Caracterul grec al creştinismului

Cele pe care vi le voi spune nu au nimic în comun cu naţionalismele şi ideologiile vane ale acestei lumi, ci denotă numai grijă de a arăta voia Domnului şi responsabilitatea creştinului, căruia i s-a dat o deosebită binecuvântare.

Toţi creştinii cunoaştem că nu există nimic întâmplător, că toate cele ce sunt şi toate cele ce nu sunt fac parte din Iconomia Dumnezeiască: „Toate prin El [Cuvântul lui Dumnezeu] s-au făcut”. Nu este, aşadar, întâmplător faptul că Domnul nostru Iisus Hristos s-a întrupat ca un evreu tipic şi tradiţional, provenind din neamul regelui profet David. Nu numai că vorbea limba tradiţională a locuitorilor evrei ai Palestinei din epoca aceea, ci în toate ale Lui semăna cu chipul caracteristic descris în Vechiul Testament. Iar asta deoarece Domnul nu a venit să anuleze, ca fiind depăşită, Legea pe care a dat-o vechiului neam al lui Avraam şi al lui Isaac, ci s-o împlinească, plătind cu sângele Lui preţul mântuirii noastre din încălcarea Legii. Domnul a fost întrupat ca evreu deoarece a vrut să vădească adevărul profeţiei şi să cinstească pe deplin promisiunea pe care o dăduse lui Israel.

Dar evreii din epoca întrupării nu erau aceiaşi cu copiii lui Avraam şi ai lui Isaac. Flacăra spiritului grec o transplantaseră deja grecii lui Alexandru în toate ţările Bibliei, până la porțile Indiei. Înrâurirea spiritului grec asupra popoarelor a fost mare, iar limba greacă a devenit limbă universală. Cele mai multe popoare vorbeau greaca în paralel cu limba lor maternă. Acelaşi lucru era valabil şi pentru evrei: mulţi dintre aceştia vorbeau şi ebraica şi greaca. Foarte mulţi în anii aceia erau „iudei elenizaţi” (cum îi numeau tradiţionaliştii), vorbeau adică cu uşurinţă limba greacă, aveau nume greceşti, se îmbrăcau ca grecii, aveau prietenie de familie cu grecii, rămânând însă credincioşi iudei.

Unul dintre aceştia a fost Apostolul Andrei, al cărui nume foarte grecesc provine din cuvântul „andría” (bărbăţie, vitejie). Andrei a fost un tânăr credincios, dar care respingea fariseismul, formalismul iudaic, cucernicia neînsufleţită, care rămâne pironită în Lege, îndepărtând omul de Dumnezeu. Neliniştit, sufletul său găsise adevărata spiritualitate în persoana cinstită a lui Ioan Botezătorul. Acolo se afla, împreună cu un consătean al lui, care avea să devină mai târziu Evanghelistul Ioan, atunci când L-a întâlnit pentru prima oară pe Iisus.

Iar Iisus îl cheamă primul dintre toţi pe el, pe credinciosul elenizat. Aşa începe Vremea slujirii Domnului, aşa începe să fie scris Noul Testament, aşa îşi începe Biserica parcursul ei în lume, cu chemarea Celui Dintâi Apostol, Andrei.

Acest semn al lui Dumnezeu către elenism a avut foarte repede urmare. Au venit alți greci şi i-au cerut lui Filip, şi el un apostol elenizat, după cum arată numele lui, să-L vadă pe Domnul: „Vrem să-L vedem pe Iisus”, au spus. Filip îi conduce la Andrei, spunându-i ce doresc. Iar Andrei, ajutat de Filip, îi ia pe greci sub protecţia lui şi îi duce la Iisus, mijlocind pentru ei.

