Jurnal athonit

31 March 2013

ja01 ja02 Am observat, mai întâi la mine și apoi la majoritatea prietenilor cu care am călătorit, că intrarea în Sfântul Munte nu are un impact atât de puternic pe cât are ieșirea, revenirea „în lume” sau, poate mai bine zis, la „lumesc”. Chiar și după numai o singură noapte petrecută în Athos, atunci când revii în Ouranopolis șocul este uriaș. De cum ai pășit în port ești agresat de zgomotul unei lumi veșnic agitate, veșnic neodihnite, și nu mă refer aici numai la acustic. Harul Sfântului Munte, încă proaspăt, te ocrotește atunci și îți dă alarma. Îți spune: „Fugi! Fugi înapoi!”. Acest impuls este însă repede biruit de calcule „raționale”, iar vocea se stinge treptat, înăbușită de zgomotul grijilor și poftelor. Și ne obișnuim din nou… Rămâne totuși ceva. Ceva foarte puternic. Nu cunosc pe nimeni din cei care au fost măcar o dată să nu își dorească, să nu jinduiască după o revenire în Sfântul Munte. Amintirea Athosului este cumva precum aceea a raiului pierdut. E ca o rană dulce în sufletul oricărui pelerin.

Când am aflat de intenția publicării acestei cărți, m-am întrebat ce i-a determinat pe autori s-o scrie. De ce au simțit nevoia să pună pe hârtie experiența lor în Sfântul Munte. Am răsfoit-o și am înțeles. Erau și ei răniți și scrisul era plânsul lor.

ja03

9 martie, Postul Sfintelor Paşti.

Sunt pe cale să intru şi eu în rucsacul Adventure de 88 de litri, în emoţia haotică a pregătirilor, dar nu mai am loc. Am pus haine suficiente pentru opt zile pe drumuri, sac de dormit, sacoşa cu încărcătoare (pentru două smartphone-uri, cameră video, GPS de rezervă), hrană uscată pentru drum lung (alune, seminţe, nuci, halva) şi fructe.

Mi se împlineşte încă un vis: plec la Athos! Grădina Maicii Domnului, Sfântul Munte, fortăreaţa ortodoxiei, Republica monahală a Bizanţului. De griji şi emoţii nu am mai dormit bine de vreo trei zile. Sunt într-o febră a călătoriei, mă învârt prin casă şi nu mai postez pe Facebook sau Twitter nici faptul că e exact ziua în care împlinesc 8 ani de muncă la Jurnalul Naţional!

Apropo: hai cu bagajul ăla odată, că mai trebuie să trec şi pe la redacţie!

Mai repede decât ar trece timpul când meştereşti la un bătrân orologiu misterios, se face ora 16:30 şi sparg uşa redacţiei, cocoşat de o basculantă cu un impropriu nume de „rucsac”. La 17:30 sunt la locul de întâlnire, acolo unde un microbuz parcat lângă un modern PECO aşteaptă nişte pelerini. Sosesc şi Matei D., Enache R. şi Bogdan C., organizator de pelerinaje ieftine la Athos. Plecăm în echipă restrânsă până la staţia de metrou Tineretului, unde se completează gaşca: Paul „Slayer” G., Andrei P. şi Dan D. Ăştia suntem şi avem drum lung în noapte, înainte şi cumva spre sud. Nu sunt un fan al călătoriilor nocturne cu maşina (mă rog, mergem cu un microbuz de nouă locuri), dar gândurile noastre bune şi luminoase merg către şofer şi către Maica Domnului, călăuzitoare şi protectoare.

