Despre bucuria adevărată

Fragment din dialogul mitropolitului Anthony Bloom cu scriitoarea Marghanita Laski

Marghanita Laski (M.L.): Un alt motiv pentru care atât Preasfinția voastră, cât și moraliștii mireni ați dat greș, este refuzarea lumii, nu numai prin închiderea în sine sau prin nesăvârșirea binelui, așa cum ați spus anterior, ci și prin adoptarea concepției conform căreia lumea (mai ales, lumea din centrele urbane contemporane) reprezintă iadul pe pământ, un spațiu satanic, care trebuie evitat cu orice preț. În religie nu există, de pildă, acea stare de veselie, acea bucurie de a trăi. Bucuriile considerate normale de către societate – așa cum este bucuria de a strânge bunuri materiale, bucuria de a avea cuibușorul tău și un frigider plin, de a avea copii care să se joace printre picioarele tale – pentru mine sunt bucurii sănătoase. Cred însă că există o anumită categorie de oameni serioși – religioși sau nu – care au considerat dintotdeauna că aceste lucruri, de care noi, ca oameni, ne bucurăm, reprezintă bariere, care îl împiedică pe om să trăiască o viață morală.

Mitropolitul Antony (M.A.): Cred că aceștia – până la un anumit punct – au dreptate. Cred, de asemenea, că trebuie să avem multă cunoaștere de sine ca să nu uităm ceea ce este mai profund în noi, de dragul a ceea ce este la suprafață. Este mai ușor să fii un om «de suprafață» decât să fii profund; este mai ușor să te mulțumești cu acest nivel «de suprafață», decât să trebuiască să te confrunți cu situații de multe ori tragice. Vedeți, problema e că am creat o morală falsă, conform căreia a fi creștin înseamnă să ai fața încruntată, aproape întunecată, să nu râzi niciodată…

M.L.: … Sau să fii foarte, foarte simplu, atât de naiv și nevinovat, încât realitatea vieții să fie ceva cu totul străin pentru tine.

M.A.: Da. Dacă însă ai fi cu adevărat conștient de realitatea și tragismul vieții, atunci distracția ta ar fi mai reținută. Bucuria este cu totul altceva. Bucuria adevărată este acea veselie și acea desfătare lăuntrică. Nu te poți bucura de viața ta, știind că, în același timp, atâția oameni au de suferit. Pe vremea când era tânăr și lucram, hotărâsem dimpreună cu mama mea să nu depășim niciodată nivelul de bază de trai, adică să avem hrană suficientă și un acoperiș deasupra capului. Și aceasta deoarece credeam (și încă mai cred) că tot ceea ce consumăm peste măsură, de fapt îl răpim de la gura celui care are nevoie. A te mulțumi cu puțin nu înseamnă însă că trebuie să ai o față posomorâtă. Dimpotrivă, acest lucru trebuie să-ți ofere un sentiment de bucurie, întrucât trăiești în comuniune cu ceilalți – cărora le oferi ce ai și de la care ai de primit. De aceea cred că, atâta vreme cât există chiar și un singur om care nu are ce mânca, bucuriile și desfătările exagerate înseamnă furt.

M.L.: Și totuși, omul este atât de vulnerabil, atât de predispus să facă o tragedie din orice, se teme atât de mult de pericole. Atunci când, de pildă, văd o anumită familie la mare care se distrează de minune, cu o grămadă de lucruri în jurul lor, presupun că este vorba despre una din acele mici bucurii și plăceri care nu reprezintă ceva rău.

M.A.: Nu aș spune că este un lucru rău. Cred însă că această bucurie ar putea fi mai profundă și permanentă. Una dintre problemele omului contemporan este că are atât de multe lucruri, încât nu se mai poate bucura de lucrurile mici. În trecut, când viața era foarte grea – vă vorbesc din propria-mi experiență – chiar și cea mai mică bucurie reprezenta o mică minune. Pe când astăzi, nivelul minunii dinlăuntrul meu este mult mai ridicat: ca să cred că un anumit lucru este minunat, trebuie să se petreacă ceva cu totul ieșit din comun.

Sursa: Ο Μητροπολίτης και η άθεη (Mitropolitul și ateea), trad. de H. Makrópoulos, ed. En Plo, Atena 2006, pp. 51-56.