A urmat apoi următorul semn: după Rusalii (Pogorârea Sf. Duh), apostolii au încredinţat grija micii comunităţi creştine evreilor tradiţionalişti. Dar, „deoarece se înmulţeau ucenicii, s-a iscat murmur printre elenişti (evreii elenizaţi) împotriva evreilor”. Apostolii, vrând să liniştească Biserica, au cerut de la creştini să aleagă şapte bărbaţi „plini de duh şi înţelepciune” care să ia asupra lor administraţia. Să se ia aminte la acest fapt: au fost alegeri, ceva cu desăvârşire străin pentru obiceiurile evreieşti, dar logic după obiceiul grecilor. Iar alegerile acestea le-au câştigat tot eleniştii, cu conducătorul lor Ştefan, primul martir al creştinismului.

Această bunăvoinţă a Lui faţă de greci, Domnul o va arăta în mod pregnant prin misiunea preadumnezeiescului Pavel în Grecia. Pavel şi Andrei sunt apostolii care au lucrat în pământurile greceşti mai mult decât oricare altul. Mijlocirea lui pentru greci, ca Cel Întâi Chemat, Andrei nu a părăsit-o niciodată. Lucrarea lui apostolică este indestructibil legată de elenism. După Rusalii, și-a început lucrarea lui apostolică, aducându-i pe greci în faţa Domnului: a mers în ţările Mării Negre, propovăduind fraţilor noştri din Pont. A vorbit în Samsun, în Trapezunt, în Heracleea, a propovăduit în cetăţile Ioniei, ale Macedoniei si Thraciei. A închis la sânul său elenismul care trăia în neuitatele noastre patrii. El boteza greci şi îi aducea astfel în faţa Domnului, mijlocind călduros pentru ei. A fondat cele mai multe Biserici ale grecilor în aproape toate patriile noastre iubite, cununa fiind fondarea Bisericii Bizanţului, pe care Domnul a ridicat-o la rang de Patriarhie a Constantinopolului.

Binecuvântând pe grecii pe care Cel întâi chemat i-a prezentat în faţa Lui, Domnul a spus: „a sosit timpul ca să fie slăvit Fiul Omului.”

Nu suntem atât de importanți încât Dumnezeu să con­sidere că a venit timpul să fie slăvit deoarece noi l-am recu­noscut. Dar privirea Domnului străbate întotdeauna cele nevăzute şi ascunse, străbate timpul şi istoria omului, deoarece nu există timp pentru El.

La sosirea grecilor, Domnul a văzut cele ce nu puteau să vadă cei înfăţişaţi Lui.

A văzut mai întâi adânca credinţă a grecilor, care s-a şi adeverit prin gura Apostolului Pavel: „în toate vă văd pe voi cât se poate de superstiţioşi” [Fapte 17, 22], însă superstiţioşi însemna atunci cei care au grija lor întoarsă spre cele dumnezeieşti.

A văzut Domnul spiritualitatea lor care, prin creaţia lor de vârf, filosofia, îi făcea capabili să perceapă şi să analizeze noţiuni transcendente. Unul dintre primii mari apologeţi creştini, Clement Alexandrinul, nu ezită să spună că filosofia avea pentru greci rolul pe care îl avea la evrei Vechiul Testament: „căci îndrumă şi elenismul spre Hristos, precum legea pe evrei”.

Domnul a văzut că limba greacă, instrumentul acesta foarte exact, este limba potrivită pentru constituirea teologiei creştine. Scrie Sfântul Vasile cel Mare într-o importantă scrisoare a lui, că „fraţii din Apus”, vorbitorii de limbă latină, percepând „îngustimea limbii lor”, folosesc limba elenă ca să poată să teologhisească „în dimensiunea limpede şi lipsită de confuzie a termenilor”.

Şi într-adevăr, prin harul dumnezeiesc, învăţătura Domnului, Evanghelia Lui (Buna Vestire a Lui) către oamenii tuturor popoarelor şi tuturor veacurilor, precum şi întreg arborele teologic al creştinismului, subtil dar luminat de Dumnezeu, au fost formulate în întregime în limba greacă. Domnul s-a întrupat ca iudeu ca să se împlinească Legea şi să se adeverească spusele Profeţilor, dar Noul Testament al lui Dumnezeu pentru om, Testamentul învierii şi Dezvăluirea Sfintei Treimi, a fost dăruit în întregime grecilor.