Un supermarket de provincie este ultima oprire înainte de graniţa Giurgiu-Ruse. Totul merge şnur, aşa că pe 10 martie, la ora 4 dimineaţa, trecem graniţa cu Grecia. Şnurul se încurcă puţin şi facem o nedorită buclă de peste 100 de kilometri. Dar nu-i nimic, aşa e în călătorie, aduce farmec, însă un strop dintr-un astfel de farmec e suficient. Din păcate, grecii sunt departe de a avea minime cunoştinţe de limba engleză şi ne învârtim în cerc prin obscure localităţi. Poate pentru că mergem totuşi la Athos, Maica Domnului ne trimite în cale un şofer care, pentru o parte din drum, merge în direcţia dorită de noi. Ne ţinem după el, dar la o răspântie drumurile noastre se despart. E suficient însă ca să prindem drumul corect până la Ouranopolis, micuţul port în care se îmbarcă pelerinii către mănăstirile Sfântului Munte. Limbile ceasului aleargă către ora 10:00 şi suntem presaţi. Trebuie să prindem feribotul, altfel prima zi e ratată. Cum a oprit Gabi microbuzul, am sărit direct în biroul de unde trebuie să ne ridicăm Diamonitirionul. Este documentul care ne asigură intrarea în Sfântul Munte. Acest permis costă 25 de euro, totul fiind pregătit prin intermediul rezervărilor făcute în ţară de Bogdan. Doar numele îmi apare cu caractere latine, restul fiind în greacă. Habar nu am ce mai scrie pe faţă sau pe verso. Urmează să îl prezentăm la urcarea pe vas, dar şi la intrarea în fiecare mănăstire în care dorim să rămânem peste noapte.

Ajungem în port chiar la timp, iar Bogdan se înfige la un ghişeu şi cumpără bilete pentru toţi: ne costă câte şase euro biletul până la Mănăstirea Dohiariu, primul nostru popas. Îi mulţumim lui Gabi pentru că ne-a adus teferi şi la ora potrivită, îi urăm drum bun spre România şi ne bazăm tot pe el la întoarcere, stabilind Salonic ca punct de întâlnire. Dar asta urmează să se întâmple abia peste opt zile… Urc pe vas şi numai eu ştiu ce emoţii îmi colcăie pe sub haine. Fluturii au devenit pescăruşi, odată cu vârsta. Ba mai mult, unii mai curajoşi ne însoţesc spre larg, fiind obişnuiţi cu bliţurile pelerinilor, dar mai ales cu atenţiile alimentare.

ja04Merg pentru prima oară la Athos, la fel ca Matei şi Ena. Despre experienţele athonite ale celorlalţi nu ştiu mai nimic Excepţie face Paul, care şi-a mai publicat pe blog file dintr-un jurnal athonit: trăiri, minuni, mărturisiri de credinţă, care sădesc deopotrivă în pelerin şi cititor bucurii duhovniceşti, dar şi chemări pe Sfântul Munte.

Acum, pe vas, nu mai întreb nimic. Mă duc la bar şi iau o cafea grecească. Are zaţ şi costă 1,5 euro. Sunt un corporatist, după etichetările lui „Slayer” despre obiceiurile matinale ale omului de azi. Feribotul este plin ochi cu monahi şi mireni, tot felul de saci, pachete, echipamente şi probabil că de mănăstiri aparţin şi vehiculele. La volan, doar părinţi bărboşi, care sunt, după cum aveam să aflu pe propria piele pe strâmtele cărări athonite, şi şoferi experimentaţi.

Într-un colţ zăresc şi câţiva mulari, încărcaţi de parcă ar muta familii întregi. Mai că-mi vine să mă gândesc la arca lui Noe, dar mă corectez rapid cu gândul la femeile de departe. Verific telefoanele: încă am roaming, cu semnal şi pentru voce, şi pentru date, cel puţin pe o porţiune de traseu naval. Pentru date însă (a se citi „imagini urcate pe Facebook”), mă voi baza pe oferta Cosmote, doar suntem la ei acasă.

