Instituțiile monastice athonite și influența lor asupra monahismului ortodox

Sfântul Munte este astăzi o civilizație monastică paradigmatică pentru întreaga lume ortodoxă, din Europa și până în Statele Unite, de la vechile Patriarhii și până la Bisericile [naționale] contemporane. Sfântul Munte își oferă propria experiență și propriile instituții, testate și verificate, tuturor monahilor ortodocși, constituind, în același timp, o comunitate, o societate (koinonía) care păstrează o cultură juridică de invidiat, atât în ceea ce privește structura, cât și expresia spirituală.

1. Instituțiile monastice sunt fondate pe principiile stabilite de Părinții monahismului (îndeosebi Pahomie și Vasile cel Mare). Instrumentele legislative eclesiastice și de stat, mai ales cele bizantine, au jucat, de asemenea, un mare rol în dezvoltarea lor. Pe de altă parte, contribuția documentelor fondatoare (typiká), adică a regulamentelor interioare ale diferitelor instituții monastice, a fost, de asemenea, semnificativă. Organizarea vieții monahale se baza pe învățătura patristică, pe percepte juridice și pe convenții (înțelegeri) monastice. Principiul teologic pe care toate aceste trei categorii se bazează poate fi rezumat în formularea concisă a Sfântului Dionisie Areopagitul: „Ordinea (táxis) susține toate lucrurile, atât cerești, cât și pământești”. Slăvirea pământească, neîncetată, a lui Dumnezeu de către monahi, împrejurul altarului, își are prototipul în slăvirea cerească perpetuă a cetelor îngerești dimprejurul tronului Dumnezeului celui Întreit. În acest context își găsește sensul și imboldul respectarea chiar și cele mai mici amănunte ale canoanelor liturgice și ale rânduielilor ascetice.

2. Două au fost centrele monastice din Imperiul Bizantin care au devenit de timpuriu semnificative în privința formării regulilor cu privire la viața liturgică și la viața ascetică a călugărilor. Desigur, acestea sunt Mănăstirea Sfântului Sava din Palestina și Mănăstirea Stoúdios din Constantinopol. Între acestea două au circulat curente puternice de dependență și de influență, deși fiecare dintre ele și-a păstrat particularitatea. Poate că cea mai mare diferență dintre ele se găsește în gradul de austeritate ascetică, lucru care poate fi justificat de mediile locale în care se găseau fiecare: cea dintâi se afla în inima pustiei, pe când cea de-a doua era chiar în cosmopolitanul Constantinopol.

3. În secolul al X-lea s-a adăugat un nou centru, Sfântul Munte. De la început, acest centru a fost vlăstarul autentic al Mănăstirii Stoúdios, un bastion al iconofililor. Monahismul athonit s-a născut și s-a dezvoltat într-o societate monastică din perioada imediat următoare iconoclasmului. În această privință, trebuie subliniate două aspecte fundamentale. Mai întâi, datorită luptei lor pentru păstrarea doctrinei ortodoxe, monahii au dobândit un rol central în viața bisericească. Considerația apoftegmatică a Patriarhului Antiohiei, Ioan al V-lea Oxeítes, făcută la sfârșitul secolului al XI-lea constituie un exemplu elocvent: „De atunci (începutul iconoclasmului, secolul al VIII-lea) și până acum, patru veacuri mai târziu, atât de onorat și prețuit este cinul monahal, încât mărturisirea păcatelor…, canonul și iertarea greșelilor le-au fost acordate lor”. În al doilea rând, tocmai în această perioadă, formalismul a început să se manifeste și să influențeze cultul în diverse moduri. În consecință, pe de-o parte a dus la consolidarea riturilor liturgice, iar pe de alta, a contribuit la compunerea cărților liturgice. În contextul acestui formalism au fost scrise și documentelor fondatoare (typiká) ale diferitelor instituții monastice. Creșterea numărului de documente fondatoare a întărit instituțiile monastice dar a și creat un alibi formidabil, făcând dificilă orice tentativă de reînnoire.

