Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 21. Compătimire pentru nemilostivire
7 April 2013După ce Sfântul şi-a revenit din acea stare, ca şi cum s-ar fi sculat din morţi, s-a ridicat întărit cu sufletul şi cu trupul şi a cântat Domnului cu bucurie: „În calea mărturiilor Tale m-am desfătat ca de toată bogăţia”[1] şi: „Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti, Doamne”[2].
Având pe buze cuvintele acestui psalm, a ieşit iarăşi, cu aceeaşi înfăţişare, la lucrarea sa de mai înainte. S-a îndreptat spre pustie şi acolo, singur, se unea cu Dumnezeu prin rugăciune, el care întotdeauna era singur şi niciodată nu s-a depărtat câtuşi de puţin de Dumnezeu. După o vreme a început iarăşi să cutreiere cetăţile şi satele insulei, aşa cum avea obiceiul să facă. Se făţărnicea că este nebun, însă un nebun care ascundea în el o mare înţelepciune şi filosofie. Nu spunea niciodată nimic jignitor şi necuviincios. Niciodată n-a pricinuit nimănui nici cea mai mică vătămare, aşa cum obişnuiesc unii să facă. Cuviincios şi paşnic, se dăruia tuturor prin iubita lui tăcere, prin cuvenita înţelepciune şi prin seninătate.
Însă pizmătăreţul diavol nu putea suferi toate acestea. El, care dintru început a fost ucigător de oameni[3], nu se liniştea sub nici un chip, nu înceta să se împotrivească. Fiindcă fusese respins la primul atac, a năvălit din nou, dar de data aceasta mai bine înarmat. Acum nu a mai ridicat unul sau doi oameni, ca mai înainte pe răul italian, ci l-a înfăşurat de peste tot cu mrejele lui satanice. Mai întâi a pus stăpânire pe mulţimea fără de minte, care este totdeauna foarte uşor de înşelat. De altfel, însuşi ispititorul este din fire foarte nestatornic şi nechibzuit. Apoi a ridicat o mare furtună împotriva lui. Nu era nimeni din mulţime, nici bărbat, nici femeie, nici copil, nici tânăr, care să nu se poarte foarte obraznic şi jignitor faţă de el. L-au bătut cu pietre, au aruncat în el cu pământ şi cu bălegar, apoi au îndrăznit să-i ungă – vai! – cinstita sa faţă, cea atât de iubită de Sfinţii Îngeri.
Au îndrăznit ceva şi mai rău, căci l-au ocărât numindu-l nebun, înşelat, neghiob, stricat de minte, piază rea, nenorocirea cetăţii.
– Bateţi-l, loviţi-l cu pietre! Să plece repede din locul nostru! Să meargă în munţi, în pustietăţi, în prăpăstii!, strigau cu toţii.
Însă Sava cel înţelept era întru toate înţelept şi nu s-a abătut deloc de la scopul său. Pricina ispitelor a pus-o, pe bună dreptate, pe seama răului aţâţător, iar nu pe cea a uneltelor aceluia, care s-au ridicat împotriva lui din simplitate. Pentru aceasta şi-a îndreptat cu tărie mânia sufletului său numai împotriva diavolului. Îl lovea drept în cap pe balaurul cel viclean cu săgeţile fulgerătoare ale rugăciunii sale, iar faţă de oameni se purta cu multă îngăduinţă. Biruia apostoleşte răul cu bine, fără ca să se lase biruit de rău[4]. Mai mult decât atât, se milostivea părinteşte faţă de ei arătând îngăduinţă faţă de naivitatea şi pruncia minţii lor. Sava cel plin de compătimire, urmând lui Hristos, I-a spus lui Dumnezeu, în taina inimii sale, acele cuvinte vrednice de laudă: „Doamne, nu le pune lor păcatul acesta[5], căci nu ştiu ce fac”[6].
Cine a fost vreodată mai compătimitor decât acel fericit suflet? Sau, mai degrabă, cine a putut ajunge la compătimirea lui? Legat de aceasta, din ceea ce cunosc din experienţa pe care am dobândit-o din petrecerea împreună cu el, aş îndrăzni să spun următoarele: dacă ar fi fost cu putinţă ca însăşi compătimirea, oricare ar fi ea, să fie însufleţită şi să poarte trup omenesc, iar apoi să se arate oamenilor şi să-şi manifeste lucrarea ei, ar fi gândit şi ar fi săvârşit exact ceea ce a săvârşit şi Sava. Mai mult decât atât, nu ar fi îndrăznit să mustre niciodată vreo nelegiuire pe care ar fi văzut-o, aşa cum de altfel a făcut şi acest preaînţelept bărbat.
Atât de mare era puterea ta de iertare faţă de toţi, omule al lui Dumnezeu! De aceea te-ai arătat vas dumnezeiesc, neasemănat întru curăţia sufletească, printre oameni şi în mijlocul acestei stări bolnăvicioase a noastră.