Am pus toţi rucsacii într-un loc şi ne foim în sus şi în jos. Resimt oboseala după un drum în care şoselele şi poziţia din maşină nu m-au lăsat să dorm. N-am stare. Urc pe punte şi fac poze, dar vântul puternic amplifică senzaţia de frig de martie şi mă retrag la căldurică. Mă învârt dintr-o parte în alta şi remarc hărţi cu Muntele Athos, reproduceri după icoane, iar într-un colţ chiar imaginea unui voievod valah, sprijinitor al mănăstirilor de pe Sfântul Munte. Acest petic de istorie românească mă încântă, nu descrie România de gazetă, de ştiri TV, de troc politico-mafiotard, ci conştiinţa şi eternitatea acestei ţări complicate, tot sângerânde, în care scara lui Iacob a fost adeseori un curcubeu de ţesut ţărănesc. Athosul ca „mărturie de conştiinţă” pentru că, aşa cum observa părintele Ioanichie Bălan, daniile româneşti, cele mai notabile în istoria locului, au fost făcute dezinteresat, în numele milei creştine, doar cu obligaţia ca donatorii să fie pomeniţi la slujbe.

Cât să fi trecut de la plecarea din Ouranopolis? 30-40 de minute?! O oră? Tovarăşii de drum îmi fac semn, ne adunăm pentru coborârea pe mal. Suntem în faţa primei fortăreţe ortodoxe din pelerinajul nostru: Dohiariu. Mănăstirea e între schele, nu lipseşte nici macaraua din peisajul de şantier. Urcăm pe cărarea pietruită şi în drum trecem pe lângă câţiva portocali. Combinaţia verdeoranj, frunze-fructe ne confirmă geografia locului. Am smuls prima portocală într-un miez de noapte de noiembrie, într-o Atenă copleşită de ploaie văratică. Au trecut nişte ani de atunci, dar gustul acru al fructului urban mi-a rămas pe cerul gurii, ca o învăţare de minte.

Intrăm în curtea mănăstirii şi căutăm un părinte care să ne deschidă biserica. Mă uit în jur şi îmi vine să îngenunchez: sunt pe o fâşie de pământ de cultură, civilizaţie şi spiritualitate bizantine. Pe turnul de apărare fâlfâie steagul „imperial”, cu vulturul bicefal pe fond galben. Oare chiar am ajuns la Athos? Mă cuprinde un amestec de bucurie şi retorică, sentimente care irump şi plasează într-un plan secund oboseala drumului. Geniala formulă de sinteză a lui Nicolae Iorga („Bizanţ după Bizanţ”) îşi dezvăluie şi aici noi forme şi înţelesuri. Întâlnirea personală cu istoria, tradiţia, cu viaţa trăită şi după fusuri bizantine.

O înştiinţare sec întocmită, lipită la intrarea în monastire, mă readuce în prezent: „No pictures within monastery”. Mă ustură până în vârful degetelor, dar nu mai încerc să insist pe lângă părintele cu rol de ghid.

În secolele XV-XVI mănăstirea s-a pustiit, dar a fost refăcută prin purtarea de grijă a unui preot din Adrianopol (azi, Edirne – Turcia), care s-a vindecat miraculos după ce a băut din agheasma Mănăstirii.* Cheltuielile pentru reînnoirea mănăstirii au fost suportate în acele vremuri de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu şi de soţia sa, Ruxandra, care a răscumpărat metocurile mănăstirii pe care le luaseră turcii. Supravegherea lucrărilor a fost încredinţată fostului episcop al Moldovei, Teofan, mănăstirea fiindu-i şi loc de îngropăciune.

Alexandru Lăpuşneanu este zugrăvit în biserică împreună cu doamna Ruxandra şi cu cei doi fii, Constantin şi Petru. Pus-au în dreptul voievodului acest text: „În Hristos cucernic şi credincios domn al întregii Moldovlahii, Ioan Alexandru Voievod, şi ctitor al acestei sfinte mănăstiri”. De altfel, voievodul moldav, călugărit înainte de moarte sub numele Pahomie, a primit de la cuvioşii athoniţi şi un astfel de portret. „Un nedreptăţit”, după cum spunea într-o conferinţă difuzată la radio marele istoric Constantin C. Giurescu, cu totul altfel decât personajul din nuvela lui Negruzzi. Înainte de Lăpuşneanu însă, a existat un şir de domnitori români care au sprijinit sfânta mănăstire athonită: Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Sf. Neagoe Basarab. Este doar primul contact la faţa locului cu un îndelungat patronaj al voievozilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, care a durat peste 500 de ani, fiind cel mai lung în istoria acestor locuri.