Din cele 27 de texte ale Noului Testament, numai primul, Evanghelia după Matei, a fost scris în original în limba aramaică, ca să folosească drept punte dinspre Vechiul spre Noul Testament. Toate celelalte texte, cu scriitori evrei (apostolii şi ucenicii lor), redactate în condiţii dintre cele mai diferite şi din motive diferite, au fost scrise în original în limba greacă. Şi nu numai aceasta, dar și gândirea teologică, Părinţii Bisericii şi Sinoadele Ecumenice care au fundamentat creştinismul în primele veacuri, folosesc limba greacă şi construcţia spirituală a filosofiei greceşti.

Taină stranie: de ce Dumnezeu a luat din mâinile evreilor învăţătura Lui şi a dăruit-o grecilor? De ce Noul Testament nu este şi el o parte a religiei ebraice?

Pe cel dintâi (Vechiul) Testament al Său, Dumnezeu l-a încredinţat lui Noe după Potop: „Acest semn al legământului pe care Eu îl dau între mine şi între voi şi între tot sufletul viu!” Dumnezeu nu vorbeşte în mod special despre un neam. Vorbeşte despre om în general. Lui Noe, Dumnezeu i-a făgăduit că nu va mai distruge pământul pentru nelegiuirile oamenilor. Deci, este vorba despre un legământ negativ: stabileşte că nu va distruge pentru a doua oară.

A urmat apoi legământul deosebit încheiat de Dumnezeu cu Avraam. Legământul dobândeşte acum conţinut pozitiv. Este stabilit mai exact motivația şi care dintre oameni vor avea binecuvântarea lui Dumnezeu: sămânţa lui Avraam, cu condiţia să urmeze Legea lui Dumnezeu. Ca semn de respectare a Legii este introdusă tăierea împrejur: „să vă tăiaţi împrejur, iar acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi” (Facerea 17,11).

În Noul Testament, însă, este înlăturată dominaţia Legii şi este introdusă mântuirea prin har. Preţul mântuirii nu-l mai plăteşte omul, fie şi simbolic, prin sângele tăierii împrejur. Îl plăteşte în întregime însuşi Dumnezeu pentru noi, cu propriul Său sânge. În locul prepuţului omenesc, avem Pătimirea Dumnezeiască. În acest mod însă, este desfiinţat Legământul sângelui: sămânţa lui Avraam nu mai este măsurată după sânge, ci după credinţă.

Nu este vorba, aşadar, despre respingerea neamului evreiesc şi adoptarea celui grec. Este vorba despre faptul că Dumnezeu dăruieşte fiecărui om mântuirea, câtă vreme omul îşi deschide inima lui şi primeşte jertfa Aceluia.

Domnul accentuase deja şi arătase într-un mod miraculos că faptul de-a fi evreu nu constituie condiţie prealabilă pentru a crede în Dumnezeu şi că sămânţa lui Avraam nu mai este o noţiune legată de neam. El nu numai că a primit şi a ascultat cu blândeţe pe centurionul roman, dar, întorcându-se spre ucenicii Lui, a explicat: „Amin zic vouă, la nimeni în Israel nu am găsit o asemenea credinţă. Şi vă spun vouă că mulţi din Răsărit şi din Apus vor veni şi vor fi aşezaţi cu Avraam şi Isaac şi Iacob în împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei (evreii) vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară”. Şi întorcându-se către roman, i-a răspuns cu o frază care constituie chintesenţa Noului Testament: „mergi, fie ție după cum ai crezut”.

Foarte clară a fost şi vedenia Apostolului Petre în Ioppe, prin care Dumnezeu l-a ajutat să depăşească stăruinţa în tradiţia evreiască și să deschidă Biserica lui Hristos tuturor neamurilor: Şi „deschizând Petru gura, a spus: cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam cel care se teme de El şi lucrează dreptatea este primit de El.”

