«Iar femeia să se teamă de bărbat» (Efeseni 5:33)

Apostolul Pavel le-a făcut cunoscut efesenilor caracterul mistic al nunţii şi i-a învăţat că aceasta este o mare taină, înfăţişând analogia dintre legătura căsătoriei şi unirea lui Hristos cu Biserica. A rânduit pe bărbat – după cuvântul Sfintei Scripturi – să fie cap femeii, după cum şi Hristos este Cap Bisericii, şi a învăţat că prin nuntă bărbatul şi femeia – de asemenea potrivit Sfintei Scripturi – devin un singur trup şi un singur duh ca mădulare ale trupului Bisericii, adică ale Trupului lui Hristos, ale Celui Care ne-a iubit ca pe propriul Său Trup, şi încheie îndemnând pe fiecare bărbat să îşi iubească femeia, precum Hristos a iubit Biserica Sa. O dragoste mai desăvârşită decât aceasta era cu neputinţă ca Apostolul să recomande bărbatului faţă de femeia sa. Prin această recomandare nu doar că a ridicat dragostea la cea mai mare înălţime, dar a şi înnobilat-o, a decarnalizat-o şi a sfinţit-o. Iar după ce adresează bărbaţilor acest îndemn şi după ce stabileşte relaţia dintre bărbat şi femeie şi măsura şi calitatea dragostei bărbatului faţă de femeie, după ce înalţă căsătoria la o demnitate sfântă şi duhovnicească, după ce arată care sunt îndatoririle bărbatului faţă de femeie, trece şi la înfăţişarea îndatoririlor femeii faţă de bărbatul ei. Toate acestea din urmă le exprimă prin cuvântul: „şi femeia să se teamă de bărbat”. Cuvântul despre frică, după cele spuse de Pavel despre dragostea bărbatului faţă de femeia lui şi despre măsura şi calitatea acestei dragoste a lui, întru nimic nu poate exprima ceva care să sperie pe femeie. Biserica, fiind Trupul lui Hristos, Îl iubeşte şi în acelaşi timp se teme de El, ca Mântuitor şi Cap al ei. Teama aceasta a Bisericii faţă de Domnul nostru Iisus Hristos se naşte din multa dragoste faţă de Cel ce o iubeşte şi se exprimă şi se manifestă ca evlavie neasemuită faţă de El şi ca râvnă de a-I bineplăcea. Dragostea Bisericii faţă de Mântuitorul se manifestă ca teamă ca nu cumva să rămână în urmă cu ceva şi să cadă din dragostea Lui, arătându-se nevrednică de ea. Aceasta este teama Bisericii faţă de Mântuitorul Hristos. Exact în acest sens scrie şi Apostolul că se cuvine femeii să se teamă de bărbatul ei.

Prin acest cuvânt, Apostolul Pavel a căutat strângerea legăturilor dragostei conjugale, pentru că, aşa cum dragostea şi teama Bisericii faţă de Mântuitorul Hristos o fac pe aceasta mireasă preaiubită de Mirele Hristos, la fel şi dragostea şi teama femeii faţă de bărbatul ei mai iubită o face bărbatului ei. Teama aceasta nu are nimic în comun cu teama la care se gândesc unele doamne dintr-ale noastre în timpul citirii pericopei acesteia din cadrul tainei nunţii, căci nunta este sfântă, curată şi dreaptă. Şi aceasta se legiuieşte femeilor ca dumnezeiască poruncă pentru propria lor fericire şi spre bucuria lor veşnică, vrând să arate totodată legătura indisolubilă a dragostei comune.

Despre teamă

Sentimentul acesta se manifestă ca frică, spaimă, groază în situaţii în care omul îşi primejduieşte viaţa. De asemenea, se manifestă şi ca tulburare şi nelinişte în cazuri în care îi este ameninţată onoarea sau averea, pe drept sau pe nedrept.

Măsura mai mare sau mai mică a temerii sau a tulburării şi neliniştii este corespunzătoare fie primejdiei reale, fie închipuirii că ar putea surveni o primejdie. Sentimentul fricii uneori se manifestă şi în stări în care nu suntem ameninţaţi sau primejduiţi de nimic real, dar suntem stăpâniţi de acest sentiment provocat de eventualitatea unui pericol în viitor care poate fi iscat din nepăsarea noastră faţă de ceva din cele iubite de noi şi care depind de noi. Sentimentul acesta se manifestă fie ca dragoste şi evlavie extremă faţă de ceva, fie ca grijă maximă şi neîncetată de ceva.

Potrivit celor de mai sus, frica, ca una ce se manifestă diferit în diferite condiţii şi se naşte din felurite pricini, trebuie să diferit definită, în funcţie de toate acestea. De aici, pe de o parte, teama care se manifestă ca groază sau laşitate sau spaimă, poate fi numită firească, câtă vreme, pe de altă parte, frica manifestată ca tulburare şi nelinişte, precum şi frica manifestată ca dragoste şi evlavie, se poate numi morală. Aşadar, frica firească se deosebeşte de frica morală prin cauzele care o provoacă.