Sunt eu oare îndreptăţit să mă simt „acasă”? Răspunsul rămâne suspendat pe undeva, neclar unde, ca şi cum aş avea o reţinere să-mi ofer un răspuns îndrăzneţ ca o necuviinţă. Unul dintre tovarăşii de drum mă trage de mânecă: mergem la Paraclisul care găzduieşte icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea” – Gorgoepikousa. Îngenunchem toţi pe dalele seculare şi înălţăm câte o rugă fierbinte, după nevoi şi trebuinţe, către Maica Domnului.

Nu părăsim mănăstirea înainte de a trece şi pe la pangar, unde eu, cel puţin, aveam o misiune specială. Întreb de părintele Apollo, un radioamator cu indicativul SV2ASP/A, căutat de breasla din întreaga lume în rarele sale apariţii pe calea undelor. Asta îmi povestise tatăl meu la plecare, el însuşi fiind pasionat de domeniu. Mi se răspunde că „father” Apollo nu e momentan în mănăstire, aşa că le încredinţez celor care făceau acolo ascultare două carduri QSL, purtând indicativele părinteşti.

De părintele Apollo se leagă şi convertirea la dreapta credinţă a neamţului care l-a ajutat pe părinte cu punerea la punct a staţiei de la mănăstire, dar şi cu deprinderea „abc-ului” de radioamator. În 2009, protestantul Dominik Weiel, geolog de profesie, primeşte atât botezul ortodox la Mănăstirea Dohiariu, cât şi numele nou de Mihail.

La ieşirea din pangar descopăr pe un răftuleţ o carte poştală care îl înfăţişează pe domnitorul Lăpuşneanu şi care reproduce fresca athonită. Aş ţopăi de încântare, dar nu sobrietatea locului mă opreşte, ci rucsacul cu toate cele pe care le-am îndesat în el. Încep să regret. Şi vina e toată a mea pentru că am făcut rezerve alimentare şi calcule financiare cu bilete de feribot şi microbuz pe Sfântul Munte, în loc să mă fi gândit şi la traseele de pe cărările athonite. Toate aceste gânduri nerostite se derulează în secundele necesare adăpostirii în geantă a aparatului foto D5000, după o serie de fotografii de exterior. Ridic privirea şi restul grupului are deja câteva zeci de metri înainte. Plecăm spre Xenofont, o ctitorie din secolul X.

