Cuviosul Luca din Steíri – 7 februarie

Strămoșii cuviosului Luca, adică bunicii din partea tatălui, s-au născut în Eghina. Au fost însă nevoiți s-o părăsească, dimpreună cu mulți alți locuitori ai insulei, din cauza invaziilor piraților sarazini (865-870 d.H.). Din Eghina s-au refugiat în provincia Hrisós (vechea Kríssa) din regiunea Fokís, stabilindu-se inițial în muntele Ioánnis (sau Ioannitzís), aproape de țărmul mării. Însă, întrucât nici acolo nu erau în siguranță, căci și acele regiuni, fiind aproape de mare, erau des prădate și jefuite de către pirații sarazini, au fost nevoiți să părăsească și acel loc, mutându-se în Vathýs (Itéa de azi), un oraș aflat la malul mării. Acolo l-au născut pe tatăl cuviosului Luca, căruia i-au pus numele Ștefan.

Însă din nou, ca și cum i-ar fi călăuzit Însuși Dumnezeu, au plecat și din acel loc, alegând să locuiască în orașul Kastórion din regiunea Fokís (Kastrí de astăzi), lângă orașul antic Delfí. Acolo, fiul lor Ștefan, care devenise deja un tânăr matur, s-a căsătorit cu Evfrosíni, viitoarea mamă a cuviosului, a cărei familie înstărită provenea și ea tot din insula Eghina.

Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, Ștefan și Efrosíni au dobândit șapte copii: Theódoros, Maria, Luca, Kalí, care s-a călugărit și ea, Epifánios, de asemenea călugărit mai târziu, și încă doi prunci care au murit la o vârstă fragedă. Așadar, Cuviosul Luca s-a născut în Kastórion la sfârșitul anului 896 ori începutul anului următor. De mic copil și-a manifestat înclinația și chemarea către viața monahală. Se distingea datorită iubirii sale nemărginite față de săraci, dar și față de toți oamenii, iubire care îl făcea chiar să-și dea hainele de pe el oricărui nevoiaș pe care-l întâlnea pe drum, fără să ia în seamă mustrările și observațiile părinților săi, care îi reproșau faptul că se întorcea acasă aproape gol. Își manifesta în diverse chipuri atașamentul și iubirea față de Dumnezeu. Astfel, cea mai mare parte a nopții o dedica rugăciunii și dormea foarte puțin. Cu toate acestea, nu-și neglija deloc sarcinile față de părinții, pe care îi respecta, îi iubea, îi cinstea și îi slujea cu multă dăruire, ajutându-i la muncile agricole și la păstoritul oilor. Destul de timpuriu, pe la vârsta de 12-13 ani, a rămas orfan de tată (908-909).

Într-o zi, când mama sa a găzduit în casa lor doi monahi care porniseră din Roma spre Ierusalim, Luca a socotit acest eveniment o bună ocazie pentru a-și împlini dorința lăuntrică de a îmbrățișa viața monahală. Prin urmare, i-a urmat pe cei doi monahi, însă fără știrea mamei lui. Aceștia, când au ajuns în Atena, l-au lăsat acolo, la mănăstirea Pantánassa din Monastiráki, la care probabil că trăseseră pentru a înnopta, în timp ce ei și-au continuat drumul. La această mănăstire, cuviosul a fost tuns în monahism la frageda vârstă de numai 14 ani (910-911).

Starețul mănăstirii a hotărât, însă, să-l trimită înapoi la mama lui, după ce aceasta îi apăruse în vis jelind cu amar și acuzându-l că i-a luat fiul cel iubit, singura mângâiere pe care o avea ea, nefericita văduvă. Și astfel, Luca s-a întors la mama sa, pe care, cu multă hărnicie și iubire, o ajuta la treburile casei. Însă patru luni mai târziu, cu aprobarea și binecuvântarea mamei sale, a plecat din nou de acasă, de data aceasta definitiv, retrăgându-se în muntele Ioannitzís, în partea de sus a satului Desfínas din regiunea Fokís, lângă golful Corintului. Acolo, aproape de mare, lângă biserica Sfinților Doctori fără de arginți, și-a stabilit chilia unde avea să locuiască timp de șapte ani (911-918). În pustietatea muntelui Ioannitzís, în paralel cu viața sa ascetică care consta în rugăciune neîntreruptă, post, privegheri și luptă aprigă cu tot felul de ispite, a dezvoltat și o însemnată activitate socială și filantropică. Mulți sunt cei care s-au bucurat de căldura găzduirii și de mângâierea cuvintelor sale încurajatoare. Mulți au primit binefacerea ajutorului și puterii sale clar-văzătoare, au fost întăriți în credința lor creștină datorită povețelor sale minunate și au dobândit puterea de a continua drumul Evangheliei.

De acolo, din munți, a profețit invazia bulgarilor lui Simeon în Grecia centrală, care a și avut loc la începutul anului 918. El însuși, precum și cei care se nevoiau dimpreună cu el, din motive de siguranță, au fost nevoiți să-și părăsească chiliile și să se îndrepte spre malul opus al Peloponezului, poposind lângă Corint. Pe atunci avea abia 21 de ani.

