Fantomele trecutului

O nouă fantomă bântuie prin teologia noastră: neo-naționalismul. Acesta nu are chiar aceleași caracteristici ca și vechiul etno-filetism, care a fost un produs al principiului națiunilor apărut odată cu Iluminismul. Neo-naționalismul reprezintă produsul confuziei din jurul chestiunii referitoare la relația dintre Elenism și Creștinism; reprezintă creația practicii cronice a persoanelor religioase de a-și ceda cu nonșalanță votul celor care își adjudecă titulatura de «naționaliști» (fie de dreapta, fie de stânga). Desigur, acest neo-elinocentrism nu are nici o tangență cu Romiosýni ([Romanitatea,] ce reprezintă rodul cultural al asumării Răsăritului în «cuptorul» Ortodoxiei, într-un anumit context istoric), și totuși, nu numai că uzurpează acest termen, ci îi revendică și conținutul.

Confuzia de mai sus este amplificată și prin provomarea artificiului tehnic referitor la întâietatea «interesului național, dincolo de diferențierile ideologice», care este predicat cu mult entuziasm de către aproape întreaga opinie politică, fără însă să se clarifice la ce anume se referă adjectivul «național», care se vrea a fi țelul comun a atâtor partide de diferită orientare ideologică. «Interesul național» se referă cumva la supraviețuirea unei anumite rase pure din punct de vedere filetic? Sau poate la un anumit sistem de dezvoltare economică, care, în fond, n-are nici o legătură cu rolul de motor al dezvoltării pe care i l-a atribuit statul? Care este la urma urmei «interesul național» al partidelor politice care sunt programate să se orienteze spre alte moduri de viață, străine de ale noastre? La ce se referă mai exact liderii politici, atunci când, făcându-și apariția pe la hramurile Bisericilor, recunosc rolul Ortodoxiei în sprijinirea Elenismului și elogiază calitatea Patriarhiilor de protectoare ale Elenismului?

Biserica trebuie să fie cu mare băgare de seamă, întrucât nu reprezintă produsul Elenismului, nici măcar în cea mai sublimă versiune a lui. Biserica nu e nici o simplă expresie modernă a eternului Elenism filetist. Părerile care susțin că Creștinismul poate dăinui numai în limitele Elenismului, sau că Ortodoxia slavă este impură, sau că Ortodoxia siriacă nu poate fi decât inferioară celei grecești, sau că Ortodoxia americană nu trebuie să folosească limba engleză în cadrul cultului bisericesc, etc., flirtează cu erezia. De asemenea, sunt foarte problematice tendințele care vor să transforme taina Nunții într-o simplă fabrică de multiplicare a populației, precum și discursurile care propovăduiesc faptul că Biserica nu reprezintă altceva decât un simplu instrument de luptă națională împotriva comunismului (mai demult) sau împotriva discotecii (în zilele noastre).

O problemă mereu actuală o reprezintă indiferența teologiei față de nedreptatea socială și față de modul de structurare a claselor sociale. Invenții și frabricații inadmisibile ies la iveală cu scopul de a submina contestarea vehementă a nedreptății de către Sfinții Părinți, de a separa chestiunile sociale de cele spirituale, sau de a stigmatiza sensibilitatea socială, pe motiv că amenință conceptul de persoană. Nu este întâmplător faptul că, deși s-a înregistrat un real progres în atâtea domenii teologice, totuși forțe demonice se străduiesc să-i împiedice pe creștini să conștientizeze faptul că «plutocrația a fost, este și va fi singurul conducător al lumii, adevăratul antihrist» (Aléxandros Papadiamántis). Puțini pași se fac în direcția conștientizării faptului că dimensiunea socială nu este învecinată sau echivalentă cu cea duhovnicească, ci deoființă cu ea.

Patriarhul ecumenic, la o cantină de săraci a Arhiepiscopiei Atenei unde se oferă hrană tuturor, indiferent de nație sau religie

Această anemie a conștiinței politice sterilizează activitatea pozitivă a parohiilor, dar și perspectiva generală a teologiei, de vreme ce subminează posibilitatea de închegare a unei viziuni de ansamblu asupra lumii prezente. Această anemie a făcut să pară că «Βiserica oficială» se neliniștește numai atunci când îi este amenințat «magazinul», adică atunci când, spre exemplu, îi ia foc palatul episcopal, și nu atunci când modelul de dezvoltare economică a societăților noastre pune în pericol întreaga creație. Nici nu ne putem mândri că oficialii Bisericii noastre vorbesc despre «democrație, libertate și dreptate» într-un context în care acești termeni au devenit inofensivi și indiferenți atât pentru cei care i-au formulat, cât și pentru sistemul în sine.

Sursa: Thanásis N. Papathanasíou, Ανεστιότητα και παραπεμπτικότητα, Atena 1998, ed. Armós, pp. 43-47.