Spre Mănăstirea Xenofont ne îndreptăm pe o cărare bătătorită prin abundenta vegetaţie athonită. Drumul este paralel cu marea şi nu am cum să nu mă opresc pentru a face fotografii cu aparatul foto sau cu telefonul mobil, cel din urmă fiind totuşi mai la îndemână, mai ales că nici nu mai trebuie să îi modific setările. Rămân în urmă, dar oricum cărarea montană permite doar şirul indian. E scurt drumul până la Xenofont, durează maximum o jumătate de oră, mănăstirea fiind poziţionată tot cu ieşire la mare. Intrăm pe pământul sfintei mănăstiri printr-o livadă combinată cu mici grădini pe mai multe niveluri. Călcăm atent, să nu strivim truda părinţilor. Drumul ne duce tocmai în spatele zidurilor. Undeva am greşit şi nu avem de ales decât să pătrundem printr-o uşiţă care în niciun caz nu e destinată pelerinilor, după cum sugerează şi şnurul care înfăşoară un lanţ. Trecem pe lângă zidurile înalte şi întâlnim o altă fortăreaţă îmbibată de tămâie, dar şi de praf de puşcă. În curtea mănăstirii, paşii noştri stârnesc ecouri între corpurile seculare. Lemn, piatră şi zidărie sunt unite în forme care îl zăpăcesc pe arhitectul din grupul nostru, Herr Matei. A părăsit Germania pentru îndrăzneţe vise româneşti şi acum e la Athos pentru prima oară. Până să potrivesc eu un alt obiectiv la DSLR, Matei deja a scos carneţelul şi notează de zor, privind cu atenţie îmbinările de elemente, structuri şi armonii bizantine arhitecturale. Apuc să trag câteva cadre. Paul şi cu Bogdan au dibuit arhondaricul, părinţii fiind pe la diferite ascultări, iar curtea mănăstirii – pustie. Urcăm câteva trepte şi pătrundem pe un coridor îmbrăcat în lemn; recunosc interioare de mănăstire şi îmi închipui un duh al bunului gust ca prefigurare de lăcaş îngeresc. Ne eliberăm de rucsaci şi rugăm primul părinte care apare să ne deschidă biserica pentru a ne închina la sfintele icoane, dar şi pentru a arunca o privire la frescele din alte vremuri. Îl asigurăm că e doar un scurt popas, că mergem mai departe şi nu căutăm cazare.

ja05

Părintele nu se prea descurcă cu engleza, aşa că pe un petic de hârtie scrie câte un an important din istoria mănăstirii şi ne indică apoi: icoane, fresce, mozaicuri, coloane, ziduri. Câteva zugrăveli de arhangheli si sfinţi mucenici cuvioşi mă urmăresc şi acum, când scriu rândurile de faţă. Retrăim prin scris, au spus-o mulţi înaintea mea, dar acea pictură bizantină întăreşte dogma răsăriteană care pune accent pe Înviere, pe Viaţa de dincolo.

De fapt suntem în katholikonul vechi, ridicat iniţial de Cuviosul Xenofont: biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Încă se păstrează un document semnat de Cuviosul Xenofont în anul 1010, legat de întemeierea mănăstirii. În vremea aceea, potrivit tradiţiei, a ajuns la ţărmul mării Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, pe care înverşunaţii iconoclaşti o aruncaseră în mare.

Noua biserică, ale cărei unduiri de zidărie – cu jocul de cupole şi de arcade false – umpluseră deja două pagini de schiţe în carnetul lui Matei, a fost zidită în secolul al XIX-lea si este considerată cea mai încăpătoare biserică grecească de pe Sfântul Munte: aici pot intra până la 2000 persoane.

Spre sfârşitul secolului al XIII-lea, mănăstirea Xenofont a fost distrusă de piraţii genovezi, iar în secolul al XIV-lea a suferit pagube din partea catalanilor. Greutăţile economice pricinuite de stăpânirea turcească au fost depăşite cu ajutorul Ţărilor Române. Sfântul Ştefan cel Mare face o serie de danii în anul 1475. După sfântul moldovean, cei mai importanţi binefăcători ai mănăstirii Xenofont au fost boierii Craioveşti, aceştia rectitorind mănăstirea în jurul anului 1545. Numele lor sunt: Barbu, mare ban (despre care se spune că s-ar fi călugărit sub numele Pahomie), Danciu Vornicu, Pârvu şi Radu. Vreme de 20 de ani, aceştia ridică biserica nouă, împodobind-o cu pictură, îngrijinduse şi de chilii sau anexe. Până în a doua jumătate a secolul al XVIII-lea, mai toţi domnii Ţării Româneşti vor purta de grijă mănăstirii athonite a Cuviosului Xenofont.

Obsedantul sentiment de „acasă”, în mijlocul atâtor urme româneşti de la Xenofont, ne este definitiv întipărit cu o smerită, dar maiestuoasă întâlnire: Matei Basarab şi doamna Elena sunt zugrăviţi lângă intrare, pentru că pe cheltuiala lor s-a refăcut pictura din pridvorul bisericii celei vechi.

