Fericitul Evsévios Yiannakákis (+19 iunie 1995) – II

Fiind călugăr adevărat și adumbrit de harul dumnezeiesc, Pr. Evsévios le-a însuflețit râvna celor care simțeau chemare pentru slujirea clericală și pentru monahism. Nevoitor, smerit și blând, a călăuzit ca un duhovnic încercat și neînșelat multe suflete ce doreau viața și petrecerea îngerească, spre Mirele Hristos.

Iubitor al vieții în însingurarea cea după Dumnezeu, s-a arătat întemeietorul unui sfânt lăcaș, fiind un ctitor insuflat de Dumnezeu. În paralel cu munca și slujirea sa istovitoare în Spital, a ridicat din temelii o chinovie, Sf. Mănăstire de Maici Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în Markópoulos, Oropós, unde timp de douăzeci de ani (1967-1987) și-a adus jertfa sa de ctitor și Părinte Duhovnicesc.

Dincolo de ostenitoarea sa lucrare în Spital, a avut în grija sa nu numai îndrumarea duhovnicească și pregătirea ucenicilor săi pentru viața monahală pe care și-o doreau, ci și supravegherea lucrărilor de construcție a Mănăstirii. A fost ales ca hram al Mănăstirii praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, față de care nutrea o evlavie deosebită.

În însemnările sale citim:

«A Ta este cu totul această Mănăstire ce se zidește, Doamne… Ale noastre sunt doar neputințele și păcatele. Și cu îndelunga ta răbdare și cu dragostea ce ne-o arăți, ne predăm pe noi înșine, pe cât ne stă în putință, Ție…

Înălțarea Sfintei Mănăstiri a Intrării în Biserică a Maicii Domnului a izvorât din inima lui Gheronda. A fost o lucrare a vieții, mult a iubit acest lăcaș…

***

În anul 1987, când Pr. Evsévios ieșise deja la pensie, pronia lui Dumnezeu i-a condus pașii spre Sfânta Mitropolie de Kalávryta și Egaleía, unde sosi împreună cu un grup de tinere evlavioase, din rândul fiicelor sale duhovnicești, ce doreau să se afierosească lui Dumnezeu, slujind în mănăstire.

Prea Sfințitul Mitropolit de Kalávryta socoti venirea Pr. Evsévios în Mitropolia sa o adevărată binecuvântare. Se purtă cu o dragoste firească de fiu duhovnicesc, arătându-i două Mănăstiri din eparhia sa. Dealul adumbrit de sfințenia ocrotitorului locului, Sfântul Ioan Teologul, cu mediul sănătos, apa curată a izvoarelor și natura din împrejurimi de o nespusă frumusețe, cu orizontul larg ce se așternea înainte, îl făcu pe Gheronda să aleagă Metocul Sfintei Mănăstiri Sfinții Arhangheli, pe atunci niște ruine care străjuiau acest pământ binecuvântat,  pentru stabilirea noii obști.

În noiembrie 1987, Metocul de până atunci fu transformat, prin hotărâre oficială în Chinovie, Sfânta Mănăstire de Maici Sfântul Ioan Teologul. Cu un însemnat sprijin moral și material venit din partea Prea Sfințitului Mitropolit kyr Ambrozie, vechea clădire a fost renovată din temelii, iar primele paisprezece surori s-au așezat în cele patru chilii ale corpului, în preajma Paștelui din anul 1988.

Venirea Pr. Evsévios în Mitropolia de Kalávryta și Egaleía a fost considerată deopotrivă de Biserica locală  și de credincioși o binecuvântare a lui Dumnezeu și un dar al Cerului. În cei opt ani cât a viețuit aici – după mărturiile tuturor – a reînnoit duhovnicește eparhia Egaleía prin Dumnezeieștile Liturghii care aduceau în suflet zdrobire și umilință, prin Privegheri, Spovedanie, prin predica sa insuflată de Dumnezeu și prin sfaturile părintești dăruite fiecăruia în parte. Mult l-a iubit poporul lui Dumnezeu, care a aflat în persoana sfințitului Gheronda pe părintele său  milostiv ce împreună pătimea cu el.

