Bătrânul Simon Arvanítis

Bătrânul Simon Arvanítis era originar din localitatea Triáda din insula Evia; tatăl lui, Athanasios Arvanítis, s-a mutat în satul Koukouváounes din Attika, actualul cartier Metamórfosi ale Atenei, unde s-a căsătorit cu Kiriakí. Au dobândit patru băieţi, pe Ioan, pe Panaghiotis – viitorul Părinte Simon –, pe Dimitrie şi pe Constantin.

Panaghiotis s-a născut în ajunul Anului Nou din 1901. Crescând, îşi ajuta tatăl la diferite treburi. la vârsta de 13 ani era deja vânzător de legume ambulant, ridicând fără să cârtească saci de 80 de kilograme. Din când în când lucra în grădini, podgorii şi proprietăţi, făcând munci grele fără nici o dificultate, pentru că avea o forţă musculară foarte mare. El însuşi spunea că învârtea sapa în mână precum o fată acul. Îndată ce se oprea ca să se odihnească puţin, deschidea „cartea lui Hristos”, aşa cum numea el Evanghelia, şi citea. Dragostea lui pentru Dumnezeu îi era încuibărită în inimă de foarte mic.

Fratele lui povesteşte că Panaghiotis dispărea de acasă de sâmbăta. Îndată ce îşi termina treaba, pleca şi se ducea pe la diferite paraclise de prim-prejur, unde se ruga şi citea. Se întorcea acasă duminica seara, când şi mânca. Rămânea o zi întreagă nemâncat. Când nu se ducea la vreo bisericuță, trezea toată familia de la primul clopot, ca să meargă la slujbă. Îi speria pe toţi că, dacă nu se trezeau imediat, îi udă cu un ulcior cu apă pe care îl avea pregătit în mână, plin cu apă.

Chemarea monahală

Panaghiotis a vizitat de multe ori Sfântul Munte. Într-una din aceste dăţi, la Kafsokalívia, l-a întâlnit pe Mitropolitul Nectarie Kefalás, pe Sfântul Nectarie adică, şi când s-a dus să ia binecuvântare de la el, Sfântul l-a prins de mână şi i-a spus că va deveni părinte duhovnicesc şi va mântui multe suflete.

Panaghiotis a hotărât, dimpreună cu doi prieteni ai lui apropiaţi, să fugă pe ascuns din familiile lor şi să meargă să se nevoiască. Astfel, în anul 1925, au plecat în insula Evia, unde s-au ascuns într-o peşteră fără să-şi ia provizii, fără haine sau mâncare. Prietenii lui nu au rezistat decât două zile şi au decis să se întoarcă la casele lor. Panaghiotis însă, auzind planurile lor, a plecat înainte de a se trezi ei şi s-a dus la Mănăstirea Sfântului Haralambie, în Léfka din Avlonário. Acolo se nevoia în peştera Sfântului Grigorie, unde izvorăşte aghiazmă. Aici se ruga zi şi noapte. Atunci când mitropolitul locului a aflat despre el de la oamenii care mergeau la peşteră să ia aghiazmă, auzind despre nevoinţa lui aspră, l-a căutat şi l-a făcut îndată monah la mănăstirea Sfântului Haralambie, cu numele Simon.

Părintele Simon însă din nou s-a închis într-o peşteră, unde nu mânca nimic. De multe ori l-au găsit păstorii epuizat de foame, căzut la pământ şi îl duceau la mănăstire, dar el din nou fugea. El însuşi, mai târziu, spunea: „În peştera Sfântului Grigorie beam un pahar de aghiazmă după apusul soarelui vreme de 30 de zile. Îmi pierise tot trupul. Ajunsesem la o greutate de vreo 30 de kilograme”. În cele din urmă, a intervenit însuşi mitropolitul care l-a obligat să rămână în mănăstire. Slujirea lui era să se ocupe de grădini şi îi impresiona pe toţi cu marea lui putere trupească. Pe când lucra la grădini, avea ca ajutor un copil, care la un moment dat s-a îmbolnăvit grav. Când i-au spus părintelui Simon că s-a îmbolnăvit copilul, îndată şi-a lăsat sapa şi a plecat să se roage în munte, dar nu a apucat să șadă prea mult, căci părinţii l-au și chemat înapoi, deja copilaşul se vindecase. Era prima dovadă a puterii rugăciunii Bătrânului.

Mitropolitul, văzând virtuţile sale, l-a hirotonit preot în anul 1936, în ciuda împotrivirilor lui, apoi îl trimitea pe la diferite biserici, să slujească Dumnezeiasca Liturghie. Domnul D. Koulourídis povesteşte că adeseori, Părintele Simon era trimis să slujească Dumnezeiasca Liturghie în satul Klimatári (tot în insula Evia). În timpul iernii însă, zăpada era atât de mare, încât rămânea blocat în drum. Când sătenii vedeau că preotul nu ajunge, veneau după el , căutându-l, şi îl găseau sub zăpadă, rugându-se. Oricât ar fi fost de îngheţat şi oricât de greu era să îşi revină de la frig, nu lăsa satele fără Liturghie şi se ducea din nou, în duminica viitoare, în ciuda gerului şi a zăpezilor.

În anul 1942 a fost trimis la Mănăstirea Schimbării la Faţă ca duhovnic. Acolo se găsea paraclisul Sfinţilor Arhangheli. În 1943, în ajunul praznicului Sfinţilor Arhangheli, a avut loc o minune: mulţime de oameni se adunase pentru praznic, într-o vreme în care foametea făcea ravagii, din pricina ocupaţiei germane. Părintele Simon, văzând atâta lume adunată pentru priveghere, a spus să se pregătească mâncare. Nu aveau în mănăstire decât un sac cu ceapă: a poruncit să cureţe toată ceapa, în timp ce el a început să se roage. Un iepure mare cât un miel a coborât din munte şi a intrat în bucătărie. Astfel, în chip minunat, s-a asigurat mâncarea pentru toată lumea şi a prisosit şi pentru mănăstire.

În 1946, Gheronda a hotărât să plece din Kými (insula Evia) în Atena, din cauza marilor probleme pe care le avea cu ochii. În Atena a preluat parohia Sfintei Varvara, unde a hotărât să construiască o biserică mai mare, pentru că cea veche nu încăpea toată lumea. A întâmpinat multe greutăţi şi mare luptă din pricina lipsei de bani şi a calomniei. Dar însăşi Sfânta Varvara i s-a arătat şi i-a promis că îl va ajuta. Într-adevăr, atunci când se terminau banii, cu totul pe neaşteptate se găseau  persoane care să aducă exact suma de care era nevoie pentru continuarea lucrărilor. Când s-a încheiat lucrarea, a fost nevoit să se retragă din parohie, pentru că boala ochilor evolua, iar el dorea să-şi întemeieze propria mănăstire. Cu mâhnire, enoriaşii şi-au luat rămas bun de la el, pentru că îl iubeau şi fusese pentru ei precum un adevărat părinte.

Ctitor al Mănăstirii Sfântului Pantelimon din Pentéli

După o atentă căutare a locului pentru întemeierea mănăstirii, Gheronda a ales paraclisul Sfântului Pantelimon din Pentéli, care aparţinea Mănăstirii Petráki. După ce a obţinut consimţământul egumenului Mănăstirii Petráki, Părintele Haralambos Vasilópoulos, a început construirea unei chilii, a unei magazii şi a unui cuptor undeva lângă bisericuţa care deja exista. Însă diavolul s-a luptat împotriva întemeierii mănăstirii. S-a arătat lui Gheronda şi i-a spus că îl va lupta până la sfârşit şi că nu îl va lăsa să instaleze mănăstirea. Şi, cu adevărat, ciobanii din zonă, îl ameninţau pe Gheronda cu toiegele lor, spunând că locul acela era al lor. Cazul a ajuns la tribunal, unde Gheronda a câştigat. Fiii duhovniceşti ai lui Gheronda au ajutat la săpături pentru fundaţia mănăstirii. Materialele le purtau cu măgăruşul de departe, pentru că nu exista drum. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns toate acestea, atunci când săpau sufla vântul aşa de tare, încât le aducea praful în ochi. Dar cu toate împotrivirile, chilia, cuptorul şi magazia au fost terminate şi s-au construit şi chilii pentru monahii care urmau să vină, aşa cum a spus Gheronda, şi au înălţat şi o casă de oaspeţi.

Antreprenorul lucrării de construcţie, care era rudă cu Gheronda, Gheorghios Pantazís, povesteşte: „Ca să construim mănăstirea aveam la dispoziţie 50 000 de drahme. La un moment dat, am vrut să las antreprenoriatul, pentru că nu găseam muncitori. Nimeni nu venea să lucreze atât de departe. Am văzut-o însă în vis pe Sfânta Varvara şi mi-a promis că mă va ajuta ea. Şi, cu adevărat, dimineaţa următoare s-au adunat 10 muncitori la casa mea, ca să lucreze pentru mănăstire, pentru că intraseră în şomaj”. Şi continuă maistrul Iorgos: „Când puneam plăcile şi pregăteam jumătate de material, am constatat că nu mai aveam apă. O luam de la o mică fântână pe care a amenajase Gheronda folosind un mic bazin natural în care se aduna puţină apă. I-am prezentat problema lui Gheronda şi el ne-a încredinţat că până mâncăm noi ceea ce ne gătise, va veni şi apa. Şi, deşi era vară [în Grecia, vara ploua extrem de rar şi nu în Attika], în timp ce mâncam a căzut o ploaie puternică şi grindină şi s-a umplut cu apă bazinul, a devenit un lac de doi metri jumătate adâncime. Când s-a încheiat şi construirea casei de oaspeţi am văzut că eu cheltuisem doar 49 500 de drahme. Materialele le plătea părintele Simon şi au costat şi acestea 49 500 de drahme. Este o minune cum o lucrare aşa de mare a costat aşa de puţin”.

Când a început să vină multă lume la mănăstire, au început să lucreze pământul din jur şi cultivau diferite zarzavaturi pentru obşte, dar şi pentru pelerini. Gheronda era foarte ospitalier şi insista să primească fiecare ceva ca binecuvântare. Iar binecuvântarea pe care o avea mănăstirea era uimitoare. Hrana nu lipsea niciodată. Marea dragoste a lui Gheronda de a primi pelerinii s-a făcut pricină să vină multă lume la mănăstire şi să se mântuiască multe suflete. Gheronda vroia să vină lumea la el, ca să îi ajute pe toţi în greutăţile lor şi să îi călăuzească pe drumul mântuirii. Gheronda Iacov Tsalikis din Evvia îl preţuia mult pe Părintele Simon şi a vizitat mănăstirea ca să primească binecuvântarea lui.

Părintele Zosima, ucenic al Bătrânului Simon, aminteşte câteva întâmplări minunate într-una din cărţile pe care le-a scris despre acesta:

 „De multe ori, în timp ce dormeam lângă el, ca să am grijă de el, pentru că deja nu mai vedea, îl auzeam că vorbea. Când îl întrebam cu cine vorbea, îmi spunea:

– Tu crezi că eu dorm? Multă lume vine, toată noaptea.

Şi altă dată, o doamnă mi-a spus că în seara precedentă l-a chemat în rugăciune pe Gheronda pentru o anume problemă, iar el a intrat în casa ei, i-a dat rezolvarea şi a dispărut. Eu i-am spus că nu e posibil să se fi întâmplat asta, pentru că eu închid chilia seara şi ţin cheia la mine, ca Gheronda să mă trezească dacă are vreo nevoie şi să îl însoţesc afară, ca să nu se lovească, pentru că nu vede. Atunci Gheronda strigă din chilia lui:

– Zosima, tu spune ce vrei. Eu noaptea plec de aici.

Într-o noapte, era trecut de miezul nopţii, mă strigă să îi aduc epitrahilul. I l-am dus, şi l-a pus aşa cum era întins pe pat şi a început să se roage multă vreme. Pe la ora una fără un sfert, a sosit nervos un cunoscut de-al nostru din Pentéli. Era stăpânit de mânie şi striga:

– Voi face moarte de om noaptea asta. Voi face o crimă.

Şi Gheronda l-a pus să se plece sub epitrahil, ca să îi citească rugăciunea. Dar celălalt se împotrivea spunând că vrea mai întâi să se spovedească. Atunci Gheronda i-a descoperit că nu mai era nevoie, văzuse tot ce se întâmplase din momentul în care a început cearta în casa lui.