Revenim în arhondaric să ne recuperăm rucsacii şi descoperim, cu nedisimulată bucurie, un vas plin cu cubuleţe de rahat. Ne înfigem la dulce, Bogdan primul, dar Paul intervine: „Măi, nu luaţi fără binecuvântare!”. Bogdan îi răspunde cu un zâmbet larg, aruncând în aerul încăperii praful de zahăr dintre dinţi: „Măi, Paulică, pentru cine crezi tu că au pus părinţii vasul ăsta aici?!”. Avem imediat confirmarea intuiţiei îndrăzneţe a lui Bogdan: părintele care ne-a fost ghid apare cu o tavă cu pahare şi o carafă cu apă rece. Grecesc sau turcesc, rahatul din vas nu este suficient pentru grupul nostru.

Ştim că drumul ne aşteaptă dincolo de zidurile mănăstirii, în direcţia Mănăstirii Sfântul Pantelimon, Rusikonul cu care ne bătuse la cap Paul „Slayer” încă dinainte de plecarea spre Athos: „La ruşi vreau să rămânem în prima seară…”.

Veste bună pentru purtătorul nesăbuit al celui mai voluminos bagaj din grup: următorul popas este tot la distanţă suportabilă, ceva mai mult de 30 de minute de marş, tot paralel cu marea. Încerc să măresc şi eu pasul, mai ales că Mănăstirea Sfântul Pantelimon trebuia să fie ultimul punct al zilei. Al primei zile din expediţia athonită.

Recunoşti de la distanţă modelul rusesc, datorită turlelor cu tablă de aramă care oxidează şi care capătă, în timp, culoarea verde. Dar istoria ei nu este legată doar de monahii ruşi. Firul cronologic cunoaşte vremuri sârbeşti, dar şi perioade greceşti.

La începutul secolului. al XX-lea s-a înfiripat între zidurile mănăstirii o erezie: nici nu îl mai pomeneau, la slujbe, pe ţar. Aşa că Nicolae al II-lea a trimis în zonă un vas militar, i-a reţinut pe monahii răzvrătiţi şi i-a exilat apoi în Caucaz. Mănăstirea a decăzut după Revoluţia bolşevică şi aproape că s-a ruinat în 1968 din cauza unui incendiu. După 1989 s-a mărit numărul noilor monahi care acum sunt în mare parte ucraineni.

Intrăm în imensa curte şi suntem cu toţii uimiţi de numeroasele corpuri de clădiri ridicate în jurul mănăstirii propriu-zise. Nu corpuri joase, de un etaj sau două, ci mici blocuri, de parcă s-ar fi proiectat un cămin pentru sute de persoane. În sinea noastră ne bucurăm: e cazare pentru toată lumea. Prin curte trec grupuleţe de pelerini vorbitori de rusă, zărim şi nişte asiatici.

Ca de obicei, ne grupăm la arhondaric şi aşteptăm să apară un părinte. Şi aşteptăm… Dar cum timpul se cere a fi umplut şi orice din jur te poate inspira, ca din senin începe o polemică: cât de rusească e limba ucraineană? Paul, cel puţin, susţine că ar avea mari influenţe ruseşti şi se contrează cu Bogdan şi Matei. Cum niciunul dintre ei nu vorbeşte rusa sau ucraineana, argumentele lor sunt la mâna a doua. Ascult oarecum distrat polemica până când bag de seamă că de undeva dintr-un colţ al sălii în care stăm, „străjerul” Dan îi priveşte dezaprobator. Îmi zic că trebuie să fie de la educaţia lui cătănească şi uit că omul care a mai făcut drumuri la Athos trebuie că a mai prins ceva din spiritul locului. Drumuri la Athos au mai făcut şi Paul, şi Bogdan, e adevărat, dar patima încăierării verbale vine din străfunduri sau dintr-o boemie etern studenţească.

