Minunata viață a monahului Ghelasie Simonopetritul (fost grigoriat) +1987

Ca să cunoşti un monah şi mai ales pe cel athonit, trebuie fie să devii monah, fie să trăieşti ca un monah, altfel există riscul neînţelegerii, dacă îl priveşti numai din exterior. Pentru cei neiniţiaţi este probabil o provocare când văd un monah athonit barcagiu, grădinar, vânzător, mecanic, pantofar, croitor,  etc.

Fericitul Părinte Ghelasie crescuse de mic pe mare. A devenit marinar de la cincisprezece ani, apoi pescar, în cele din urmă căpitan. Ca monah, tot aşa şi-a sfârşit viaţa, trăind simplu şi smerit la arsanaua Mănăstirii Simonopetra, ca paznic al Dáfni-ului şi al întregului ţărm. Asta era ascultarea lui.

Într-o dimineaţă, mergând de la Grigoriu la Dáfni, l-am văzut pe Bătrân pe malul mării. Era înconjurat de pisici, purta o pălărie de paie, iar în mâini avea undiţe, străduindu-se să prindă peşte. Trebuia să se îngrijească de obştea sa, adică de vreo 60-70 de pisici. Le iubea, pentru că una dintre ele l-a salvat, prinzând dinaintea lui un şarpe. Dormeau cu el, mâncau împreună şi prăznuiau cu stăpânul lor. Este adevărat că l-am judecat: ,,Ia te uită, mi-am zis, călugăr cu pălărie, să pescuiască la ora la care monahii din mănăstiri îşi citesc slujba”.

Am aflat însă curând, că acesta era un schimonah tuns la Grigoriu,  că a văzut-o pe Maica Domnului şi pe Sfânta Anastasia în biserica mănăstirii noastre, că a auzit îngerii cântând catavasii şi încă multe altele. Aşa se face că, într-o zi, pocăindu-mă de judecata mea, am venit la el, la arsanaua Simonopetrei, ca să învăţ viaţa monahicească şi slujbe chinovitice.

– Binecuvântaţi, părinte Ghelasie.

– Domnul. Cine eşti? Nu te cunosc.

– Sunt un monah de la Grigoriu.

– A! Şi eu sunt grigoriat. Am stat acolo şapte ani. Am avut ca stareţ pe vrednicul părinte Atanasie. Trăiesc cu amintirea bunilor părinţi şi a Stareţului meu.

– Părinte Ghelasie, dacă este blagoslovenie, spuneţi-mi când şi de ce v-aţi hotărât să vă faceţi monah?

– Ah, copilaşul meu, a fost voia lui Dumnezeu. Dar şi eu am cerut-o. Dumnezeu aşteaptă să cerem şi, dacă este spre folosul nostru, ne dă. De-a lungul anilor, am văzut lucrările şi măririle lui Dumnezeu şi L-am slăvit. Carte însă nu ştiam. Nu ştiam cine este Hristos, unde S-a născut, de ce a fost răstignit, iar când mergeam cu mama la biserică, o întrebam cine este femeia de pe catapeteasmă cu copilaşul în braţe. Ce să-ţi mai zic, nu ştiam nimic din istoria sfântă. Eu m-am născut, desigur, mama mi-a spus-o, în 1902, în regiunea Smirnei din Asia Mică. Tatăl meu era foarte bogat. Avea clădiri şi mine de sare din care scotea cinci mii de tone de sare pe an. Ar fi putut să scoată mai mult, dar nu-i permitea statul turc. Avea 60 de muncitori greci. Eu am făcut patru clase primare. În 29 mai 1913, turcii ne-au izgonit şi nu ne-au lăsat să luăm nimic cu noi. Ne-am suit în barca noastră, în care încăpeam doar noi, şi am plecat la Mitilene. Atât de puţine rufe luasem cu noi, încât mama, atunci când a vrut să ne schimbe, ne-a învelit cu un cearşaf şi ne-a spălat pantalonii şi cămaşa. Tatăl meu a început pescuitul şi am deschis altă afacere. Eram patru băieţi şi trei fete. O rudă de-a noastră, doamna Delighiáni, m-a chemat în Atena şi mi-a aranjat să lucrez pentru un an la un medic. El avea în casă o slujitoare care tot timpul mă striga: părinte, părinte. Eu nu voiam să aud acest cuvânt şi o certam. Ea însă îmi spunea că aşa mă vede, cu dulama pe mine.

Când a început primul război mondial, mi-a propus să mă ia pe ascuns în America. Într-adevăr, ne-am îmbarcat pe ascuns pe un vas grecesc, gata să plecăm dimineaţa. În acea dimineaţă a lui noiembrie 1916 sau 1917, nu-mi amintesc bine, s-au întâmplat în Grecia schimbările produse de plecarea regelui Constantin şi alungarea francezilor. Prima escală a noastră era Alexandria, unde am întârziat 52 de zile, pentru că vaporul trebuia să încarce bumbac pe care să-l ducă în America. Am plecat în 6 februarie 1917 şi după trei zile un submarin austriac ne-a torpilat. Am lăsat bărcile la apă şi am intrat în ele ca să scăpăm. Submarinul urma să lovească vaporul, ca să-l scufunde. Căpitanul submarinului ne-a cerut documentele vasului. I le-am dat. S-a urcat pe vapor împreună cu escorta lui, a adunat toată hrana şi tot ce-i mai trebuia, a pus două bombe şi le-a detonat. Noi priveam de departe norul de fum, temându-ne să nu ne omoare şi pe noi. Trei zile şi trei nopţi am petrecut în larg, fără să ştim unde ne găsim. Eu mă rugam cu lacrimi Sfântului Nicolae să ne scape şi-i făgăduiam că-l voi sluji toată viaţa. În afară de el, nu cunoşteam nici un sfânt. După trei zile, ne-a găsit un vas italian de patrulare. Ne-au transportat la Benghazi şi ne-au băgat într-un spital militar. După ce ne-am revenit, ne-au transportat la Siracuza şi apoi la Napoli, de unde ambasada Greciei ne-a trimis la Pireu. De acolo m-am întors acasă la Mitilene şi l-am ajutat pe tatăl meu la pescuit până în 1919, iar apoi ne-am întors la Smirna, continuând pescuitul până în 1922, când s-a declanşat prigoana.

Cum a început prigoana, căpitanul Iánnis Ananídas a chemat pe toţi grecii la şcoală şi ne-a spus să dăm foc caselor turcilor, să înjunghiem cât putem mai mulţi, şi să fugim. Jumătate dintre bărbați au respins propunerea căpitanului, în frunte cu primarul, care le-a făgăduit că dacă rămân, vor scăpa cu bine. Atunci căpitanul le-a spus că turcii nu sunt demni de încredere şi că, dacă vor rămâne, avea să le pară foarte rău. Dintre grecii locuitori ai oraşului, jumătate au plecat în Grecia cu ce au putut lua. Noi am mers din nou cu barca la Mitilene şi ne-am ocupat de pescuit. După două zile, turcii au intrat în oraş, i-au adunat pe toţi creştinii: bărbaţi, femei şi copii, în grupuri separate şi i-au pus în linie cu scopul de a-i omorî. Au ajuns la marele râu Ermos. Câţiva dintre nefericiţii condamnaţi au căzut în apă şi s-au înecat. După trecerea râului i-au aşteptat nişte turcoaice sălbatice care dădeau ceva turcilor şi luau din convoi pe câţi voiau şi-i omorau cu securile. Cei rămaşi au fost conduşi într-o vale, stropiţi cu gaz lampant şi arşi de vii. Trei dintre ei au scăpat din toate aceste peripeţii şi ne-au istorisit tragicul sfârşit al compatrioţilor noştri.

Deoarece şi la Mitilene ne era foarte frică, am cumpărat împreună cu fratele meu un vas de marfă şi am venit să ne aşezăm la Vólos. Munca mergea bine, ne-am cumpărat casă şi am măritat două din surori. În tot acest interval de timp, nu am încetat să mă rog zicând: „Dumnezeul meu, arată-mi calea Ta”. Într-o sâmbătă seara, 3 mai 1930, am dormit pe vapor. Îl încărcasem cu granit pe care, dimineaţa, trebuia să-l ducem la Pireu. În acea noapte am avut un vis foarte viu. O trăsură împodobită cu stofe de catifea gonea. Dintr-o dată, văd o mână care mă prinde şi mă urcă în trăsură. Aceasta gonea în continuare. Am intrat într-o pădure, după care am văzut o câmpie întinsă, iar în mijlocul ei o cetate strălucitoare. Trăsura s-a oprit în faţa porţii cetăţii. Din ea coboară o femeie şi intră înăuntru. Eu stăteam şi mă uitam. Şi ce văd? O mulţime de lume. Oamenii însă erau schimbaţi, purtând veşminte strălucite şi în mâini având lumânări. În mijlocul cetăţii se găsea un palat minunat, plin de lumină, spre care se îndrepta acea femeie. Vizitiul mi-a zis: „Dă-te jos şi intră şi tu!”. Am coborât şi am auzit lumea strigând: „Împărăteasa! Împărăteasa!”. Împărăteasa s-a apropiat de palat şi a urcat scările şi m-am învrednicit să o văd şi eu, o parte din spate şi o parte din faţă pentru că era acoperită.

– Cum era Împărăteasa, părinte?

– A! Ce să-ţi spun? Exact ca şi icoana de pe catapeteasma Mănăstirii Grigoriu. M-am trezit în nedumerire. Ce o fi cu visul acesta? Când s-a luminat m-am dus pe ţărm să văd dacă ne-a venit vreo scrisoare de acasă. Într-adevăr venise una, şi m-am aşezat la cafenea ca s-o citesc. La uşa cafenelei a venit un părinte care mi-a spus: „Am tămâie de la Sfântul Munte, vrea cineva să cumpere?” Atunci mi-am amintit de visul meu şi m-am gândit că poate acel părinte poate să mi-l tâlcuiască. Am cumpărat trei cutii de tămâie. Când a plecat, m-am apropiat de el şi i-am zis:

– Părinte, de ani de zile îl rog pe Dumnezeu să-mi arate drumul dar nu ştiu ce să fac. Sunt neînvăţat. Nimeni nu-mi zice nimic. I-am povestit visul iar el mi-a zis:

– Copilul meu, ai găsit har de la Dumnezeu. Să mergi acolo unde te trimite Dumnezeu.

– Unde mă trimite, părinte?

– Să mergi la Sfântul Munte!

– Dar nu cunosc pe nimeni acolo. Ce-i acolo?

– Acolo sunt multe mănăstiri şi o să te trimit eu la cineva. Asta-i calea lui Dumnezeu. Eşti cumva logodit sau însurat?

– Nu.

– Foarte bine. Astăzi o să pleci.

Când mi-a zis asta mi-a părut greu şi mi-am zis: „Măi băiete, cum o să laşi fraţi, vapor şi să mergi într-un loc străin?”. M-am gândit totuşi că trebuie să merg unde mă trimite Dumnezeu şi i-am spus:

– Bunicuţule, voi merge!

– Azi însă!

– În regulă, astăzi!

Îmi scrie pe o hârtie: Sfânta Mănăstire Grigoriu, Dafni, Sfântul Munte, mi-o dă, şi-mi zice:

– Haide! Şi ne întâlnim la Sfântul Munte.

Îndată am intrat şi mi-am luat bilet pentru vasul cu aburi Cronos care pleca la 4,30. I-am scris fratelui meu: „Plec undeva. Nu mă căuta. Mai târziu o să-ţi scriu unde merg”.

Când vasul cu aburi a pornit şi am văzut vaporul nostru încărcat în port, iar eu mergând în calea lui Dumnezeu, neştiind încă unde, mi-a venit să înnebunesc. Mi-am zis: „Maica Domnului, ce-am făcut? Am înnebunit?”. Acum vaporul plecase şi m-am gândit să cobor la prima staţie, în Hios. După aceea m-am gândit să cobor la Mitilene unde aveam verişori. Când am ajuns acolo mă pregăteam să cobor. Nu aveam nici un bagaj pentru că acel părinte îmi spusese să nu iau nimic cu mine. Când am ajuns la ultima scară şi urma să cobor în barcă aud în spatele meu o voce puternică:

– Unde mergi măi Gheorghe? Haide înapoi. Mă întorc şi văd un prieten vechi din Mitilene pe nume Panaiotis.

– Bună, măi Panaiotis! Merg să fac cumpărături. L-am minţit pentru că voiam să zădărnicesc planul pe care Dumnezeu îl avea cu mine.

– Haide înapoi, îmi zice el. Am de toate pe vapor. Ce mai vrei să cumperi?

Dacă i-aş fi spus că aici vreau să cobor nu m-ar mai fi chemat înapoi.

– Urcă înapoi. Am de toate.

– Numai nişte ţigări să-mi iau. Dar Panaiotis era un om bun şi m-a forţat să mă întorc, trăgându-mă de haină.

– Dacă îngăduie Dumnezeu, unde mergi, mă întrebă?

– Dacă îngăduie Dumnezeu, i-am răspuns, la Alexandrupoli. Urmăream să-l fac să creadă că am treabă să cumpăr nuiele pentru mături. Când vaporul a ajuns acolo m-am pregătit să cobor.

– Vin şi eu cu tine, a zis Panaiotis. Am mâncat la un restaurant şi ne-am întors către vapor. Panaiotis se pregătea să plece. Ne-am salutat. El se pregătea să plece, iar eu am rămas pe gânduri. L-am strigat:

– Măi, Panaiotis, vino înapoi. Nu ţi-am spus tot adevărul.

– Ce mai este, Gheorghe?

– Asta şi asta am visat. Şi i-am spus toată istoria. El a început să plângă şi mi-a zis:

– Dacă n-aş fi fost logodit aş fi venit şi eu cu tine. Aşadar, du-te unde te povăţuieşte Dumnezeu.

– Deci şi tu mă îndemni să las rude, prieteni şi avere?

– Mergi acolo unde te conduce Dumnezeu.

– Cred, îi spun, că acolo unde merg e voia lui Dumnezeu, dar e foarte greu şi alţii se vor întrista.

Ne-am urcat pe vapor. Noaptea am ajuns la Kavala iar a doua zi dimineaţa la Dafni, în Sfântul Munte. Am mers cu Panaiotis la o cafenea. Acolo era un călugăr. Panaiotis l-a întrebat cine este.

– Sunt de la Mănăstirea Grigoriu. Era părintele Iacov.

– „Băiatul acesta vine la Mănăstirea Grigoriu. Luaţi-l cu dumneavoastră”. Apoi m-a îmbrăţişat plângând şi mi-a zis:

– Rămâi cu bine Gheorghe, şi poate ne-om mai vedea.