Întrucât spațiul vechii clădiri se dovedi neîncăpător pentru buna funcționare a Mănăstirii ce se înfiripa, la cei 77 de ani ai săi, Gheronda a fost nevoit să se dăruiască unei strădanii titanice pentru ridicarea noului lăcaș, mijloacele de care dispunea rezumându-se la neclintita sa credință în Dumnezeu. Ridicarea noii Mănăstiri a fost cu atât mai mult o minune, cu cât bani nu erau de aflat de niciunde, iar nou înființata Mănăstire nu avea vreo proprietate sau alte bunuri ca surse de venit.

Gheronda, primind înștiințare de sus, le întărea pe monahii: „Nu vă faceți griji. Sfântul Ioan ne este călăuzitor, merge înaintea noastră. El va zidi mănăstirea. Are pentru noi un fond bănesc aparte și când avem nevoie, ne dă…”. Piatra de temelie a clădirii a fost pusă în anul 1991, iar în 1995, când Gheronda a dormit în Domnul, lucrările erau aproape încheiate.

Este de remarcat faptul că aproape toți angajații Mănăstirii (zidari, fierari, pietrari, instalatori și ingineri), mișcați de dragostea părintească și de exemplul sfânt al lui Gheronda, îl aveau, împreună cu familiile lor, pe Pr. Evsévios duhovnic.

Sfințitul Gheronda, Părinte încercat în viața monahicească, a organizat Chinovia potrivit principiilor adevăratului monahism ortodox și a învățăturii Sfinților Părinți ai Bisericii noastre. El însuși, prin viața sa cuvioasă, era dreptar și chip de adevărat Monah, iar prin sfintele sale sfaturi duhovnicești le învăța și le călăuzea neobosit pe monahii pe calea cea strâmtă a viețuirii îngerești.

Mii de oameni urcau până la Mănăstire pentru a primi folos de la Sfințitul Gheronda. Prezența sa blândă și cuvioasă răspândea har. În preajma sa, sufletele aflau liniște și gustau o sfântă bucurie duhovnicească. Ospitalitatea sa era plină de noblețe, proverbială.

Toți simțeau dragostea sa sinceră. Fiecare simțea că Gheronda îl iubea pe el mai mult. Aceasta deoarece arăta o dragoste deosebită tuturor. Avea multă îndrăzneală către Dumnezeu; rugăciunea sa dezlega probleme care păreau a fi fără rezolvare, tămăduia boli incurabile, punea pe fugă duhurile necurate, aducea în lume binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru adânca sa smerenie, primise harismele străvederii și înaintevederii, dar nu le dădea importanță; păstorirea sa se întemeia pe pocăința, pe care el însuși o trăia și o propovăduia.

***

Gheronda primise de la Dumnezeu toate virtuțile. Sufletul său avea o curăție îngerească. Lipsit de vicleșug, nevinovat, simplu. Încununarea tuturor, însă, erau dragostea sa nețărmurită și preaadânca sa smerenie. Părinte neptic contemporan al Bisericii noastre, Gheronda avea harisma rugăciunii neîncetate.

Dumnezeiasca Liturghie era însăși viața sa, iar pomenirea numelor la Sfânta Proscomidie, îndeletnicirea sa cea mai iubită. Pomenea mulțime de nume, timp de mai bine de patru ore. În cei 52 de ani de preoție, în timpul Utreniei și a Dumnezeieștii Liturghii nu șezuse niciodată în altar pe scaun. De la ora 4:30 până la 12, când ieșea din altar, era în picioare și nu simțea deloc oboseala; Sfântul Altar era pentru Gheronda locul cel mai plăcut de pe pământ.