Nu câştigă nimeni războiul lingvistic. Spre amara satisfacţie a lui Dan, părintele care la un moment dat apare ca din senin ne spune că nu au locuri de cazare. Trebuie să vină un „big group” şi nu mai e loc pentru „Roumanians”. Aaaa, dacă am fi sunat din timp, atunci era altceva. Aşa că, fără alte vorbe, rucsacii în spinare şi la drum! E după-amiază şi nu prea ştim unde o să dormim la noapte.

Harta arată limpede: următoarea mănăstire ar fi Xiropotamu. Plec cu părere de rău de la Sfântul Pantelimon, mai ales că mănăstirea are şi o mulţime de podoabe sfinte de la Sfântul Siluan Athonitul, care a trăit aici, de la Sfinții Apostoli Petru şi Toma, de la Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Grigorie de Nyssa.

Nu mai mergem de-a lungul mării, ci urcăm către interiorul peninsulei athonite. Nimic de zis: drumeţie pe munte şi companie plăcută, dar vântul se intensifică şi rucsacul meu pare mult mai greu decât în arsanaua de la Dohiariu. Şi mai am o revelaţie: cum de am fost atât de uituc încât să iau iar cu mine geanta foto cu DSLR? Aproape că mi-am jurat în barbă, astă-vară, pe Ceahlău, că nu mai urc pe munte cu aşa ceva, o cameră compactă cu superzoom fiind suficientă.

E drum şerpuit şi pare mai lung. La oboseală, toate drumurile sunt mai lungi. Nici de fotografie nu îmi mai arde. Învârtoşatul vânt mai că-mi smulge şi căciula din cap. Cotim la stânga, apoi la dreapta, iar la stânga şi în final ajungem la un foişor al mănăstirii Xiropotamu. Accesul este interzis mai departe, dar părinţii au montat acolo un telefon!

Bogdan apucă receptorul şi apasă butonul cu funcţie de apel. Începe în engleză discuţia, după care întoarce pe româneşte. Cu toţii zâmbim şi ne descărcăm cu nişte largi cruci şi cu un „Doamne-ajută”! Rămânem însă cu mâna în aer, pentru că Bogdan înfige telefonul în furcă: „Nu ne pot caza”! Şi, preventiv, ne arată camera de luat vederi montată în foişor.

„Ce facem, fraţilor, mai departe? Unde mergem, unde dormim la noapte?”

Suntem în Sfântul Munte de mai bine de cinci ore şi niciunul din grup nu are idee unde am putea dormi în prima noapte. Cei care au deja experienţa pelerinajului athonit încearcă toate combinaţiile posibile, ţinând cont de ceas şi de lungimea eventualelor trasee. Îmi pare că pelerinajul capătă nuanţe de aventură. Suntem un grup de exploratori pe o insulă cu tot felul de trasee, cu focuri încă vii ale unor vechi civilizaţii. Nu ai cum să-l scoţi din scenariu pe Jules Verne, dar nici nu mai suntem în peisajul care încă îl înspăimânta cândva pe turistul Axinte Frunză, cu bande de tâlhari greci sau bulgari care bântuiau pe Agion Oros („Athos”, 1943). Dar nu apuc eu să colind prea departe prin plaiurile imaginaţiei, că şi aud un cuvânt care se repetă, cu încuviinţare, din gură în gură: Karyes, Karyes, Karyes!

Adică pornim spre capitala Republicii athonite, Karyes/Careia; ne retragem spre inima peninsulei monahale şi lăsăm marea în urmă. Mă bucur că avem un traseu, dar zâmbetul mi se transformă în rictus când aflu despre lungimea traseului: cel puţin o oră şi jumătate. Şi nu la pas de promenadă, ci în marş forţat, pentru că timpul nu mai este în favoarea noastră.