I-am mulţumit că m-a însoţit până la Sfântul Munte şi l-am urmărit cum pleca. Părintele Iacov mi-a zis:

– Te pricepi la vâsle?

– Mă pricep.

– Ia tu pe una şi eu pe cealaltă.

– Dă-mi-le pe amândouă şi stai în spate!

– Măi, da’ tu eşti căpitan!

Pe atunci fumam şi i-am oferit o ţigară.

– Nu fumez. Călugării nu fumează.

– Şi eu vreau să fiu ca voi; deci, trebuie să nu mai fumez?

– Nu, nu trebuie.

Aveam cu mine un pachet de ţigări. Imediat l-am aruncat în mare.

Am ajuns la Mănăstirea Grigoriu. Chiar în acel moment băteau clopotele. Era 8 mai, praznicul Sfântului Ioan Theologul. Arhondarul mi-a zis:

– Unde mergi, tinere?

– Na, zic, am venit şi eu ca să fiu ca voi.

– A, bine, mergem în Biserică.

Am intrat în biserică şi ce văd: toţi cu rase, cu camilăfci, cu bărbi. Cântau „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul”. Tocmai începuse Dumnezeiasca Liturghie. Când am intrat în katholikon, ochii mi-au căzut pe icoana Maicii Domnului de pe iconostas. Mi-am zis, aceasta este Femeia care se suia în palat îmbrăcată în haină de lumină. M-am repezit să o sărut. Diaconul Teodor, care în acel moment era în faţa iconostasului aşteptând să zică ecteniile, îmi zice:

– Măi copilaşul meu, atâtea icoane ai întâlnit în biserică şi tocmai la asta ai venit să te închini acum?

M-am închinat şi am luat loc în katholikon şi priveam în continuu icoana şi mă bucuram.

S-a sfârşit Sfânta Liturghie iar arhondarul a vorbit cu egumenul, Părintele Athanasie, despre mine. Acela m-a luat la egumenie şi m-a spovedit de mic copil.

– Măi copilul meu, ai cerut din inimă ca Dumnezeu să-ţi arate drumul şi acum ţi l-a arătat. Dar să ştii că nu-i uşor. Mai ales că voi marinarii sunteţi oameni liberi şi de aceea vei avea greutăţi.

Cuvintele lui m-au întristat şi i-am zis:

– De ce, Gheronda, îmi spui asta? Voi puteţi şi eu să nu pot. Lacrimile îmi curgeau din ochi. El m-a privit şi mi-a zis:

– O să poţi şi o să fii călugăr, şi încă un bun călugăr. Haide acum, suie la arhondaric şi eu o să am grijă de tine.

După două zile m-a îmbrăcat cu o dulamă veche şi m-a pus ajutor de bucătar. Bucătar pe atunci era monahul Vasile. Stareţul m-a întrebat dacă sunt mulţumit şi eu i-am răspuns:

– Sunt foarte mulţumit! Ce este viaţa aceasta, Gheronda! Cu adevărat paradis, cu adevărat drumul lui Dumnezeu.

– Răbdare să faci, copilaşul meu.

La slujbe stăteam de obicei lângă analogul din pronaos, acolo unde se citeşte Pavecerniţa şi Miezonoptica.

Într-o dimineaţă acolo unde stăteam văd că ies din altar două femei. Una semăna cu cea de pe iconostas. Cealaltă era mică la trup, subţire, purta haine albastre şi o urma pe prima care purta haine roşii.Treceau pe la părinţi începând cu egumenul. Cea de-a doua ţinea o basma plină cu monede, iar prima îi făcea semn la care dintre monahi să-i dea. Astfel, la unii le dădea, la alţii nu le dădea. Eu le priveam şi credeam că sunt treaz. Cum să-ţi explic, măi copile, le vedeam foarte clar. După katholikon au venit în litie şi au trecut şi prin faţa mea. Cea dintâi i-a zis următoarei: „Dă-i şi lui”. Copiliţa îşi deschide basmaua, scoate o monedă şi îmi dă. Eu am luat-o şi am strâns-o în palmă. În timp ce ele înaintau spre uşa din dreapta l-am auzit pe diaconul Pahomie zicând: „Pre Născătoarea de Dumnezeu şi Maica luminii, întru cântări cinstindu-o, să o mărim”. Era cântarea a 9-a. M-am ridicat şi mă întrebam cine să fi fost acele femei din timpul slujbei. Am căutat moneda şi mă întrebam ce-o fi ceea ce am văzut. Când s-a terminat slujba, m-am dus de grabă la părintele Atanasie, egumenul.

– Părinte, astăzi au fost două femei în biserică.

– Cum le-ai văzut? întreabă egumenul.

– Au ieşit din altar, au făcut o plimbare pe la părinţi şi-au împărţit monede. Mi-au dat şi mie, dar nu o am acum.

– Aici nu sunt femei, copile. O avem doar pe Maica Domnului şi pe Sfânta Anastasia. Du-te şi vezi-ţi de ascultarea ta. Aici te-a adus Maica Domnului, pentru că ai cerut.