În paralel, Domnul deschisese larg spiritul grecilor: cei doisprezece zei căzuseră şi gândirea elină căuta cu febrilitate pe Unul-Dumnezeu. Acest lucru a îngăduit Apostolului Pavel să arate atenienilor că le-a văzut evlavia lor pentru un Dumnezeu necunoscut şi că, „aşadar, ceea ce necunoscând cinstiți, acest lucru vi-l vestesc eu vouă”, adică îl predic la voi. Ataşamentul faţă de naţionalism fusese părăsit, în timp ce luxul şi decăderea morală erau ţintele unei puternice polemici: filosofii învăţau că acestea nu pot fi pe placul lui Dumnezeu.

De mulţi ani este formulată de către atei afirmaţia că grecii au fost îndepărtaţi de idolatrie în mod violent, după prigoanele împăraţilor creştini. Nimic mai fals decât acest lucru. Sunt nenumăraţi grecii care au fost sacrificaţi de la primii paşi ai creştinismului şi în continuare, în perioada prigoanelor. Asta dovedeşte fără îndoială că grecii au fost încreştinaţi de dumnezeiasca propovăduire a Apostolilor. Idolatria nu a fost desfiinţată prin decrete împărăteşti. A fost desfiinţată de Apostoli, a fost respinsă de către greci care au văzut şi au trăit adevărul lui Hristos. Îndată ce Apostolul Andrei a venit la Patra, proconsulul Lesbios a mers şi, plângând, i-a spus: „Omule străin şi cunoscător al unui zeu străin, fie-ţi milă de un om rătăcit şi pângărit de noroaiele păcatelor”, gândindu-se la el însuşi. Şi proconsulul a devenit primul ucenic al Apostolului în Patra. Aceştia sunt grecii care au devenit creştini: nu victime ale forţei, ci conştiinţe drepte care şi-au deschis inima lor Domnului.

Afirmaţia că grecii au fost încreştinaţi cu forţa de către împăraţii Constantinopolului este nu numai lipsită de recunoaşterea istorică, nu numai falsă, dar şi înjositoare în ce priveşte neamul nostru. Este posibil ca neamul acesta să nu fi acceptat să-şi schimbe credinţa lui în 400 de ani de robie turcească şi să fi îmbrăţişat creştinismul stăpânit de panică, deoarece acest lucru l-ar fi vrut Constantin şi succesorii lui?

O mai bună mărturie a faptului că grecii s-au apropiat de Hristos prin voinţa lor liberă şi fără vreo presiune n-am putea să găsim decât din epistolele împăratului Iulian Apostatul. Iulian, în secolul al IV-lea după Hristos, a făcut totul ca să fie respins creştinismul şi grecii să se întoarcă la idolatrie. În afară de decrete, a trimis o serie de scrisori învăţaţilor, preoţilor idolatriei, guvernatorilor provinciilor şi altora, dând îndrumări pentru reuşita planului său. Citind scrisorile acestea, constatăm că lumea idolatră se prăbuşise lăuntric şi irevocabil. Iulian se străduieşte să-i insufle viaţă, cerând de la idolatri să facă ceea ce au făcut creştinii. Le cerea să fie filantropi şi să aibă şi ei o viaţă cumpătată. Decăderea idolatriei o dezvăluie faptul că el cere preoţilor idolatri să nu participe la spectacole publice, să nu se îmbete în cârciumi, să nu aibă profesii de prost renume şi ruşinoase. În altă parte scrie: „întreaga evlavie datorată zeilor a fost înlocuită de o moliciune murdară şi obscenă”. Această murdară şi necuviincioasă moliciune au părăsit-o străbunii noştri şi şi-au deschis sufletul lor lui Hristos.