Din clipa în care am părăsit Xenofont, rucsacul a mai căpătat două kilograme. „Pe puţin!”, mă descurajez eu, dar cine m-ar crede? Ce să arunc, sacul de dormit? În condiţiile date ar fi cea mai proastă decizie. Fructele? Parcă nu-mi vine. Gata, am găsit: sticla de apă. Descarc tacticos turnul din spinare, desfac şnurul şi scot sticla de Borsec de 1,5 litri. Pe traseu remarcasem o mulţime de izvoare, nu suntem pe creste aspre. Plantez sticla de plastic pe marginea drumului, să se ştie că pe acolo a trecut un valah. Milos, desigur, s-a gândit la alţi pelerini însetaţi. Încerc să iuţesc mişcările, dar nu îmi iese. Creşte distanţa dintre mine şi restul grupului şi sunt tare mândru de starea mea de proletar din pix şi mouse, din tastatură sau ecran tactil, în funcţie de instrumentul disponibil. La un moment dat, întregul grup se opreşte să mă aştepte. Cum îi ajung, Bogdan îmi propune scurt un schimb de rucsaci. N-aş zice nu, al lui e cam jumătate din mărimea rucsacului meu. Pe de altă parte, la cât de scund e Bogdan, „basculanta” mea i-ar face umbră, l-ar cocoşa. Oricât de vânjos s-ar arăta el pe sub hanoracul cu glugă ca de hobbit, ezit. Şase perechi de ochi mă fixează, trebuie să mă decid. Îmi e ruşine că nu am de ales şi facem trocul de bagaje. Arunc noul rucsac în spinare şi parcă prind aripi. Dar atât mi-ar trebui, să o iau înaintea grupului.

Nu apuc să rumeg ceea ce mi s-a întâmplat, că din urmă apare o maşină-papuc. Ne pot lăsa în Careia, dar doar două persoane încap pe bancheta din spate. E clar cine sunt cei doi fericiţi, nu trebuie să tragem la sorţi. Ni se permite însă încărcarea tuturor rucsacilor, aşa că eu şi cu Bogdan nu stârnim multă invidie. Intrăm repede în dialog cu posesorii maşinii, mai ales că persoana de pe scaunul din dreapta, un tânăr cu tuleie, rupe binişor în româneşte. Are ceva studii prin România şi este găgăuz. Bucureştiul nu le este străin, dar nu de Casa Poporului ţin să amintească, ci de Muzeul Satului.

În ce direcţie să îmi îndrept gândurile mai întâi? În orice caz, ar fi potrivit să cuplez fiecare curbă din drumul maşinii cu câte o rugăciune. Cu mulţumiri peste mulţumiri descărcăm toţi rucsacii lângă piaţeta din Karyes şi înălţăm o movilă de bagaje lângă o ceainărie. Rămân cu bagajele şi Bogdan pleacă să caute un spaţiu de cazare pentru o noapte.

Sunt pe o străduţă pietruită, îngustă, între două şiruri de imobile colorate, unele vopsite în nuanţe de albastru şi „roşu athonit”. Piatră şi var, peisaj perfect grecesc. Majoritatea magazinelor vând obiecte bisericeşti, dar observ şi un market. Toate sunt însă închise, programul se reia la ora 17:00. Nu trec nici 10 minute şi dintr-o altă maşină coboară şi restul grupului. „Frate, aici se întâmplă minuni la tot pasul!” – îmi răsună în minte vorbele mai vechi ale lui Paul, la revenirea din pelerinajul athonit de acum câţiva ani.

Între timp se întoarce şi Bogdan, cu „mâna goală”. Din ceainărie apare însă un vorbitor de limba română, moldovean după grai. Ne-a remarcat probabil după câtă gălăgie făceam. Chiar în clădirea de faţă, la etaj, sunt camere de închiriat: 15 euro de persoană. E o opţiune, dar numai dacă nu găsim altă variantă.

Sursa: Alexandru Rădescu, Paul S. Grigoriu, Jurnal athonit, Editura Filos, București 2013, pp. 19-39.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB