Concepţia despre statul laic – Contextul grec
5 March 2013Conceptul de „stat laic” s-a născut în Franţa Revoluţiei din 1789, s-a dezvoltat şi s-a conturat acolo, iar de acolo s-a încercat deseori transplantarea modelului în alte ţări (Turcia constituie un caz special). Preluarea variantelor sau a manifestărilor arhetipului francez a fost înlesnită de instaurarea treptată a dominaţiei principiului democratic şi de ostracizarea monarhiei.
Statul laic (laicité, secularism) este sistemul de stat în care puterea politică îşi recunoaşte limitele şi se distanţează de orice amestec în tot ceea ce ţine de domeniul spiritual/religios, asigurând astfel egalitatea cetăţenilor în domeniul public.
Pentru francezi, laicitatea reprezintă piatra de temelie a organizării statale, idee conducătoare a societăţii, valoare a Republicii consolidată constituţional. Nu este surprinzător faptul că Franţa lui Hugo, a lui Jaurès, a lui Aristide Briand voia, nu fără narcisism şi cochetărie, ca laicitatea să reprezinte un principiu cu acţiune universală.
Aşadar, modelul prin excelenţă al unui stat laic este Franţa. Totuşi, ample elemente de „laicitate”, consolidate sau nu constituţional, există în aproape toate Republicile actuale, cea elenă nefăcând excepţie. Cu toate că trăsătura principală a statului laic este abţinerea de la amestecul în chestiunile religioase, dar şi asigurarea egalităţii cetăţenilor în drepturi şi obligaţii faţă de stat, indiferent de religia profesată, nu reiese nicidecum faptul că statele care nu se autodenumesc „laice” ar fi teocratice sau clericale.
De la un punct încolo, conflictul dintre succesorii teocraţiei şi succesorii iacobinilor, anticlericali, aparţine trecutului, fiind steril şi lipsit de substanţă. Fiecare societate este organizată pe baza trăsăturilor sale specifice, aşa cum s-au conturat acestea de-a lungul timpului istoric. Nu există nici un motiv pentru o ţară precum Grecia să imite dintr-odată modelul francez sau pe acela al Poloniei sau al Austriei, ţări educate în spiritul catolic.
Statul laic a reprezentat, într-adevăr, şi încă mai reprezintă pentru Franţa o necesitate, de vreme ce Revoluţia Franceză a câştigat în faţa regelui “trimis de Dumnezeu” şi a clerului oligarhic şi se căuta o nouă modalitate de coalizare a populaţiei în jurul unor noi idei – esenţa naţiunii franceze. În Grecia însă, nu s-a făcut nicicum simţită nevoia impunerii unei idei suplimentare de coalizare şi de unificare a populaţiei, dincolo de credinţa ortodoxă şi de elenism, care erau adânc înrădăcinate şi existau dinainte.
Revoluţia naţională din Grecia a fost, pe de o parte, influenţată de ideile revoluţionare franceze, dar era îndreptată aproape în exclusivitate împotriva puterii retrograde, crunte şi, în orice caz, alogene, a osmanlâilor, care, din cauza religiei şi a altor factori, nu s-au amestecat cu romeii ortodocşi supuşi cu lancea, așa cum s-a întâmplat cu diverșii cuceritori teutoni ai locuitorilor Galiei romane. În ţinuturile greceşti, celula organizării sociale era comunitatea [parohială]. Clerul, în ciuda privilegiilor sale specifice, juca un rol politic consfinţit prin lege, încorporat în societatea romeilor şi nicidecum impus de sus, ca urmare a vreunei stăpâniri venetice. Legitimarea poziţiei clerului (ortodox) nu a fost pusă în discuţie, în pofida influenţelor foarte concrete ale Constituţiilor franceze, curând însă decizia desprinderii de Înalta Poartă a atras după sine afilierea administrativă cu Fanarul.
Grecii alcătuiau deja o naţiune cu multe secole înainte de a se constitui în (noul) stat grecesc, o naţiune diferită de cea franceză, desigur, care era făurită în sunetele imnului Marseillaise. Grecii, aşadar, au fost o naţiune car ea clădit un stat. Francezii erau o naţiune, au năruit-o şi au construit-o din nou. Francezii, la fel ca turcii lui Kemal acum optzeci de ani, au spus că toţi cei care trăiesc în interiorul graniţelor Franţei (sau ale Turciei) sunt [cetățeni] francezi (respectiv turci). Nimeni altcineva nu trăieşte acolo, nu există loc pentru nimeni altcineva.