Întrucât el însuși trăia în pocăință, avea harisma îndrumării sufletelor la pocăință și la viața în împărtășire cu Sfintele Taine ale Bisericii. Ca Părinte duhovnicesc era hristocentric. Îi lega pe fiii săi duhovnicești de Hristos, nu de propria sa persoană. Din acest motiv, și după cuvioasa sa adormire, lucrarea sa duhovnicească încă mai continuă. Încuraja împărtășirea deasă cu Dumnezeieștile Taine – desigur, în urma pregătirii de cuviință – și în acest duh își călăuzea fiii duhovnicești.

Pentru firea sa milostivă și multa sa împreună pătimire și rugăciune pentru cei bolnavi, a primit de la Dumnezeu harisma tămăduirii bolilor. Rugăciunea sa plină de durere schimba voia lui Dumnezeu. Sunt sute de cazuri de bolnavi tămăduiți în chip minunat.

Gheronda vedea în Duhul Sfânt sufletele așa cum erau, dar și persoane și lucruri aflate la mare depărtare. Știa gândurile ascunse ale inimii și cunoștea evenimente cu mulți ani dinainte de a se întâmpla. Însă, din multă smerenie ascundea cu grijă aceste harisme, de care alegea să nu se folosească. „Harima străvederii și a înaintevederii sunt daruri ale lui Dumnezeu, dar nu îl mântuiesc pe om, pocăința este cea care mântuiește, de aceasta avem nevoie”, spunea.

Prin nevoințele sale ascetice și prin viața sa într-o continuă împărtășire de Sfintele Taine ale Bisericii, primise putere asupra demonilor. Rugăciunile sale, dar mai cu seamă smerita sa cugetare, puneau pe fugă duhurile necurate.

Virtutea care îl făcea mai cu seamă remarcat pe Pr. Evsévios era adânca sa smerenie. Trăia neștiut și lucra fără zgomot spre slava lui Dumnezeu, pe Care Îl iubea din tot sufletul, cugetul și puterea sa. El însuși ascundea cu grijă cele ale sale, având o părere foarte smerită despre sine. Însemnarea de mai jos este grăitoare în privința adâncii sale smerenii:

„…Îți mulțumesc, Doamne, Îți mulțumesc că m-ai învrednicit pe mine, prea micul și nevrednicul, smeritul și păcătosul să săvârșesc Sfintele Taine ale Bisericii noastre. Doamne, la atâta cinste m-ai ridicat, încât să slujesc la Sfântul Tău Jertfelnic… Mă învrednicești, pe mine smeritul și netrebnicul, să săvârșesc Taina Dumnezeieștii Liturghii. Când cuget la aceasta, tremur și sufletul meu se umple de teamă. Când mă gândesc că sunt slujitorul Tău și că le dau celorlalți Dumnezeiescul Tău Har, precum și Trupul și Sângele Tău, mă pierd în chip desăvârșit. Iar când mă mai gândesc, încă, la faptul că aceștia, cărora le dau Trupul și Sângele lui Hristos, sunt fără asemănare mai buni decât mine, ce  gând și ce cuvinte mai pot avea? Doamne, miluiește-mă! Miluiește-mă și mă iartă”.

Nu ținea minte răul, iertând de îndată pe cei care îi făceau rău. Le răsplătea, la rândul său, cu bine, iar prin dragostea ce le-o arăta, ajungea să îi schimbe.

„Noi suntem ai Lui, și El fiind bun, vrea ca și oamenii Săi să fie buni și să facă binele”.

„Oricât de urât s-ar purta oamenii față de noi, oricât am fi de nedreptățiți, chiar de ne-am simți sufocați, noi trebuie să fim cu grijă față de sufletul nostru. Mai bine tăcere și rugăciune… Noi să rămânem deasupra [răutății]; cu bunătate, cu împreună pătimire, cu durere…”

Răbdarea sa în greutăți, în boli și în necazuri era nesfârșită. Se pleca cu smerenie și recunoștință voii lui Dumnezeu; mulțumea și Îi dădea slavă numelui Său chiar și în cele mai dureroase și mai grele clipe din viața sa. Cuvintele „Slavă Ție, Doamne!” nu lipseau de pe buzele sale.

Cuvioasa sa adormire

Îl ruga pe Dumnezeu să îl învrednicească să slujească și să își poată purta singur de grijă până la sfârșitul vieții sale. Iar Dumnezeu i le dărui pe amândouă. Ultima Dumnezeiască Liturghie pe care a săvârșit-o a fost cu patruzeci de zile înainte de cuvioasa sa adormire, pe 8 mai, de prăznuirea ocrotitorului Mănăstirii, Sfântul Ioan Teologul.

Întru tot cuviosul său sfârșit, pe care și l-a cunoscut diainte, a pecetluit sfințenia vieții sale. A înfruntat dureroasa boală a cancerului cu o minunată pildă de răbdare și de slăvire adusă lui Dumnezeu. În mijlocul înfricoșătoarelor dureri, Îi dădea necontenit slavă lui Dumnezeu: „Slavă Ție, Doamne! Slavă Ție, Doamne! Îți mulțumesc, Doamne! Miluiește-mă, Doamne, și mă iartă! Robul Tău sunt eu …”.

În toate zilele, soseau din tot cuprinsul Greciei și din străinătate fiii săi duhovnicești pentru a primi de la Părintele lor o ultimă binecuvântare. Veneau Arhierei, preoți, monahi și monahii. În ciuda durerilor insuportabile, îi primea pe toți. Pusese în rânduială, fără multă vâlvă, toate problemele obștii. Lăsă și în scris ultimele sale sfaturi duhovnicești către monahii.

A dat dovadă de limpezime a minții până la sfârșit. Binecuvânta și sfătuia părintește, ierta din inimă, cerea primul iertare și le mulțumea tuturor. „Tuturor le mulțumesc… mă voi ruga pentru toți care vor veni la Mănăstire…”. Le sfătuia pe monahii pentru unitate și dragoste. Se ruga neîncetat.

Timp de unsprezece zile la rând s-au săvârșit în Mănăstire slujbe de Priveghere, iar Pr. Evsévios aștepta de fiecare dată, cu multă dorire, să primească Dumnezeiasca Împărtășanie.

Vorbea deschis și fără frică despre moartea sa: „Călătoria unică, de negrăit, de necuprins!”.

În cea mai mare parte a timpului rămânea tăcut. Adâncit în rugăciune și în contemplațiile cerești, ridica la răstimpuri mâna sa istovită, încercând să își facă semnul crucii.

Ziua de 19 iunie căzu într-o luni. Începea să se lumineze. Dumnezeiasca Liturghie se termină în jur de ora două dimineața, când Gheronda, cu toată greutatea, își coborî picioarele de pe pat și șezând, se împărtăși pentru ultima dată. Din evlavie, nici măcar o dată nu se împărtășise întins pe pat.

Era cu desăvârșire pregătit. Ora plecării sale se apropia. În chilia lui Gheronda stăpânea o tăcere adâncă.

La ora șase dimineața spuse cu un glas pe jumătate stins:

„Plec… Pajiști! Pajiști!”.

Maicile luară pentru ultima dată binecuvântare. Era ora 9 a.m., când se uită în jurul său, le privi pe toate, își uni cu osteneală degetele mâinilor pentru a arăta unitatea obștii și le spuse în șoaptă: „[rămâneți] în unire, în unire, în unire și în dragoste. Întotdeauna împreună, cu toții să fim împreună, acolo la tronul lui Dumnezeu, împreună”.

După puțin, îl auziră grăind:

„Toate strălucesc, toate strălucesc, toate strălucesc”.

La 10:15 a.m. respira cu multă greutate. La un moment dat, își ridică cu vioiciune capul, privi în sus și la dreapta, ca și cum ar fi avut parte de o plăcută surpriză. Fața îi străluci.

„Mă bucur, mă bucur, mă bucur!” rosti și sufletul îi zbură către lăcașurile de sus.