Căpetenia întunericului a vrut să lovească exact în ceea ce a binecuvântat Domnul Puterilor: ca să împiedice victoria creştinismului, Iulian Apostatul s-a străduit să împiedice cu orice chip folosirea limbii greceşti de către creştini. A vrut să ţină limba greacă legată cu mâinile la spate de carul idolatriei. Dar nu a putut să reducă la tăcere glasul creştin: „încât cel care a poruncit acest lucru, a împiedicat să se vorbească greaca, însă rostirea adevărului nu a încetat”, observă Sf. Grigorie Teologul.

Dar folosirea limbii greceşti a fost, precum am văzut, alegerea Domnului. Sfârşitul lui Iulian şi al strădaniei lui satanice fuseseră dinainte hotărâte. Limba greacă a devenit limba Simbolului de Credinţă, limba cerească a teologiei creştine.

Biserica a cultivat limba greacă cu patos, pe toată durata Imperiului Bizantin. Şi cu încă mai mare patos, cu jertfe pe care astăzi tăgăduitorii credinţei încearcă să le facă să dispară, a cultivat literatura greacă în timpul stăpânirii turceşti. Atunci când strălucirea elenismului a fost estompată de umbra grea a Semilunei, Biserica a dat o luptă dură să ţină deschise şcoli, să ţină învăţători si elevi. Ea a fost forţa directoare a neamului. A luptat împotriva islamizării şi a izbutit să zădărnicească toate strădaniile sultanilor, a luptat totdeauna pentru eliberarea neamului, întărind orice mişcare, ba adesea conducând mişcările, ca neamul să nu se complacă sub suzeranitatea turcească (așa cum s-a întâmplat cu kurzii şi alte popoare ale Imperiului Otoman), dar mai presus de toate a luptat să ţină aprinsă candela credinţei şi a limbii.

Aşa este definită şi astăzi, copii iubiţi ai Domnului, responsabilitatea noastră. Domnul ţine totdeauna mâna Lui pe capul nostru, binecuvântându-ne. Şi simţind binecuvântarea aceasta, simţim mereu cu bucurie nevoia de a ne păstra inima curată, de-a fi „ca pomul cel sădit lângă izvoarele apelor… a cărui frunză nu se va scutura.” Aşa simte întreaga noastră Biserică: plină de bucurie, să se roage Domnului şi să ducă „lupta cea bună a credinţei”, gata fiind să lupte pentru supravieţuirea neamului nostru şi a limbii noastre binecuvântate. Nu vom părăsi noi cele ce a binecuvântat Domnul.

Nu trebuie să subestimăm pericolele pe care le străbatem astăzi. Sunt mulţi cei care se străduiesc să ne convingă că lupta noastră este zadarnică, deoarece „aşa au ajuns de-acum lucrurile şi nu se mai dau peste cap”. Oamenii aceştia nu au idee că Biserica lui Hristos trăieşte în lumea aceasta, că ştie foarte bine ce se întâmplă, cunoscând însă și faptul că trăieşte într-o lume duşmănoasă şi potrivnică. Aşadar, ce ar trebui să spunem? Că, în urma încălcării poruncii de către Adam şi Eva, lucrurile nu se mai întorc, ba mai mult, chiar şi noi ar trebui să le părăsim?

Cunoaştem că puterile dominante ale acestei lumi, care direcţionează politica statelor mici şi mari, sunt antihriste, luptă împotriva poporului lui Dumnezeu şi vor să facă să dispară ceea ce El binecuvântează, că se mândresc cu puterea lor și se manifestă cu aroganţă şi dispreţ împotriva Bisericii. Dar iată, „a răsărit soarele cu arşiţă și a uscat iarba și floarea ei a căzut şi mândreţea feţei ei a pierit”. Biserica nu luptă să aibă recunoaşterea acestei lumi.

Suntem chemaţi să rămânem dârji pe metereze, precum ne spune Petru, fratele Apostolului Andrei: „fiţi toţi într-un gând, iubitori de fraţi, smeriţi, neîntorcând rău pentru rău sau ocară pentru ocară, ci binecuvântând, pentru că la aceasta aţi fost chemaţi, să moşteniţi binecuvântarea”.