Tunderea în monahism este o Taină

1. În cadrul discuției noastre despre Sfintele Taine, vă voi vorbi și despre tunderea în monahism. Este călugăria o Taină? Firește că este Taină! După cum Biserica oficiază pentru un tânăr și o tânără care vor să întemeieze o familie Taina Cununiei, tot astfel pentru un tânăr sau o tănără care vor să se afierosească lui Dumnezeu și să trăiască în feciorie, Biserica oficiază o altă Taină: tunderea în Monahism! Este frumoasă, nespus de frumoasă este slujba acestei Taine. Vă îndemn să mergeți ori de câte ori auziți că urmează a fi săvârșită la vreo Mănăstire o tundere în monahism, ca să vă minunați nu doar de ceea ce veți auzi, ci și de ceea ce veți vedea!

2. În principiu, tunderea în monahism este un al doilea Botez. Toți care ne aflăm aici am fost botezați și am dat făgăduință în fața lui Dumnezeu că vom fi robii Lui. Am spus: „mă lepăd de satana” și „mă unesc cu Hristos”, ne-am afierosit lui Dumnezeu prin întreita tundere a părului nostru, iată deci, vorbim de „tundere”! Dar toate acestea le-am uitat. Într-adevăr, prin Botez ne-am legat că vom fi ai lui Dumnezeu. Prin cuvântul pe care l-am rostit atunci, prin gura nașului nostru, „mă lepăd” l-am izgonit pe satana din viața noastră, după ce l-am și scuipat tot atunci, așa încât nu mai avem nici o legătură cu el. Iarăși, prin acel „mă unesc” spus la Botez, am iscălit un zapis sfânt, încheiat în fața îngerilor și a oamenilor, că vom fi deplin ai lui Dumnezeu. Așadar, acel cuvânt spus de Domnul „oricine voiește să vină după Mine” pe noi nu ne mai privește, fiind pentru cei care nu au primit Botezul. Pentru noi se potrivește acel „vorbește, Doamne că robul Tău ascultă”. Este un lucru însemnat, frații mei, faptul că suntem botezați și că am devenit creștini. Este rău, însă, că în viața noastră uităm de juruințele cele sfinte ale Botezului și astfel pierdem Harul acestei Sfinte Taine.

Sunt, însă, suflete alese, bărbați și femei, tineri și tinere, care vor să reînnoiască făgăduințele date la Sfântul Botez, să rostească din nou, de această dată cu înțelegere, că se leapădă de lucrurile satanei și că se dau pe ei înșiși întru totul lui Dumnezeu, primind iarăși întreita tundere de care au avut parte la Botez. Vorbim de această dată de tunderea în monahism. În primul rând, tunderea părului capului simbolizează un prinos adus Domnului din cele de căpetenie ale trupului nostru, dar în al doilea rând, într-un plan mai adânc, înlăturarea gândurilor rele și afierosirea minții noastre lui Dumnezeu.

3. Așadar, tunderea în monahism reprezintă, în primul rând, reînnoirea făgăduințelor date la Botez. Dar nu este numai aceasta. Vă voi spune acum că tunderea în monahism este nuntă. Sufletul Monahului sau al Monahiei se logodește cu Hristos, iar îngerii ce stau de față la săvârșirea tainei, devin martorii acestei nunți sfinte, ce nu cunoaște despărțire. În slujba Tainei Sfintei Cununii, Preotul citește o rugăciune care Îl numește pe Dumnezeu „sfințitorul nunții celei tainice și preacurate și legiuitorul nunții celei trupești”. Nunta „trupească”, legiuită de Dumnezeu, știm care este. Este nunta părinților noștri, prin care ne-am născut și noi. Dar care este cealaltă nuntă, „tainică și preacurată” pe care o sfințește Dumnezeu, după cum spune rugăciunea de mai sus? Este nunta Monahilor cu Dumnezeu, este tunderea monahicească. Frumoasă și nespus de dulce este această nuntă a sufletului cu Hristos. Monahia știe că Mirele ei Hristos, nu o va lovi și nu Se va despărți niciodată de ea! Din contră, Mirele Hristos a fost biciuit și S-a răstignit pentru Mireasa Sa și îi gătește palat în ceruri, în Impărăția Sa cerească! La tunderea în monahism este vorba de o dragoste dumnezeiască ce topește. „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu Dumnezeiasca Ta dragoste”!

 4. Vă mărturisesc că această nuntă, „tainică și preacurată” nu este proprie stării firești a omului. Firescul omului, în urma căderii, este ca femeia să se mărite, iar bărbatul să se însoare. Fecioria nu este o stare firească, ci mai presus de fire. Întreb, însă: „Cum reușesc Monahul și Monahia, care sunt purtători de trup, să treacă dincolo de cele firești și să trăiască cele mai presus de fire?” Este foarte simplu: se împărtășesc de cele mai presus de fire deoarece se află într-o neîncetată părtășie cu Dumnezeu Cel mai presus de fire! Unde vedem biruită firea, să cunoaștem că acolo este prezent Dumnezeu Cel mai presus de fire, spune Sfântul Ioan Scărarul! Monahii și Monahiile au propria lor lume. Trăiesc neîncetat acel îndemn, „sus să avem inimile”! Noi numim „tyflopáni” pânza cu care este legat cineva la ochi (gr. tyflós, orb și paní, pânză). O astfel de „pânză” este pentru monahi mărturia ruperii lor de lume: mandila purtată de Monahii, respectiv culionul și camilafca pe care o poartă Monahii și Ieromonahii. De aceea, iubiți creștini, să aveți grijă, mare grijă, când vă întâlniți cu Monahi și Monahii. Să fiți cu atenție la vorbele pe care le rostiți. Discuțiile voastre cu aceștia să nu fie despre lucruri lumești, ci despre cele dumnezeiești. Deoarece, dacă le vorbiți de lucruri lumești, îi scoateți „din lumea lor”, după cum obișnuim să spunem. Prin aceasta le aduceți vătămare, care se va întoarce împotriva voastră. Dacă Monahul întrerupe comuniunea cu Hristos, care trebuie să fie una neîncetată, și discută și se preocupă de cele lumești, atunci, îi veți spune să se roage pentru problemele voastre de familie, dar rugăciunea sa va fi fără putere și Dumnezeu nu o va auzi. Când mergeți la Mănăstiri, să vorbiți cu Monahii sau cu Monahiile ca și cum ați face și voi înșivă parte din același cin. Astfel, veți primi Harul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului prin pelerinajul vostru la o Mănăstire.

5. Încheind, vreau să vă spun ceea ce este cel mai important: Dacă vă va spune copilul vostru, băiat sau fată: „mamă, tată, eu vreau să-mi afierosesc viața lui Dumnezeu și să merg la Mănăstire”, să nu îl împiedicați și să nu vă împotriviți doririi pe care a sădit-o în el Dumnezeu. Veți face cel mai mare păcat, dacă îl împiedicați de la aceasta, păcat mai mare și decât cel de a dărâma o Biserică. Și vă spun de ce: Dacă dărâmați o Biserică, adunăm bani și o construim la loc. Dacă, însă, îl împiedicați pe copilul vostru de a-și urma chemarea sfântă a sufletului său, atunci, acest rău nu se mai poate îndrepta. Este mare cinste și mare binecuvântare pentru o familie de a dărui un copil lui Dumnezeu, pentru a deveni Monah sau Monahie.

Sursa: Publicația «Aplí Katíhisi», Ed. Sf. Mitropolie de Górtyna și Megalópolis