Frica firească este totdeauna provocată de patimile ireproşabile, ca una ce are ca pricină primejdia pierderii vieţii. Frica morală nu este totdeauna ireproşabilă, fiind îndoită, ca una ce provine din diferite cauze morale, din dragoste sau din ură. Şi, după cum pricinile ce i-au dat naştere sunt opuse, opuse sunt şi însuşirile celor două. Teama care se naşte din dragoste este sfântă, curată şi dreaptă, şi se manifestă ca sensibilitate a sufletului faţă de persoana iubită, ca grijă şi ocrotire a acesteia. Această sfântă teamă este înfăţişată de Theofilact ca una ce sporeşte evlavia, spunând „(sfânta) frica este sporită evlavie, după cum şi evlavia este o teamă potolită”; şi îndată: „frica este a se smeri şi a avea evlavie şi a acorda cinstire celuilalt”. Oikouménios arată despre acest subiect următoarele: „Frica desăvârşitoare s-a despărţit de îngrozire, pentru aceasta se şi numeşte curată şi rămâne în veacul veacului”. Şi în Sfânta Scriptură cuvântul „frică” de multe ori este folosit cu sensul de smerenie şi evlavie şi prin aceasta se exprimă dorul după desăvârşita cunoaştere şi familiaritate cu dumnezeirea. Frica din ură este una abominabilă şi se manifestă ca repulsie şi dispreţuire faţă de acela de care îţi este frica, ca nepăsare şi duşmănie. Despre frica aceasta, Clement al Alexandriei spune: „Celălalt fel de frică, cea care vine din ură, o, robilor, este folosit de stăpânii neîndurători”.

Sfânta frica este frica cea faţă de Dumnezeu, frica de părinţi, frica de soţ şi frica de legile dumnezeieşti şi omeneşti şi ea izvorăşte din dragoste.

Frica înspăimântătoare este frica iadului. Pe aceasta o au călcătorii legilor dumnezeieşti şi omeneşti. Aceasta izvorăşte din conştiinţa vicleană. Biserica recomandă fiilor ei frica sfântă, curată şi sfântă. Aceasta este frica pe care o recomandă şi femeii ce vine la unirea nunţii, aşezând-o pe ea sub o nouă lege morală; şi i-o porunceşte femeii pentru propria ei fericire.

Sfânta frică nepătimaşă nu este stârnită de iminenţa vreunei suferinţe. Această frică este totuna cu dragostea, aducând în suflet evlavia şi cinstirea celuilalt, ca nu cumva prin îndrăzneala dragostei femeia să ajungă la dispreţuirea bărbatului, după cum spune un Părinte. Frica morală curată este una dintre cele şapte harisme ale Sfântului Duh, pe care Sfânta Scriptură o numeşte frica lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, dreptatea este caracterizată ca frică de Dumnezeu: „bărbatul drept se teme de Domnul”. Frica lui Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Dumnezeiescul Grigorie Theologul spune: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul, este precum primul scutece, dar înţelepciunea depăşind frica şi la dragostea lui Dumnezeu urcând, ne face prieteni şi fii ai lui Dumnezeu, iar nu robi” şi Iisus Sirah spune „cununa înţelepciunii este temerea de Domnul, care odrăsleşte pace şi sănătate nevătămată” (1:17).

Sfinţii Părinţi numesc frica de Dumnezeu dragoste de Dumnezeu, „frica de Dumnezeu este dragoste faţă de El”. Şi Sfântul Vasilie cel Mare spune „mântuitoare este frica şi lucrătoare a sfinţirii”.

Această sfântă frică în Sfânta Scriptură este totuna cu evlavia şi cu dragostea de El. Astfel au înţeles şi au tâlcuit ermineuţii şi traducătorii Noului Testament. (…) În traducerea latină este redat după cum urmează: «uxor autem videto, ut timeat virum». Verbul „timeo”, aici, aşa cum se poate trage concluzia şi din traducerea altor limbi europene, are sensul lui „a respecta”. În traducerea franceză de la Paris se traduce: „que la femme respecte son mari”, iar cea italiană “ed altresi la moglie riverisca il marito”. Cu acest sens au tradus versetul toate limbile europene. Şi în ebraica veche frica de Dumnezeu este tâlcuită de ermineuţi ca frică provenită din respect, din evlavie; precum la versetul 19:3 din Levitic: “să cinstească [să se teamă] fiecare de tatăl său şi de mama sa şi zilele Mele de odihnă să le păziţi, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”, precum şi pasajul din Iosua Navi 4:14: “şi s-au temut de dânsul [de Iosua Navi] cât a trăit, cum se temuseră şi de Moise”, stih care este explicat de lexicografii dicţionarului ebraico-elen M.N.Ph. Sauder şi M.I.Trenel “comme ils avaient respecté Moise”. Cu acest sens, cuvântul este regăsit şi în alte pasaje ale textului ebraic al Vechiului Testament. Cu acest sens a folosit cuvântul “frică” şi Apostolul Pavel, căruia i se împotrivesc nejustificat doamnele de azi, pe care Apostolul le ridică la mare demnitate. Se cuvine aici să arătăm că pricinile divorţurilor nu se trag din această frică pe care o învaţă Pavel, ci în altă parte trebuie căutate ele. Mai degrabă, tocmai în lipsa acestei sfinte frici.