Sfântul Nicolae, Episcopul Jicei şi Ohridei – 18 martie

Sfântul Nicolae Velimirovici s-a născut din părinţi săraci, evlavioşi şi cu mulţi copii, în satul Lelici din Serbia, pe 23 decembrie 1880. A învăţat să scrie şi să citească la mănăstirea Celje. A iubit de mic, cu înflăcărare, cărturăria şi rugăciunea. În toate studiile sale a fost eminent. A iubit mult teologia, filosofia şi literatura. Vorbea fluent şapte limbi. Era iubitor de Dumnezeu, de Sfinţi, iubitor de oameni, de fraţi, iubitor de învăţătură, dar avea o fire bolnăvicioasă. În 1909 a fost tuns monah la mănăstirea Rakóvica şi apoi a fost hirotonit diacon şi preot.

A făcut multe călătorii. Cele mai importante pentru el erau călătoriile în Sfântul Munte. Vreme de mulţi ani la rând, venea în fiecare an şi stătea mult timp. A început să meargă în Sfântul Munte în anul 1920. Stătea mai ales la mănăstirea Sfântului Pantelimon, unde l-a cunoscut şi s-a legat de Cuviosul Siluan (+1938), căruia i-a înţeles repede sfinţenia şi apoi i-a făcut-o cunoscută. Înrâurirea Sfântului Munte şi a monahilor simpli de acolo şi mai ales a Cuviosului Siluan a fost puternică în viaţa lui, mai mare decât a strălucitelor lui studii, după cum însuşi mărturisea. Acolo s-a cunoscut şi cu Gheronda Sofronie (+1993), excepţionalul biograf al Cuviosului Siluan, pe care l-a şi hirotonit diacon.

În 1919 a fost ales Episcop al Jicei, iar în 1920 al Ohridei, unde a desfăşurat o bogată şi valoroasă lucrare pastorală. A reînnoit mănăstiri şi biserici, a întemeiat cămine pentru copiii orfani, predica şi scria neîncetat. A fost un valoros imnograf, poet, scriitor şi corespondent, predicator şi misionar. A fost numit noul Ioan Gură de Aur al Serbiei.

În 1941, pentru poziţia lui neclintită, a fost arestat de germani şi a fost închis vreme de trei ani în cumplitele închisori de la Dachau, unde a cunoscut din plin cruzimea şi barbaria umană. Acolo însă a trăit şi cele mai calde şi mai frumoase rugăciuni, după cum însuşi spune. După eliberarea lui, în 1945, a emigrat în America, în 1946. Regimul ateu îl considera duşman al poporului şi a fost nevoit să plece. S-a remarcat ca păstor, învăţător, profesor, predicator, mărturisitor şi cuvios. S-a odihnit în Domnul pe 5 martie 1956, în timp ce se pregătea pentru Dumnezeiasca Liturghie. În 1991, moaştele lui au fost aduse la mănăstirea Celje şi se odihnesc alături de mormântul excepţionalului său ucenic, Sfântul Iustin Popovici (+1979). Bunul lui biograf a fost Episcopul de Raşka, Artemie Radosavlievici, şi el ucenic al Sfântului Nicolae Velimirovici. Recunoaşterea oficială a sfinţeniei lui de către Biserica Serbiei a avut loc în luna mai a anululi 2003. Pomenirea lui se cinsteşte pe 5 martie.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Sfinţii Sfântului Munte, Editura Mygdonía, Thessalonic 2007.