În Peloponez a viețuit timp de zece ani (918-928), în satul Zemenós din Korinthía, lângă biserica Sfântului Procopie. În tot acest timp a slujit cu multă bunăvoință unui bătrân pustnic care se nevoia în acele locuri și a cărui viața ascetică deosebit de severă l-a inspirat pe tânărul monah, care a avut multe de învățat de la el.

După moartea țarului bulgar Simeon (17 mai 927) și încheierea actului de pace (octombrie 927) între fiul acestuia, Petru, și bizantini, Cuviosul Luca s-a întors înapoi pe țărmul opus al regiunii Fokís, în același munte Ioannitzís, unde a trăit încă 11-12 ani (928 – 939/940). În acest răstimp, în afară de faptul că a pus bazele unei comunități monastice extrem de active, s-a dedicat cu totul luptei ascetice și grelelor nevoințe călugărești. De asemenea, oamenii din împrejurimi au avut ocazia să se bucure din nou de binefacerile, povețele, minunile și de toate roadele iubirii sale, care se revărsau din belșug asupra tuturor.

Însă numărul mereu crescând al vizitatorilor și al trecătorilor îl obosea în asemenea măsură pe părintele Luca, încât aproape că își pierduse liniștea și pacea vieții ascetice. De aceea, a decis să părăsească (de data aceasta definitiv) muntele Ioannitzís, pornind în căutarea unui loc mai pustiu și mai liniștit. În felul acesta a ales regiunea lacului Kalámion, în partea de Răsărit a satului Antíkyra din Fokís, unde a viețuit timp de 3 ani (939/940 – 943). Din acest loc a prevestit sfârșitul dominației arabe și recucerirea Cretei de către bizantini, lucru care s-a petrecut douăzeci de ani mai târziu, pe 7 martie 961, în timpul domniei împăratului Romanós II.

În jurul anului 943, din cauza invaziilor ungurilor, cuviosul a fost nevoit să părăsească Kalámion și să se refugieze în uscata și secetoasa insuliță vecină, Ambelón, unde a stat 3 ani (943-946). În acest nou loc îl vizita destul de des sora sa, monahia Kalí.

Prietenii și cunoscuții săi care se bucuraseră de feluritele sale binefaceri, nemaiîndurând să-l vadă cum se chinuie în această insulă săracă și cum este deranjat de mulțimea de vizitatori, în marea lor majoritate marinari, l-au convins să plece din Ambelón și să se stabilească definitiv în Steíri (Viotía de azi). Aici a trăit ultimii șapte ani ai vieții sale (946-953), într-un loc liniștit și bogat în peisaje naturale, departe de zgomotul și forfota lumii, numai bun pentru asceză și rugăciune.

La început și-a ales un sat izolat și pustiu, plin de mărăcini, unde și-a zidit o mică chilie, ca să nu fie ușor de găsit. Așadar acest spațiu calm și liniștit, încadrat de un peisaj sălbatic, dar deosebit de frumos și pur, și care predispunea la meditație, tăcere și rugăciune adâncă, departe de zarva orașului, a devenit locul nevoirii și ascezei cuviosului, care s-a dedicat cu totul rugăciunii neîntrerupte și privegherilor.

Însă, în scurt timp și aici l-au urmat o mulțime de ucenici și călugări, fapt care l-a determinat să pună bazele unei mănăstiri de obște. Dintre frații acestei mănăstiri, s-au distins câțiva datorită vieții lor cuvioase și devotamentului față de Bătrânul lor. Dintre aceștia îi amintim pe Grigórios Prezviterul, Pangrátios și Theódoros.

Cu toate că iubea liniștea și pacea pustiului, cuviosul Luca nu-i evita pe oameni. Vestea despre faptele sale, despre ospitalitatea și iubirea sa față de străini, despre milostivirea și mai ales despre darul minunilor și al profeției cu care era înzestrat, aduna în îndepărtatul Stíri o mulțime de credincioși și oameni nevoiași. Toți aceștia veneau la cuvios pentru a-i cere sfatul, pentru a fi mângâiați cu cuvintele sale, pentru a-i solicita ajutorul în rezolvarea problemelor și necazurilor de tot felul, precum și pentru a căpăta ajutor material. Mai presus de toate, însă, apelau de el datorită clarviziunii și darului său de a face minuni. Cuviosul nu refuza pe nimeni. Față de toți se arăta bucuros, amabil, binevoitor, plin de iubire și simpatie, gata să ofere ajutorul său în orice necaz și strâmtorare, împlinind și trăind în toată plinătatea sa porunca dumnezeiească «iubește-ți aproapele ca pe tine însuți».

Însă nu numai oamenii simpli și necunoscuți, strâmtorați și îndurerați veneau la el, ci era vizitat și de oameni de vază, de înalți demnitari și oameni politici ai statului bizantin, lucru care denotă popularitatea, autoritatea și influența de care se bucura acest anahoret din Steíri. Unul dintre oamenii de vază care i-au trecut pragul chiliei este și cunoscutul Póthos, generalul armatei elene, care pe atunci își avea sediul în orașul Theba. Acestuia cuviosul i-a salvat – în mod minunat – de la moarte sigură fiul aflat în Constantinopol. De asemenea, cuviosul avea legături foarte strânse și cu celălalt general al armatei elene, «vestitul și ilustrul Krinítis», cel care l-a înlocuit pe Póthos în această funcție. Cunoștința dintre cei doi bărbați, adică dintre pustnicul și ostașul smerit al lui Hristos, pe de o parte, și înaltul demnitar și conducător de oști de cealaltă parte, a evoluat foarte rapid, transformându-se într-o caldă și strânsă prietenie.

Krinítis, pe întreaga durată a șederii sale în Theba, cu multă amabilitate și iubire frățească, și-a pus la dispoziția cuviosului toate serviciile sale, fără a lua în seamă cheltuielile sau efortul depus. Printre altele, una din cele mai mari contribuții economice la care s-a angajat de bună voie a fost construirea bisericii Sfintei Varvara. Nu este vorba despre paraclisul ridicat în cinstea acestei mari mucenițe și care se găsește sub biserica mănăstirii, ci despre biserica închinată Maicii Domnului, din afara mănăstirii și care a fost construită în timpul vieții sfântului, între anii 947-952.

Când a simțit că i se apropie sfârșitul, fără să spună nimănui nimic, a ieșit din chilia sa și, plin de emoție, i-a îmbrățișat și și-a luat rămas bun de la toți prietenii și cunoscuții săi. Trei luni mai târziu s-a îmbolnăvit. În a opta zi de boală devenise evident faptul că se apropia ceasul în care trebuia să părăsească deșărtăciunea acestei lumi, pentru a se strămuta acolo «unde nu este întristare, nici durere, nici suspin, ci viață fără de sfârșit». Locuitorii din satele vecine, când au aflat că este pe moarte, în ciuda frigului și zăpezii, au alergat spre chilia Cuviosului, pentru a-l vedea pentru ultima oară pe marele lor binefăcător, protector și puternic mijlocitor către Dumnezeu. Stăpâniți de sentimentele unei adânci iubiri și cu ochii în lacrimi, i-au rămas alături în ultimele clipe ale vieții sale.

În seara zilei de 7 februarie a anului 953, la vârsta de 56 de ani, Cuviosul Luca și-a dat ultima suflare, iar apoi, cu multă pace și calm desăvârșit, și-a încredințat duhul în mâinile lui Dumnezeu, pentru a gusta din roadele faptelor și ostenenilor sale de pe pământ. În dimineața următoarei zile, prezviterul Grigórios, dimpreună cu ceilalți monahi, după ce i-au chemat și pe sătenii din împrejurimi, au înmormântat cuviosul trup într-un loc special amenajat sub chilia sfântului, respectând astfel dorința sa, pe care și-a exprimat-o cu puțin înainte de a muri, când a profețit de asemenea că acel spațiu va deveni loc de mângâiere pentru mulți.

În iulie 953, adică la șase luni după adormirea cuviosului Luca, monahul Kosmás din Paflagonía, care călătorea spre Italia, înștiințat fiind în vis de către Domnul, a poposit la mănăstirea din Stíri și, cu multă osteneală și dragoste, a îngrijit și împodobit mormântul cuviosului. Mai exact, l-a înălțat puțin folosind pământ, l-a pardosit cu pietre și l-a înconjurat cu un grilaj de fier.

Doi ani mai târziu (955), ucenici și împreună-nevoitori ai cuviosului, în semn de respect și dragoste pentru părintele lor spiritual, au finalizat și împodobit biserica Sfintei Varvara, care era încă neterminată. În plus, au construit chilii pentru monahi, al căror număr crescuse considerabil, precum și camere de găzduire pentru pelerinii și vizitatorii mănăstirii. De asemenea, pe locul chiliei cuviosului, unde se afla și mormântul său, au construit o frumoasă bisericuță, în formă de cruce.

Mormântul care odihnește moaștele Sfântului a devenit loc de pelerinaj și izvor de tămăduiri miraculoase pentru mulți credincioși. Însă bisericuța în formă de cruce nu era suficient de mare pentru a satisface nevoile liturgice și pentru a încăpea mulțimile mereu crescânde de credincioși, care se revărsau în acest loc pentru a se închina la mormântul său și a cere ajutorul și rugăciunile sale în vindecarea de bolile trupești și sufletești. De aceea, la începutul secolului XI, la inițiativa starețului mănăstirii, evlaviosul ieromonah Filótheos, această bisericuță a fost dărâmată și în locul ei a fost ridicată biserica mare a mănăstirii, de dimensiuni impresionante, împodobită cu picturi și mozaicuri deosebit de frumoase, biserică care se păstrează până astăzi și care adăpostește sfintele Moaște ale Cuviosului Luca.