L-a înmormântarea sa, poporul lui Dumnezeu și-a arătat, ca o mărturie, multa dragoste pentru sfințitul Gheronda ce se jertfise el însuși pe altarul dragostei. Mii de oameni, din toate părțile Greciei, au trecut prin dreptul simplului său sicriu pentru sărutarea cea de pe urmă. Șapte Arhierei, mulți preoți și diaconi și mulțime de monahi și monahii, în fruntea poporului, l-au condus pe Gheronda pe ultimul drum…

Cuviosul său trup a fost depus lângă Altarul katholikon-ului, unde va fi aflat odihnă de ostenelile sale.

Cuvântul rostit la înmormântarea Pr. Evsévios de Prea Sfințitul Mitropolit kyr Ambrozie:

„Preacuvioși frați și Părinți în Hristos, la înfricoșătoarea încercare prin care trecem, a cutremurului și a prăpădului ce l-a adus cu sine, se mai adugă încă o încercare pentru Mitropolia noastră. O încercare duhovnicească, care ne clatină în lăuntrul nostru”.

„Cutremurul a lăsat în urma sa morți, răniți, văduve, orfani și ruine. La acest ceas de cumpănă, oamenii lui Dumnezeu trebuie să le fie mângâiere celor care au fost răniți de puternica dezlănțuire a cutremurului.

La acest ceas, când avem nevoie de Pr. Evsévios pentru a ne liniști sufletele, pentru a ne uni cu Dumnezeu, pentru a ne aduce Harul Său prin mijlocirea unui vas cu totul neîntinat, așa cum era el însuși, la acest ceas, avem parte de o îndoită încercare. Ne este luat de lângă noi Gheronda, Părintele, Duhovnicul nostru. Mănăstirea, în primul rând, rămâne fără păstor, apoi eparhia noastră, Mitropolia, episcopul și toți cei care au venit aici pentru a primi sfat, pentru a lua iertare de păcate și pentru a-și sfinți sufletul. Astăzi rămânem orfani… Așa a voit Dumnezeu… „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!

Astăzi se pecetluiește – și vă cer îngăduința pentru a da mărturie din viața mea – astăzi se pecetluiește o legătură a împreună dăruirii care m-a legat de Cuviosul Părinte Evsévios.

L-am cunoscut pe Pr. Evsévios în anul 1956, către finele acestui an, pe când, student în anul întâi fiind, în cadrul Facultății de Teologie, locuiam în regiunea Ampelókipoi, într-un cămin studențesc teologic, în apropierea Spitalului Hipocrate. Mergeam la slujbele ținute în subsolul Spitalului, unde la răscrucea a două culoare, era aranjat un Sfânt Jertfelnic și unde Pr. Evsévios săvârșea Jertfa cea fără de sânge.»

Existau multe biserici în Atena, cu coruri frumoase, cu confort, cu predici deosebite, dacă vreți, dar foarte adesea, de cele mai multe ori, pașii mă purtau la Spitalul Hipocrate, spre coridorul de la subsolul spitalului, în fața secției de Radiologie. Acolo, unde – vă fac această mărturisire – atmosfera nu-mi făcea plăcere, dat fiind izul de spital, care necăjește, care stingherește. În ciuda acestui fapt, era acolo Pr. Evsévios – mireasma Harului lui Dumnezeu. De atunci, din acei ani ai tinereții care și-au pus pecetea asupra întregii mele vieți, Pr. Evsévios a rămas în inima mea un simbol sfânt, care mă fascina și mă însuflețea.

Anii s-au scurs. Și așa, iată, după aproape treizeci de ani, Pr. Evsévios a venit să mă caute. Din mila lui Dumnezeu, sunt episcop în acest loc, unde el a cerut să-i fie încredințată o Mănăstire. Și am avut prilejul să îi răsplătesc dăruirea sa duhovnicească față de mine. I-am dăruit și eu la rândul meu. Ce i-am oferit însă? O clădire în care să locuiască; o Mănăstire pe care s-o împodobească; un loc pe care să-l sfințească. I-am oferit, aici în cadrul Mitropoliei, o „șură”, un „staul”, o ruină. Mănăstirea aceasta era o ruină. Singurul lucru pe care îl avea era Sfântul ocrotitor Ioan Teologul, care acoperă cu Harul său acest loc și un monah bătrân, Pr. Veniamin, care a ținut aici nestinsă candela Sfântului.

