaintea tronului şi adevereau această mărturie.

Unul dintre bătrâni a răspuns Evanghelistului Ioan la întrebarea despre cine sunt aceia care poartă haine albe şi ramuri de finic în mâini, spunându-i că ei sunt Mucenicii care vin de la marea prigoană şi şi-au spălat veşmintele şi le-au albit cu sângele Mielului. Acesta îi face să stea în faţa tronului lui Dumnezeu şi să Îl slăvească zi şi noapte, adică neîncetat, în templul Lui. Cel ce stă pe tron Se va sălăşlui întru ei şi nu vor înfometa şi nu vor înseta şi nu îi va arde soarele şi arşiţa, pentru că îi va paşte Mielul, îi va conduce la izvoarele vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor. Participarea lor la această dumnezeiască Liturghie necreată este o continuă împărtăşire dumnezeiască, iar toate lucrările trupeşti se vor suspenda, pentru că ei vor fi părtaşi slavei Mielului. Toate vor fi altfel (Apocalipsă 7:9-17).

Într-o anume fază a acestei dumnezeieşti Liturghii, mulţimea cea nenumărată cânta şi slăvea pe Dumnezeu cu glas mare, pe care l-a auzit Evanghelistul Ioan: „Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale lui Dumnezeului nostru, pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui” (Apocalipsa 19:1-3).

Din această dumnezeiască Liturghie cerească nu ar fi putut să lipsească nici cădelniţa cu tămâie purtată de îngeri, care sunt duhuri slujitoare şi slavoslovesc pe Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu se află şi altarul de aur. Un înger a stătut înaintea altarului ţinând o cădelniţă de aur şi i s-a dat lui multă tămâie, ca să aducă drept ofrandă pe altar rugăciunile tuturor sfinţilor. Prin aceasta se vede comuniunea creştinilor care trăiesc pe pământ cu această Liturghie cerească. Din mâinile îngerului urcă fumul de tămâie cu rugăciunile Sfinţilor. Este vorba de unirea dumnezeieştii Liturghii cereşti cu Liturghia care are loc pe pământ şi de ridicarea la cer a rugăciunilor Sfinţilor.

Îngerul nu doar a înălţat de pe jertfelnicul pământesc la cer rugăciunile Sfinţilor, dar, în acelaşi timp, a umplut cădelniţa cu cărbunii care se aflau pe altarul de aur şi i-a aruncat pe pământ. Atunci s-au pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur (Apocalipsă 8:3-5).

În dumnezeiasca Liturghie există şi o „carte deschisă”, pe care o ţinea un înger învăluit într-un nor, care se pogora din cer. În jurul capului îngerului era un curcubeu ceresc şi faţa lui strălucea ca soarele şi picioarele lui erau precum nişte stâlpi de foc. Atunci, Evanghelistul Ioan a auzit un glas care i-a spus să ia această „carte”. Când a cerut-o de la înger, acela i-a spus: „Ia-o şi mănânc-o şi va amărî pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”. Este vorba de o experienţă personală. Şi Evanghelistul Ioan adevereşte că a luat cartea, a mâncat-o şi în gura lui era dulce ca mierea şi pântecele i s-a amărât (Apocalipsa 10:9-11).

Cartea aceasta este cunoaşterea celor viitoare care se mănâncă cu gura şi apoi coboară în inimă. Gura este poarta prin care intră hrana care are gustul mierii, dar inima, în care sunt încăpute alimentele [duhovniceşti], simte amărăciunea din pricina împreună-pătimirii şi a tristeţii celor care vor fi pedepsiţi de Dumnezeu şi nu se vor desfăta de slava Lui. Gustarea cărţii cu gura şi cu inima înseamnă citirea Scripturilor, predica care are loc la acea dumnezeiască Liturghie cerească, după Vohodul Mic, iar prin Scripturi sunt înţelese tainele cele ascunse. De asemenea, arată şi rugăciunea minţii în inimă. Liturghia cerească necreată este strâns legată de rugăciune şi de cunoaşterea lui Dumnezeu şi este pregustare a Cinei celei mari care va urma. Centru al acestei vieţi duhovniceşti este rugăciunea minţii, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi participare la Cină.

