Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 24. Nebunia şi tăcerea

Mai sus am arătat că marele Sava ajunsese la măsura să făţărnicească această nebunie a sa nu aşa, pur şi simplu, la întâmplare şi fără discernământ. Mai întâi de toate şi-a instruit bine mădularele şi simţurile, ca să nu se răzvrătească deloc cele de jos împotriva celor de sus. Apoi, prin acest chip al nebuniei prefăcute şi înarmat cu grija cuvenită, s-a grăbit să-şi bată joc de înţeleptul întru răutate. Prima şi cea mai mare pricină pentru care a făcut aceasta a fost, aşa cum am spus-o de mai multe ori, dragostea cea nemăsurată şi de netâlcuit pentru Hristos şi setea neostoită pentru moartea cea dulce din dragoste pentru El. Pe lângă această pricină a mai fost una pe care ne-a destăinuit-o el însuşi mai târziu: pe cât i-a fost cu putinţă, a vrut să încerce toate felurile de nevoinţă, fără să treacă cu vederea nici un fel de asceză sau de faptă mucenicească. Şi după cum veţi vedea mai departe, a izbutit să facă acest lucru în mai multe chipuri.

Sava a socotit că mai mult decât de toate este trebuinţă de tăcere. Spunea că fără tăcere această prefăcută nebunie nu are nici o valoare, chiar dacă nevoitorul ar lucra îndeajuns orice fel de virtute, căci altfel această lucrare ajunge în cele din urmă un joc sau, mai rău, o adevărată nebunie. Uneori ea devine o batjocorire a însuşi celui ce o lucrează. Părinţii cei vechi ne-au învăţat corect cum trebuie să lucrăm. Ei ne-au spus: „Cei care voiesc să urmeze această cale au nevoie de multă trezvie. Există primejdia ca, prin aparenta străduinţă de a-şi bate joc de vrăjmaşi, să sfârşească prin a-şi bate joc de ei înşişi”[1]. „Adevărata trezvie, spunea iarăşi înţeleptul, nu vine niciodată fără tăcerea celui ce călătoreşte pe o astfel de cale. Iar dacă eu am săvârşit vreun lucru bun în această lungă pribegie a mea, aceasta este o bunăvoinţă a lui Dumnezeu şi o lucrare a preabunei tăceri. De aceea nu am părăsit-o niciodată vreme de mai mult de douăzeci de ani, până când m-am întors iarăşi în iubitul Athon, patria monahilor. El mi-a dezlegat legătura limbii, pentru care mă făgăduisem de multă vreme înaintea lui Dumnezeu, iar Acesta m-a odihnit de îndelungatele rătăciri şi osteneli”.

Acestea le-am auzit din sfinţita sa gură. Ca de obicei, a căutat să ne arate cu toată grija calea bătătorită şi împărătească ce duce la Dumnezeu, înlăturând mai întâi orice piedică de pe ea.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 81-82.