Mănăstirea era o „șură”, o ruină. Când am liturghisit pentru prima dată aici, pe 8 mai 1987, după ce am rânduit stabilirea noii obști monahale, nu erau la îndemână nici scaune să ne putem așeza, nici pahare pentru apă, nici vreo ceașcă pentru o cafea. Așa de părăginită era mănăstirea. Aceasta este ceea ce i-am dăruit.

În orice caz, legătura duhovnicească înfiripată în tinerețe, a continuat. Iar Părintele a fost cel care s-a arătat ocrotitor nu doar al locului acestuia, ci și al Mitropoliei și al Episcopului ei. Astăzi această legătură se pecetluiește, prin împlinirea acestei îndatoriri de pe urmă. Și se încheie, deoarece Părintele merge la ceruri. Nu are nevoie de nimic omenesc, de nici o dăruire, de nici o mângâiere omenească. Merge să-și ia răsplata de bun lucrător. Vreau să îmi exprim recunoștința în numele tuturor, care din Égio, din împrejurimi și de la distanțe îndepărtate, sau din străinătate au venit aici, ca să-și sfințească sufletul sub epitrahilul său. Vreau să exprim recunoștința Bisericii locale pentru toate pe care Părintele le-a oferit, în acești puțini ani în care a rămas lângă noi.

Și încheind, vreau să spun că Pr. Evsévios pleacă, dar ne lasă un mesaj și o pildă, un simbol. Întotdeauna l-am purtat în inimă ca pe un simbol al smeritei cugetări. Era omul smerit, și văzându-l, încremeneai. Se smerea pe sine și se cobora atât de jos! Iar în această mișcare întrezăreai întreaga măreție a sufletului său.

Înlăuntrul sufletului meu îmi vorbea întotdeauna ca un simbol viu, simbolul clericului smerit, al omului smerit, al lucrătorului smerit, în primul rând, și totodată, neobosit. Mergea în Atena pentru spovedania fiilor săi duhovnicești, iar apoi după osteneala zilei petrecute pe drum, venea la Mănăstire, pentru a sluji Privegherea, care se întindea până dimineața. De câte ori nu l-am rugat să nu se ostenească în așa măsură, dar nu asculta, deoarece făcea ascultare de Arhiepiscopul cel ceresc și de Arhiereul inimilor noastre.

Era simbolul smeritei cugetări, al dragostei neîntinate și al hărniciei.

Ce păcat că la acest ceas, în care suntem strâmtorați cu toții, Dumnezeu îl ia de lângă noi! Dar noi aici avem o mângâiere. Suntem la înmormântarea unui Sfânt. Iar sfinții nu părăsesc ceea ce au zidit, ceea ce au iubit, ceea ce au slujit. La acest gând, durerea din sufletul nostru se îndulcește. Și nu avem altceva de făcut decât să ne rugăm ca Părintele să rămână alături de noi, scut și ocrotire a Mănăstirii, a Mitropoliei, a fiilor săi duhovnicești, a întregului nostru pământ. Amin”.

Mormântul său, lauda acestei Mănăstiri, este un izvor de binecuvântări, de mângâiere și de tămăduiri atât pentru fiii săi duhovnicești, cât și pentru toți cei care vin aici să îi ceară mijlocirea.

După adormirea sa, nenumărate sunt semnele care arată că Cuviosul Gheronda a aflat multă îndrăzneală la Dumnezeu. Monahiile, dar și închinătorii, mărturisesc că se simt cu putere în Mănăstire binecuvântarea și prezența fericitului Gheronda.

Binecuvântat este Dumnezeu nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Sursa: Sýntomo biografikó ke patrikés nouthesíes tou polyharismatouhou Ghérontos Evsevíou Yiannakáki, (1910-1995), Ed. „Orthódoxos Kypséli”, Tesalonic, 2009.

Continuarea aici: http://www.pemptousia.ro/?p=29796