4. În ciuda faptului că-și trăgea originile spirituale din monahismul studit, monahismul athonit și dezvoltat rapid propria sa identitate prin cultivarea și promovarea în viața liturgică a așa-numitei sinteze non-savaite. Încă de timpuriu, chiar din secolul al XI-lea, Sfântul Munte a dobândit un rol proeminent în lumea monahală a Imperiului. Din această cauză a și ajuns să fie repede așezat alături de cele două venerabile centre monastice menționate anterior, centre care contribuiseră enorm în domeniul rânduielilor monahale. Typikón-ul athonit avea să fie rapid respectat la fel ca cele două typiká de la Ierusalim și Stoúdios. De exemplu, monahul Nicon de la Mavrovoúni (Muntele Negru), o figură de seamă a monahismului din secolul al XI-lea, face repetate referiri la typikón-ul athonit în lucrările sale, deși el se afla în jurisdicția Patriarhiei Antiohiei. Nicon așează acest typikón alături de cele ale celorlalte două centre cu o lungă tradiție și rădăcini adânci în pământul rodnic al monahismului. Nicon folosește următoarea expresie stereotipă pentru a indica ceea ce consideră el dispozițiile (diatáxeis) valide ale acestui typikón: „Tipicoanele marilor mănăstiri, adică, ale Ierusalimului, Stoúdios și Sfântul Munte …”. Pentru a compune propriul typikón al Mănăstirii Maicii Domnului tou Roidíou din Muntele Negru (Mavrovoúni) și pentru a reorganiza viața monahală antiohiană, el folosește dispoziții (diatáxeis) ale tuturor celor trei typiká. Puțin mai târziu, în secolul al XII-lea, ctitorul Mănăstirii Sfântului Nicolae de la Casole, în sudul Italiei, urmează o metodă similară de orânduire a mănăstirii. Astfel, Sfântul Munte devenea cel mai important centru ce-și asuma promovarea instituțiilor monahale, iar acest lucru reiese și din influența spirituală pe care a dobândit-o cu deosebire în lumea slavă.

5. Monahismul athonit, de-a lungul istoriei sale de mai mult de un mileniu, a primit și a asimilat tradiția și, în același timp, a promovat-o cu credincioșie în toată lumea ortodoxă. De aceea, atunci când Biserica Rusă a cerut asistență pentru rezolvarea problemelor liturgice sau pentru reînnoire liturgică, călugării athoniți au răspuns cu promptitudine. Exemple caracteristice sunt Monahul Cyprian al Lavrei, ajuns Mitropolit al Kievului, monahul Maxim Grecul de la Vatopedi, monahul Paisie Velicikovski și ucenicii săi, precum și mulți alții, cunoscuți cu numele sau anonimi, care au purtat înspre popoarele Nordului principiile elaborate în Bizanț cu privire la desăvârșita slăvire a Dumnezeului  cel adevărat.

6. Sfântul Munte s-a făcut pântece comun, întru care au fost zămislite instituțiile monahale ale lumii slave. În același timp, în Sfântul Munte era cultivată filosofia politică bizantină, supranațională. Acest lucru s-a petrecut nu doar pentru că în Athos se găseau mulți monahi de diverse naționalități, și asta încă din vremea Sfântului Athanasie Athonitul, ci pentru că teologia ortodoxă, mai ales teologia euharistică, promovează un principiu simplu: unitatea credinței în unirea dragostei. Nu există decât un singur monarh, Împăratul ceresc, și nu există decât o singură Împărăție, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Acest principiu este formulat caracteristic într-unul dintre răspunsurile date Patriarhului Marcu al Alexandriei de către exegetul sfintelor canoane, Theódoros Valsamón: „aceia care sunt caracterizați de felul ortodox de a viețui, fie că sunt din Răsărit sau din Alexandria sau de aiurea, cu toții se numesc Romei”. Sfântul Munte a fost și va rămâne supranațional, un spațiu vibrant ce menține viu spiritul commonwealth-ului bizantin.

7. Sfântul Munte este singura civilizație monastică existentă astăzi și întru care instituțiile administrative funcționează pe bazele trasate de gândirea canonică și juridică a bizantinilor. Pluralismul juridic al bizantinilor este imprimat în multe aspecte ale vieții athonite, oglindindu-se, de exemplu, în relația monahilor cu episcopul locului. Este cunoscut faptul că principiul autonomiei față de episcopul local a fost formulat încă de la începuturile monahismului chinovial athonit. Acest aranjament nu este tocmai de acord cu principiile canonice, mai exact cu Canonul al 4-lea al Celui de-al 4-lea Sinod Ecumenic. Totuși, principiul autonomiei a persistat dea lungul întregii perioade bizantine și, de fapt, este valabil și în ziua de astăzi. Este o instituție utilă, care a facilitat și funcționarea euritmică și dezvoltarea civilizației monastice a Athosului. Un alt exemplu de instituție care își trage rădăcinile din Bizanț este avaton-ul (interzicerea intrării femeilor în peninsula athonită). Poate că astăzi această instituție poate fi văzută ca fiind contrară drepturilor omului și principiului egalității sexelor, dar ea păstrează o moștenire culturală îndreptățită, prețioasă modului de viețuire lipsit de griji [lumești] al monahilor.

Lucrare prezentată la data de 5 octombrie 2012, cu ocazia mesei rotunde cu tema “Post-secular dialogue: Athos and experience of tradition actualization”, ținută în cadrul celei de-a zecea sesiuni aniversare a World Public Forum – “Dialogue of Civilizations”– 4-7 octombrie, Rodos, 2012.