Noi, dimpotrivă, am făcut o revoluţie, iniţial universală, ulterior balcano-comunitară, care însă, foarte repede, a fost simţită ca o revoluţie pentru adăpostirea grecilor. Noi, grecii, nu suntem o naţiune care a luat naştere dintr-un stat (deşi am ajuns un popor întreţinut de către stat). Seminţiile greceşti de pe uscat şi de pe mare, cu însuşirile lor specifice, sunt cele care au hotărât să se constituie într-un stat suveran. Dimpotrivă, în cazul Turciei mai cu seamă, statul a impus de sus crearea unei naţii. Kemal le-a impus turcilor secularizarea şi occidentalizarea printr-o lovitură de sabie. A desfiinţat sultan şi califat. Otomanii au înfruntat un pericol de moarte din partea occidentalilor şi a zeloşilor lor executori – grecii, lampadoforii civilizaţiei în Orient. Trebuia, aşadar, pentru ca musulmanii descurajaţi din Turcia să supravieţuiască, ca Grecia să fie privată de monopolul reprezentării generale a intereselor apusene în Estul Mediteranei. Prin urmare, occidentalizare prin secularizare [a Turciei]. Ironia este că astăzi, o Turcie care se abate clar de la modelul kemalic secularizat şi care îşi caută rădăcinile islamice este acceptată fără obiecţii de o Europă profund laică.
[…] Statul laic autentic nu este un ideal adoptat dogmatic spre care noi, grecii, ar trebui să tindem, nu este un scop în sine. Țelul nu este să construim cu orice preţ un stat laic (secular state, état laїque). În Franţa, statul laic a fost consfinţit ca liant al unei societăţi eterogene din punct de vedere etnic şi de clasă şi, desigur, şi-a împlinit întru totul menirea. Cerinţa este ca societatea noastră să fie coezivă, modernă, cu privirea aţintită către viitor, dinamică, să reproducă, să înnoiască tradiţiile greceşti, să promoveze valorile culturale şi umanitare greceşti, să înglobeze în mod armonios emigranţii de alt neam, să-i educe şi să-i integreze pe viitorii cetăţeni proveniţi din rândurile acestora.
În ţara noastră, complementaritatea specifică relaţiilor dintre manifestările organizate ale spaţiului public şi ale celui spiritual, cu alte cuvinte, ale Statului şi ale Bisericii, are capacitatea de a se înnoi în mod dinamic. Biserica, administrată de Sinod, nu urmăreşte şi nici nu are nevoie să-şi extindă competenţele în detrimentul unei societăţi de cetăţeni care au conştiinţa libertăţilor lor inalienabile, dar care preţuiesc şi respectă Biserica în rolul de interpret ferm al conştiinţei sociale şi naţionale. Atunci când chiar în Franţa, ultimele sondaje de opinie arată că cetăţenii consideră Biserica Catolică drept un factor care contribuie la laicitate, în Grecia, faptul de a se urmări înlăturarea Bisericii Ortodoxe de la participarea la dezbaterea publică pare un populism întors pe dos.
Grecia este o societate europeană democratică, deschisă şi tolerantă, iar conducerea noastră trebuie să păşească pe această cale cu chibzuinţă şi iluminare. Pe drumul acesta vom continua după modelul grecesc care ne-a fost transmis până astăzi de Regimul Provizoriu de la Epídavros: nici Israel nu vrem să devenim, nici Franţa nu putem deveni. Grecia are o populaţie ortodoxă în esenţă, şi trebuie să rămână fidelă particularităţii sale; ortodoxia nu este o religie de stat, însă nu încetează să fie recunoscută pentru ceea ce este: religia dominantă a statului. Noile afluxuri demografice nu au tulburat încă simţitor acest echilibru. Aici intervine chestiunea deosebit de gravă şi de urgentă a modalităţii de integrare a celor nou-veniţi în Grecia monoculturală, care va suferi în continuare presiuni demografice. În fapt, înglobarea noilor grupuri etnice trebuie să se desfăşoare în jurul unui model nou, atrăgător şi omogenizant, ale cărui elemente componente există din belşug, dar sunt inerte. Datorită coeziunii societăţii noastre, trebuie să prelucrăm la momentul potrivit acest model cu deosebită circumspecţie şi sensibilitate: este vorba despre promovarea unui ideal care, în mod ineluctabil (vezi cunoscutul pasaj din Isocrate), va cuprinde o mare parte din moştenirea clasică, din identitatea greacă istorică, inclusiv stilul neogrec specific, transparent, unitar (care s-a format şi sub influenţa profundă a Bisericii Ortodoxe Răsăritene) al dascălilor din anii ’30 şi ’60.