Bătrânii nu urmăresc aceste fapte nemişcaţi şi inerţi, ci participă şi din când în când se închină Celui ce stă pe tron, slăvindu-L: „Mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti şi Cel ce erai şi Cel ce vii, că ai luat puterea ta cea mare şi împărăţeşti” (Apocalipsa 11:15-17) şi „Amin! Aliluia!” (Apocalipsa 19:4).

Mielul Apocalipsei stă pe Muntele Sion împreună cu cei pecetluiţi cu numele Lui şi al Tatălui Lui. Cine sunt aceştia pecetluiţi? Este vorba de cei feciorelnici care stau împreună cu Mielul pe Muntele Sion, care este Biserica lui Dumnezeu. Numărul lor este 140 000 şi toţi aceştia aveau pe frunţile lor scris numele Mielului şi al Tatălui Lui. Toţi cântau o cântare nouă înaintea celor patru animale şi a Bătrânilor. Glasul lor se asemăna cu muzica pe care o fac cei ce cântă din alăute. Aceştia au fost răscumpăraţi de pe pământ, sunt feciorelnici şi urmează Mielul oriunde ar merge, sunt neprihăniţi, pentru că în gura lor nu s-a aflat minciună (Apocalipsă 14:1-5).

Numărul de 140 000 este simbolic şi îi arată pe aceia care urmează Mielului la jertfă, sunt cei care se jertfesc pentru dragostea Mielului. Acestei categorii îi aparţin cei care au feciorie duhovnicească şi sufletească, care sunt feciorelnici „după omul cel dinăuntru şi după omul cel din afară”. Înscrierea numelui Mielului şi al Tatălui Său arată că frunţile Sfinţilor „sunt pecetluite cu lumina dumnezeiescului Chip” şi se fac înspăimântători demonilor. Cântarea lor rămâne necunoscută celor mulţi.

În dumnezeiasca Liturghie necreată din ceruri nu are loc doar doxologie, ci urmează şi Cina Mielului şi cu această cină se desăvârşeşte dumnezeiasca Liturghie. Mulţimea cea multă, cei 24 de bătrâni şi cele patru animale Îi cântau şi se închinau lui Dumnezeu, Cel ce stă pe tron. S-a auzit glas puternic de mulţime multă, ca un vuiet de ape şi de tunete puternice care strigau „Aliluia” şi vesteau nunta Mielului. „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa lui s-a pregătit”. Mireasa, care este Biserica, s-a îmbrăcat cu veşmânt strălucitor, curat, de in, care sunt faptele drepte ale Sfinţilor. Îngerul a spus: „Fericiţi cei chemaţi la cina Mielului”. Nuntă şi cină este comuniunea Bisericii şi a Sfinţilor cu Mielul (Apocalipsa 19:1-10).

Şi apoi Evanghelistul Ioan a văzut venirea Cuvântului lui Dumnezeu venind ca un călăreţ pe un cal alb, care înseamnă iuţeala şi bucuria. Ochii Lui erau ca para focului, pentru că acest foc, pentru drepţi şi îngeri, este luminător şi nu arzător, iar pentru ochii păcătoşilor este arzător şi nu luminător. Pe capul Lui sunt multe cununi cu multe nume şi aceasta arată puterea Lui asupra tuturor fiinţelor. O singură diademă este necunoscută şi aceasta este esenţa (ousía) lui nepătrunsă. Cuvântul lui Dumnezeu este îmbrăcat în haină stropită cu sânge, care reprezintă trupul Lui Preacurat şi Preasfânt. Şi pe haina şi pe coapsa Lui avea scris numele: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”, care este dumnezeiasca Lui fire, ce s-a unit ipostatic cu firea omenească. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, cu două tăişuri, care este potrivită pentru lupte, este potrivită, adică, a păstori cu fiarele (Apocalipsă 19:11-16). Asta înseamnă că oamenii, după împărtăşirea cu dumnezeiasca Împărtăşanie a Trupului şi Sângelui lui Hristos au putere şi tărie să biruiască orice putere vrăjmaşă, adică păcatul, pe diavol şi moartea.

La sfârşit, sunt fericiţi morţii care au murit în Domnul şi s-au învrednicit de dumnezeiasca Liturghie nezidită. Evanghelistul a auzit din cer un glas mare: „Fericiţi cei morţi, cei ce de-acum mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsă 14:13). Nu se fericesc pur şi simplu cei morţi, ci aceia care au murit în Domnul, care au murit faţă de lume şi primesc în trupul lor moartea Domnului Iisus (2 Corinteni 4:10), ci şi aceia care au murit pentru Hristos, adică Mucenicii. Ei pot participa la această dumnezeiască Liturghie necreată cerească şi la această mare Cină a Împăratului.

Foarte clar în toate acestea se arată dumnezeiasca Liturghie necreată în cer. Evanghelistul Ioan mai întâi a văzut slava lui Hristos în Lumină, în continuare s-a deschis uşa Templului, a văzut sfântul tron comun, care în centru Îl avea pe Dumnezeu, a văzut Mielul, jertfelnicul ceresc, a auzit cântarea şi adorarea adusă de toţi membrii Bisericii, adică de Îngeri, de Proroci, de Apostoli, de Mucenici, de cei feciorelnici şi de toţi aceia care s-au unit cu Mielul, care la diferite răstimpuri aduceau imne lui Dumnezeu. A văzut cartea Sfintei Scripturi, a văzut Rugăciunea minţii (noetică) a celor care au participat la această dumnezeiască Liturghie, care este o cântare nouă, a văzut acea Cină strălucită.

Această dumnezeiască Liturghie necreată care se săvârşeşte în cer reprezintă miezul, chintesenţa cărţii Apocalipsei lui Ioan, însă, alături de fragmentele care descriu dumnezeiasca Liturghie sunt cuprinse şi altele. Se disting, mai ales, trei intervenţii.

Prima este îndemnul adresat „îngerilor”, adică episcopilor celor şapte Biserici de a lupta să participe la această Liturghie necreată şi promisiunile care se dau biruitorilor. Atragem atenţia asupra câtorva dintre aceste promisiuni: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsă 2:7). „Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea cea de a doua” (Apocalipsă 2:11). „Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât primitorul” (Apocalipsă 2:17). „Şi celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele… îi voi da lui steaua cea de dimineaţă” (Apocalipsă 2:26-28). „Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Părintelui Mea şi înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsă 3:5). „Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi; şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu – al Noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou” (Apocalipsă 3:12). „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apocalipsă 3:21).

A doua intervenţie este ajutorul dat iubiţilor lui Dumnezeu – poporului Său – care încă se află pe pământ şi se luptă împotriva puterilor întunericului, sunt menţionate rugăciunile lor, care se ridică la tronul lui Dumnezeu şi fuga femeii (Maica Domnului-Biserica) în pustie, care năştea un prunc de parte bărbătească, ca să nu fie mâncată de balaur etc.

A treia intervenţie care este prezentată în Apocalipsa lui Ioan sunt plăgile create oamenilor prin vărsarea cupelor şi catastrofa în multe chipuri a oamenilor care urmează fiara şi nu pe Mielul Apocalipsei, şi, desigur, căderea Babilonului care era sălaşul demonilor. Toţi aceştia trăiesc în paraliturghie.

Astfel, întreaga Apocalipsă a Evanghelistului Ioan descrie dumnezeiasca Liturghie necreată, din cer, pe aceia care trăiesc în ea, anume: Îngerii, Patriarhii şi Drepţii Vechiului Testament, Apostolii Noului Testament, Evangheliştii, mulţimea multă printre care se numără Mucenicii şi şi feciorelnicii. De asemenea, descrie mersul oamenilor care trăiesc încă de pe pământ în această Liturghie cerească, dar descrie şi paraliturghia al cărei cap este fiara, antihristul, care şi el îi pecetluieşte pe ai săi, pe cei care nu sunt pecetluiţi de Hristos.

3. Templul necreat

Mai înainte am văzut că Liturghia pe care a văzut-o Evanghelistul Ioan în cer este necreată, adică este participare la slava necreată a Dumnezeului Treimic în Persoana lui Iisus Hristos. Acest lucru se întâmplă şi cu templul. Spaţiul unde avea loc dumnezeiasca Liturghie este necreat. De asemenea, jertfelnicul, tronurile etc. pe care le-a văzut Evanghelistul Ioan sunt realităţi necreate, experienţă a Luminii necreate, a slavei lui Dumnezeu, şi, pur şi simplu, toate acestea sunt exprimate de către Evanghelistul Ioan prin reprezentări create, aşa cum se întâmplă cu toţi cei îndumnezeiţi care ajung la această experienţă. Să vedem cele despre Templu, unde avea loc această dumnezeiască Liturghie necreată.

a. Templul şi deschizătura lui

La început s-a dat poruncă Evanghelistului Ioan să măsoare templul lui Dumnezeu, jertfelnicul şi pe închinătorii acestuia, nu însă şi curtea din afara lui care s-a dat neamurilor (Apocalipsă 11:1-2). Templu al lui Dumnezeu este Biserica în care aducem adorarea cea cuvântătoare. Trestie care măsoară templul Dumnezeului celui viu este măsura cunoaşterii care corespunde celui care a primit-o.

La un moment dat, Evanghelistul Ioan a văzut că s-a deschis templul mărturiei din cer. Cei şapte îngeri care au ieşit din templu, au primit de la cele patru fiinţe vii şapte cupe de aur care aveau înăuntru mânia lui Dumnezeu şi s-a umplut templul de fum de la slava şi puterea lui Dumnezeu. Şi nimeni nu putea să intre în templu până ce se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri” (Apocalipsa 15:5-8).

b. Cerul nou şi pământul nou

În continuare, Evanghelistul Ioan a văzut „cer nou şi pământ nou”. În acelaşi timp, a văzut noua cetate, noul Ierusalim pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, gata precum o mireasă pentru mirele ei. Acest Ierusalim este cortul lui Dumnezeu cu oamenii. Cei care vor locui acolo vor fi poporul lui Dumnezeu şi aceştia vor avea cu ei pe Dumnezeu, vor fi scăpaţi de lacrimi, de plâns, de durere şi de moarte. Acolo toate vor fi noi. Această mireasă este a Mielului, care are slava lui Dumnezeu şi luminătorul ei străluceşte precum cristalul. De asemenea, este descrisă starea acestei cetăţi. În această cetate cerească nu există templu, pentru că templu este Însuşi Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul şi Mielul. Această cetate cerească nu are nevoie de soare şi lună, pentru că o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Acolo nu va exista noapte şi nu e nevoie să se închidă porţile ei, pentru că există siguranţă absolută (Apocalipsă 21, 1-27).

Din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului izvorăşte „râul apei vieţii limpede ca cristalul” care este Sfântul Duh. Mijlocul pieţei desemnează mulţimea sfinţilor şi de o parte şi de alta a râului este pomul vieţii, adică Hristos, Cel înţeles în Duhul Sfânt şi duhovniceşte. În cetate se va găsi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului şi slujitorii Lui Îl vor adora. Vor vedea faţa Lui şi numele Lui pe frunţile lor, adică în inimile lor. Acolo nu va exista noapte, astfel nu va fi nevoie de lumina făcliei şi a soarelui, pentru că îi va lumina Dumnezeu şi aceştia vor împărăţi în veci de veci (Apocalipsă 22:1-5).

Evanghelistul Ioan, văzând templul nezidit şi Liturghia nezidită a căzut şi s-a închinat îngerului care i le-a arătat, dar îngerul l-a îndemnat să se închine lui Dumnezeu care va veni repede, ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Va trebui ca Sfântul să se sfinţească încă mai mult şi vor fi fericiţi cei care ţin poruncile lui Dumnezeu, astfel încât să aibă drept să mănânce din roadele pomului vieţii şi să treacă porţile şi să intre în cetatea cea cerească. Toţi cei care se împotrivesc vor rămâne în afara acestei cetăţi (Apocalipsă 22:6-14).

Prin urmare, Evanghelistul Ioan s-a învrednicit să vadă dumnezeiasca Liturghie cerească, cetatea cea nouă şi sfântă, care este întreagă un templu, care are în mijloc lemnul vieţii ce hrăneşte pe credincioşi. Experienţa Liturghiei acesteia este echivalentă trăirii primului Rai în care au trăit Adam şi Eva, dar are o slavă mai mare. Este vorba de dumnezeiasca Liturghie nezidită, din măreţul templu nezidit care se află în slava lui Dumnezeu, unde are loc o veşnică slavoslovire a lui Dumnezeu şi a Mielului şi această Biserică este slăvita mireasă a Mielului cel în slavă.

4. Reflectarea vieţii cereşti în dumnezeiasca Liturghie a Bisericii

Cortul mărturiei din Vechiul Testament şi mai târziu Templul lui Solomon au fost construite în urma descoperirii Cuvântului neîntrupat pe care Moise a avut-o pe Muntele Sinai. Astfel, templul din Vechiul Testament şi câte se săvârşeau în acesta erau reprezentarea acestei experienţe a Prorocului Moise. Ea continuă şi în Noul Testament şi este completată de Evanghelistul Ioan.

Părinţii Bisericii au alcătuit dumnezeiasca Liturghie pe care o săvârşim în sfintele biserici pornind de la această dumnezeiască Liturghie, aşa cum o descrie Evanghelistul Ioan şi aşa cum au trăit-o de multe ori înşişi sfinţii, în timpul experienţei vederii lui Dumnezeu. Pentru că, atunci când omul ajunge la vederea Luminii nezidite, participă la această strălucită şi slăvită dumnezeiască Liturghie. Vederea Luminii nezidite este participare la această dumnezeiască Liturghie care are loc veşnic pe jertfelnicul ceresc. Aşadar, având ca temei Liturghia necreată a Apocalipsei, s-au alcătuit toate slujbele care au loc în bisericile Noului Testament.

Astfel, s-a aşezat şi sfântul tron care se află în partea de răsărit a sfintei biserici, în fundul sfântului altar. Acolo urcă arhiereul în chipul şi locul lui Hristos, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, care sunt simbolul harului arhieresc pe care l-a primit de la Dumnezeu prin Biserică. De o parte şi de alta sunt tronurile bătrânilor-preoţilor [în gr. presvýteroi înseamnă atât „bătrâni”, cât şi „preoţi”]. Acesta este tronul real al arhiereului şi locul preoţilor împreună-slujitori care săvârşesc dumnezeiasca Liturghie.

Pe temeiul acestei experienţe s-a zidit sfântul jertfelnic în centrul căruia se depun sfintele moaşte ale Sfinţilor Mucenici, care şi-au jertfit viaţa pentru slava Mielului şi s-au albit cu Sângele Lui.

Pe temeiul acestei experienţe a fost alcătuit tipicul dumnezeieştii Liturghii care se săvârşeşte pe pământ, cu Vohodul Mic, citirea fragmentelor apostolice şi evanghelice, cu toată evoluţia dumnezeieştii Liturghii. Pe temeiul acestei experienţe a fost alcătuit cultul Bisericii cu noile imne, plin de har şi înţelepciune a Duhului Sfânt, pe temeiul acestei experienţe se face rugăciunea cuvântătoare şi rugăciunea minţii (noetică), neîntrerupta cântare „Aliluia” şi slavoslovia oamenilor care Îl iubesc pe Hristos, cu rugăciunile de slavoslovie care se adresează lui Hristos pentru dragostea Lui jertfelnică, prin curăţia vieţii celor care participă la cult, curăţie înfăţişată de veşmintele albe.

Această vedenie a Evanghelistului Ioan stă la baza rugăciunii comune care se săvârşeşte în dumnezeiasca Liturghie, a îngerilor şi a oamenilor, a celor adormiţi şi a celor vii, a preoţilor şi a diaconilor, a cântăreţilor şi a poporului, în general a întregului popor credincios.

5. Epilog

[…] Cuviosul Porfirie, în testamentul lăsat fiilor duhovniceşti, le urează acestora să intre în dumnezeiasca Liturghie nezidită. A scris: „Şi mă rog totdeauna ca fiii mei duhovniceşti să Îl iubească pe Dumnezeu, Care este Totul, ca să ne învrednicească să intrăm în biserica Lui nezidită pământească. Pentru că de aici trebuie să începem”. Este vorba de împărtăşirea de Lumina necreată.

În aceasta vrea să ne iniţieze Biserica noastră în răstimpul vieţii noastre. Acesta este Paştele creştinilor, „Paştele cel de taină”. Astfel, Îl implorăm pe Hristos: „dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”.

Cine nu ar dori să intre în templul cel nezidit şi să se desfăteze de această dumnezeiască liturghie? Cine nu ar dori să devină liturghisitor în această împreună-slujire cerească? Cine nu ar dori să fie părtaş cetei sfinţilor Îngeri, a Mucenicilor şi a Cuvioşilor? Cine nu le-ar da pe toate, ca să se desfăteze de acest mare praznic? Cu ce sărbătoare sau praznic pământesc s-ar putea compara această bucurie? Însă, de ce ne place lumea aceasta, ca şi cum am trăi veşnic în ea şi ne limităm la bucurii mărunte, dispreţuind marea bucurie cerească?

La sfârşitul cărţii Apocalipsei este scris că duhul şi mireasa spun Evanghelistului Ioan: „Vino!”. Şi cine aude trebuie să spună „Vino!”. „Şi cel însetat să vină, cel ce voieşte să ia în dar apa vieţii”. Şi cel care adevereşte mărturia aceasta, adică Evanghelistul Ioan, scrie: „Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsă 22:16-21).

Una dintre fiicele mei duhovniceşti, în ultimul stadiu al bolii sale, avea un asemenea dor. Când încercam să o mângâi, pentru că suferea mult din pricina bolii care i-a adus moartea, mi-a spus: „Eu mă bucur că plec. Ştiţi, într-o zi am intrat într-o biserică şi am văzut o lumină, lumina dumnezeieştii Liturghii cereşti, şi doresc să mă desfătez de ea cât mai repede cu putinţă”. Mi-a cerut să îi citesc o rugăciune pentru muribund, ca să Îl întâlnească mai repede pe Hristos la acest jertfelnic ceresc. Mă minunam de ea şi aş fi dorit şi eu să ard de acelaşi dor ca al ei. Acelaşi dor îl aveau şi Sfinţii înainte de martiriu.

Voi nu aveţi un asemenea dor, să intraţi în dumnezeiasca Liturghie cerească? Nu aţi dori o asemenea viaţă? Nu aţi dori să fiţi părtaşi la o asemenea Liturghie cerească în Lumină?

Dacă doriţi acest lucru, trebuie să participaţi la Crucea şi Învierea lui Hristos. Să Îl vedeţi pe Hristos ca eros, ca Mire, iar Biserica ca fiind cămara de nuntă, şi viaţa voastră ca un Paşti veşnic. Aceasta mă rog să dobândiţi şi rugaţi-vă şi voi pentru mine acelaşi lucru.

Sursa: Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vláchos, Teologia postpatristică şi experienţa patristică bisericească, Sfânta Mănăstire a Naşterii Maicii Domnului (Pelaghia), 2012, pp. 408-431.