În ianuarie, anul următor, s-au schimbat ascultările. Pe mine m-au trimis îngrijitor de conac la Karyés, împreună cu părintele Isihie, grădinar, şi părintele Ghedeon, îngrijitorul viei. În septembrie 1932 a fost un cutremur mare şi tot Ierissós-ul a fost distrus. Noi ne temeam să dormim în casă. Reprezentantul mănăstirii, bătrânul Anania, dormea în chioşcul de lângă izvorul Dionisiului; părintele Ghedeon în vie, părintele Isihie în grădină, iar eu am atârnat două funii într-un măslin şi acolo dormeam. În acea noapte am văzut doi călugări tineri care au intrat în casă şi au început să citească slujba în bisericuţă. Eu îi urmăream. Când au ajuns la Cântarea a noua, eu mă miram ce cântare îngerească poate să fie aceasta şi de bucurie m-am ridicat. Cei doi călugări s-au transformat în două lămpi luminoase care s-au înălţat la cer cântând. Ultimele lor cuvinte au fost: „Căci tu, fecioară neispitită de nuntă…”. Curând, cele două lămpi care se înălţau, au dispărut. Ce călugări or fi fost aceia nu ştiu, dar toate acestea mi-au întărit mult credinţa.

Altă dată m-am îmbolnăvit grav. Antiprósopul (reprezentantul) nostru l-a chemat pe monahul ivirit Pangratie, care era medic. Acela mi-a spus:

– Îţi fac o injecţie şi îndată te vei scula.

– Doctore, nu vreau nici injecţie nici nimic, lasă-mă.

– Părinte! zise antiprósopul către medic, suntem şi călugări, ia-ţi injecţiile şi du-te cu Dumnezeu.

De acolo de unde zăceam întins, văd că pogoară al mine un tânăr îmbrăcat strălucitor care ţinea în mână un buchet de flori şi un smoc de busuioc. A venit la mine şi mi-a spus:

– Scoală-te. N-ai nimic, eşti bine.

Atunci mi-am zis în gând: „Ce om o mai fi şi ăsta care-mi porunceşte să mă ridic?” Până să dau să mă ridic a şi dispărut din faţa mea. Îndată m-am ridicat din pat şi m-am simţit cu desăvârşire sănătos. M-a cuprins o năduşeală rece. Iar bluza mi s-a lipit de piele şi duhnea îngrozitor. Mi-am scos-o, m-am spălat şi am mers la părintele Ghedeon, cerându-i de mâncare.

– Bre, mai înainte mureai şi acuma ceri mâncare?

– Da, muream, dar a venit un tânăr şi mi-a zis „Scoală-te, eşti bine!”, iar eu îndată m-am sculat.

– Pare-se că sfântul Trifon te-a făcut sănătos, să-l slăveşti şi să-i mulţumeşti.

Slavă Ţie, Dumnezeule! Când vedeam astfel de lucruri, credinţa mi se întărea foarte mult. Vedeam mâna lui Dumnezeu care mă acoperea.

Altă dată antiprósopul m-a întrebat:

– Bre, Gheorghe, când te faci călugăr?

– De ce părinte Ştefan, acum nu sunt călugăr?

– Nu, eşti rasofor.

– Trebuie să ceri de la egumen, altfel o să rămâi aşa cum eşti.

– Scrie-i o scrisoare şi spune-i că Gheorghe vrea să se facă călugăr.

Antiprósopul  a scris scrisoarea, a trimis-o şi a primit următorul răspuns: „În decembrie când vii, ia-l şi pe Gheorghe cu tine ca să-l facem călugăr.” Într-adevăr, pe 18 ale lunii am plecat din Karyés iar pe 23 decembrie m-a călugărit.

În fiecare an se schimbau ascultările. Într-un an am fost ajutor de arhondar, iar în altul ajutor la biserică. Câtă bucurie puteam simţi când ţineam sfeşnicele la vohoduri nu se poate descrie, simţeam că nu mai ating pământul. Se termina intrarea cea mare şi eu eram plin de bucurie. Nu ştiam ce înseamnă oboseala la privegheri, mi se părea că nu am trup.

Într-o seară a iernii 1934-1935, eram paraclisier. După ce am aprins candelele la biserică am ieşit ca să bat prima toacă. Întotdeauna luam cu mine, noaptea, un lămpaş. Mi-a şuierat la ureche o voce subţire care mi-a zis: „Lasă lămpaşul în firidă!”.   L-am lăsat şi am bătut toaca pe întuneric. Când am ajuns la paraclisul Sfintei Anastasia, am văzut ieşind dintr-o chilie vecină o puternică strălucire de foc. Acolo locuia părintele Filip, care stătuse mulţi ani la Ierusalim şi apoi se întorsese la mânăstire. Arunc toaca şi alerg spre cameră. Şi ce să văd? Părintele Filip ardea cu totul. Hainele pline de ulei i se aprinseseră. L-am prins şi l-am tras afară apoi am alergat şi-am bătut clopotul. S-au adunat mai mulţi părinţi, am aruncat apă, dar hainele părintelui Filip arseseră în întregime, iar trupul îi era plin de arsuri. Striga neîncetat „Maica Domnului, mântuieşte-mă! Maica Domnului mântuieşte-mă!” Părinţii l-au dus cu pătura la spitalul mănăstirii în mod martiric, ca pe Sfântul Lavrentie.

Părintele Varlaam m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi mi-a spus:

– Părinte Ghelasie, ne-ai scăpat şi pe noi şi mănăstirea de incendiu!

– Sfântul Nicolae m-a luminat să las lămpaşul, pentru că dacă-l luam, nu vedeam focul.

* * *

– Ce vă mai amintiţi despre alţi părinţi ai mănăstirii noastre, părinte Ghelasie?

– Odată eram ajutor de bucătar, iar bucătar era părintele Auxentie. Curăţam ceapă. Eu aruncam mult din foile exterioare ale cepelor. Atunci părintele Auxentie mi-a spus:

– Nu le arunca. Economie. Este o cheltuială inutilă din averea mănăstirii. Era foarte econom, călugăros şi iubitor de sărăcie.

Cînd îmi terminam munca la bucătărie îmi spunea:

– Nu vorbi încolo şi încoace, du-te la biserică.

Pe când eram paraclisier şi coboram primul în biserică pentru candele, îl găseam pe părintele Artemie în mijlocul curţii, dacă era vară, sau în tindă dacă era iarnă, rugându-se cu mâinile ridicate. Nu-l tulburam. Deschideam poarta, intra şi el şi se închina la toate icoanele, apoi se aşeza în scaun, rugându-se neîncetat.

– Părinte Ghelasie, care este concluzia din întreaga voastră viaţă monahală?

– Ah! Copilaşul meu, să iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima. Dumnezeu vrea inima şi acolo merge şi cercetează. Nu vrea nici carte multă, nici fantezii, nici nimic. Inima şi ascultarea pe care ţi-o dă mănăstirea, astea două să le păzeşti.

– Părinte, din cauza ascultării nu reuşesc să fiu la toate slujbele.

– Părinte, ascultarea ta e mai sfântă decât slujba. Dacă o să-şi lase toţi ascultările ce o să fie? Aşadar să te îngrijeşti mai întâi de acultare şi acolo să zici Acatistul Buneivestiri.

*  *  *

– Cum vom ajunge să-l iubim pe Dumnezeu, părinte Ghelasie?

– Dacă vine harul lui Dumnezeu, mi se pare că le am pe toate. Bucuria ce-o simt, n-o pot transfera altuia. Dar acestea nu pot fi tot timpul. În acele clipe nu lucrează mintea, ci inima. Numai inima. Când închid ochii atunci văd mai limpede toate măreţiile lui Dumnezeu într-o lumină duhovnicească. Slavă Prea Bunului Dumnezeu. Sunt mulţumit şi nu sunt vrednic de cele ce mi le-a dat Dumnezeu.

– Când se cuvine, Părinte, să ne aşezăm în biserică?

– Să nu-ţi oboseşti trupul. Ai obosit? Şezi puţin, ca să ai curaj să-ţi faci apoi şi ascultarea. Atenţie însă să nu te prindă somnul. Noi obişnuiam să stăm la Psaltire şi la Ceasuri, cum ne învăţase Stareţul.

– Ce sfinţi cinstiţi mai mult, părinte?

– Acum îi cinstesc pe toţi. Odată, să vezi ce-am păţit. A venit părintele Eftimie, economul, la arhondaric să mănânce pentru că nu mai apucase la trapeză. I-am servit masa şi m-am dus în sala de aşteptare ca să fac rugăciune cu comboschini. Ziceam: „Sfinte Nicolae, ajută-ne! Sfinte Grigorie, ajută-ne! Sfinte Atanasie de Hristianopoleos, soleşte pentru noi!” Şi ce să vezi, copilul meu? Geamurile dulapului în care se afla icoana acestui sfânt s-au spart. De ce? Ia ascultă. În acea zi era pomenirea lui şi venise paraclisierul ca să ia icoana şi s-o pună la închinat în biserică. Eu atunci i-am spus: „Da sigur, din Moreea el, din Moreea voi, de aceea îi faceţi slujbă specială cu icoană şi colivă, dar sunt atâţia sfinţi din Asia Mică  şi totuşi, nu-i cinstiţi ca pe Sfântul Atanasie.” Părintele David, paraclisierul, mi-a spus: „Taci, măi Ghelasie, acesta a fost sfânt încă de mirean.” Vezi, această discuţie dispreţuitoare a făcut ca geamul dulapului să se spargă în faţa mea pentru a-mi îndrepta limba. De aceea, despre sfinţi să nu vorbim multe, că ne aud.

Acelaşi paraclisier, Părintele David, aprindea în fiecare seară la pavecerniţă candelele. Cele care se stingeau până dimineaţa le reaprindea. Candela Sfântului Spiridon o găseam întotdeauna arzând cu flacără mare. Atunci, într-o dimineaţă i-am spus Sfântului: „Tu, ca un cioban ce-ai fost, supt de foame, ai dat acuma de ulei şi-l mănânci pe tot.” Sfântul s-a supărat foarte mult. Din seara următoare, candela nu a mai ars deloc. Bietul părinte David se tot chinuia să o aprindă, dar se stingea imediat. După multe metanii, rugăciuni şi implorări, sfântul m-a iertat. De atunci, candela arde iarăşi ca înainte.

La mănăstirea Grigoriu am rămas 7 ani, apoi am dorit să merg la Sfintele Locuri. Stareţul însă nu mi-a dat bimecuvântare. Atunci eu am cerut voie să merg la mănăstirea Simonopetra, ca să-l rog pe stareţul acesteia, arhimandritul Chesarie, să-mi ajute ca să-mi împlinesc scopul. Acela mi-a promis că mă va trimite. Atunci am cerut de la stareţul meu apolitirio (document de părăsire a mănăstirii) pentru Simonopetra, iar el mi l-a dat bucuros. Dar n-a fost voia Maicii Domnului, şi aşa am rămas definitiv la Simonopetra. Când a venit obştea părinţilor de la Meteora, eu le-am dat cheile pentru că eram locţiitor de stareţ. Atunci am cerut voie de la noul egumen să mă lase să mă liniştesc la arsanaua mănăstirii de lângă Dafni. Acolo am rămas 11 ani. În fiecare an mi se rânduia ascultarea de „paznic al Dáfni-ului şi al întregii coaste”. De multe ori, egumenul Emilianos mă ruga să urc la mănăstire cel puţin la praznice. Eu însă îi ziceam: „Părinte, dacă nu voi auzi cuvinte bune despre Simonopetra, nu mai vin acolo!”

În toţi aceşti ani am avut ca obşte zeci de pisici. Au ajuns până la 70. Eu pescuiam şi ce prindeam, mâncam eu şi obştea mea. Şi aceste pisicuţe sunt făpturile lui Dumnezeu. Mă iubesc şi le iubesc. Dorm pe mine în pat, sunt curate şi unde mă duc eu, vin şi ele cu mine.

După 11 ani mi-am pierdut vederea într-o foarte mare măsură, am făcut hernie de disc şi, în plus, am auzit cuvinte foarte bune despre mănăstire de la toţi. Aşa că am hotărât să mă întorc.

Când m-am întors, părinţii cântau vecernia. Am intrat, m-am închinat la icoanele catapetesmei şi de sub policandrul cel mare şi am zis: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…” Părinţii plângeau de emoţie şi bucurie. Mi-au dat o chilie, mi-am spălat rufele, iar eu văzându-i, îmi ziceam: „Acestea sunt florile parfumate ale Paradisului.”

*  *  *

– Părinte, spuneţi-ne minunea cu Sfântul Ioan Casian.

– Ascultă copilul meu. În vara lui 1987 mă dureau de multă vreme mâinile şi picioarele. M-am rugat Domnului, Maicii Domnului şi la alţi sfinţi dar nici un răspuns. Mi-am amintit atunci de un sfânt uitat de mulţi, Cuviosul Ioan Casian, a cărui pomenire se face la fiecare 4 ani, adică pe 29 februarie. Încă de pe când slujeam ca reprezentant al mănăstirii la Sfânta Chinotită, îi cinsteam pomenirea chiar şi când nu era an bisect. Împărţeam dulciuri la ceilalţi reprezentanţi în ultima zi a lui februarie, zicând: „Poftiţi părinţi, dulciuri, să-l cinstim pe Sfântul Ioan Casian, să nu se plângă că Biserica nu-l cinsteşte anul acesta”.  L-am rugat, deci, să mă izbăvească de dureri. Într-adevăr, într-o seară, înainte să adorm mi-a bătut cineva la uşă.

– Cine-i, poftiţi!

– Ce faci, părinte Ghelasie?

– Ce vrei să fac părinte, nu ştii că mă dor picioarele şi mâinile?

– Nu te întrista, o să te faci bine. Ia var stins şi unge-te pe unde te doare şi te faci bine.

Era Sfântul Casian cu barbă şi părul alb, smerit împreună-pătimitor. L-am chemat pe slujitorul meu, părintele Porfirie, să-mi aducă lapte de var. El mi-a zis:

– Ce vrei la ora asta cu aşa ceva?

– Tu nu ştii; fă ascultare şi adă-mi.

M-am uns şi, într-adevăr, în 5 minute m-am făcut bine.

*  *  *

Părinte Ghelasie, aţi avut relaţii bune cu Cuviosul Simon, ctitorul mănăstirii?

– Vai de mine! Ce mă întrebi părinte, să fiu certat cu sfântul? Dar fiindcă mă întrebi, o să-ţi spun o vizită pe care mi-a făcut-o la chilie. Era ziua pomenirii lui, 28 decembrie 1986. Toţi părinţii se aflau la priveghere. Eu, precum ştii, eram în chilie şi de acolo ascultam slujba la difuzor. Deodată, îl văd pe Sfântul Simon intrând în chilia mea înconjurat de lumină. M-a întrebat ce mai fac. Apoi a şezut lângă mine şi am vorbit o mulţime de lucruri. Tot ce-am vorbit, i-am spus și stareţului mănăstirii. Slavă lui Dumnezeu şi ctitorului nostru, Sfântul Simon!

*  *  *

– Ce vă mai amintiţi să-mi spuneţi despre stareţul dumneavoastră, părinte Ghelasie?

– Ce să-ţi spun, copilaşul meu? Îl văd adesea în vis aflându-se lângă mine. Ultima oară eu veneam, chipurile, din satul Polyghíro, iar acela m-a văzut de departe şi mi-a zis: „Părinte Ghelasie, ţi-am luat bilet ca să mergi de acum cu autobuzul”. Acest bilet este mijlocirea şi binecuvântarea lui, care mă pregătesc pentru plecarea din această lume.

Cu puţine zile înainte, am visat că mă aflam la un praznic strălucit, unde erau mulţi părinţi de la Grigoriu. A venit și părintele Varlaam şi m-a întrebat:

– Bre Ghelasie, ai pregătit mâncarea? Între timp s-a apropiat de mine o femeie şi mi-a zis:

– Pregăteşte în cutare cameră să mănânce trei femei.

Au venit şi s-au aşezat, dar ştii cine erau? Maica Domnului, Maria Magdalena şi Sfânta Anastasia. Le-am recunoscut imediat. Cum am terminat servirea, m-am trezit şi m-am întrebat ce fel de vis ar putea fi acesta. Acum doi ani, în 1984, am visat că eram într-o gară. Iar un conductor de tren a venit şi m-a întrebat:

– Unde mergi?

– Mă sui în tren.

– Ai bilet?

– Uite-l.

– Nu-i pentru trenul acesta, să aştepţi următorul.

Anul următor, în aceiaşi zi, 23 august, am avut acelaşi vis cu acelaşi conducător care mi-a spus: „Aşteaptă că vei pleca cu următorul tren”.

*  *  *

Fericitul sfârşit al Părintelui Ghelasie

În seara zilei de 23 august 1987 un telefon de la mănăstirea vecină şi soră Simonopetra ne-a adus vestea cuvioasei adormiri a mult iubitului nostru părinte Ghelasie. Egumenul mănăstirii noastre, deoarece părintele Ghelasie era Grigoriat a trimis la înmormântarea sa 4 monahi, printre care şi scriitorul prezentelor rânduri. Când am ajuns acolo în ziua următoare, slujba înmormântării se desfăşura în Catoliconul mănăstirii. Trupul celui adormit a fost dus în cimitirul mănăstirii. Cu toţii aveam simţământul că însoţim un cuvios care se va ruga Preasfintei Treimi pentru lumea întreagă.

În sinodiconul mănăstirii, când ni s-a servit obişnuita pomană, ieromonahul D. ne-a istorisit o ultimă întâmplare din viaţa celui adormit: „Ieri seară, înainte de vecernie, după ce paraclisierul a bătut prima toacă a coborât în curte şi Părintele Ghelasie. Un părinte care trecea pe acolo i-a sărutat mâna cu dragoste.

– De ce stai aici părinte?

– Am venit să iau blagoslovenie de la tipicar ca să bat eu a doua toacă.

– Dar de ce, prima oară faci aşa ceva?

Bătrânul i-a făcut semn cu mâna ca să nu stăruie şi cu linişte i-a spus:

– Ssst! peste puţin o să vezi!

Atunci acel părinte a fugit să-l cheme pe altul care avea casetofon şi aparat fotografic. După un sfert de oră trebuia bătută a doua toacă. Fericitul bătrân a luat ca un tânăr toaca şi a bătut-o cu simplitate în jurul bisericii. Mulţi părinţi s-au strâns şi-l urmau mişcaţi şi uimiţi. Apoi părintele s-a retras la chilie şi i-a spus îngrijitorului: „Du-te la biserică şi eu voi asculta vecernia la difuzor”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Când vecernia a ajuns la citirea psaltirii, slujitorul s-a dus la părintele ca să vadă ce face. L-a găsit aşezat pe pat, cu capul lăsat în stânga. Crezând că doarme i-a vorbit, l-a scuturat. Nici un răspuns. Gheron Ghelasie plecase la mănăstirile vecinice.

Viaţa lui a fost un cântec de iubire pentru Dumnezeu pe care l-a însoţit cu lacrimi nestricăcioase. A ieşit din această viaţă biruitor şi încununat.

Vecinica ta pomenire, fericite frate al nostru Ghelasie!

Sursa:
Monahul Damaschin Grigoriatul,
Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut,
Ed. Sf. Nectarie, Arad 2005