Maica stareță Harithea – O inimă deschisă

de Monahia Prodrómi, Stareța Mănăstirii Sfântului Iraclid

Fericita Harithea (1915 – 13/04/2000), Stareţa Mănăstirii Sfântului Iraclid

Fericita stareță Harithéa, în lume Elena Hatzicháro, s-a născut în anul 1915 în satul Athiéu și a fost al doilea copil din cei cinci ai familiei. După ce terminat școala primară, a participat la diferite munci agricole, ajutându-şi familia care se distingea printr-o situaţie socială şi economică bună.

Dorul ei după viața călugărească

De la o vârstă foarte fragedă, inima-i ardea de dorința de a-și închina viața lui Hristos, vrând să urmeze viața monahală, lucru foarte neobișnuit în societatea cipriotă de atunci, dacă ţinem seama de faptul că în vremea aceea nu exista în Cipru nici măcar o chinovie de femei.

În împlinirea dorinței sale a întâmpinat o mare împotrivire din partea părinților, care o presau să se căsătorească. Cu privire la toate acestea, scrie în jurnalul personal: “Din ziua în care le-am spus părinților mei care-mi e năzuiţa, s-a deschis în faţa mea un hău de netrecut. Nu se așteptau la o astfel de hotărâre, nici nu vroiau să audă de mănăstire, li se părea ceva îngrozitor și nu ezitau să-mi spună că îi jignesc prin asta și că trebuie să-mi schimb gândul. Zi și noapte aveam cu ei un război neîncetat. Eu insistam, ei nu primeam, şi eram mereu tristă, implorându-L pe Dumnezeu să mă lumineze ce să fac, deoarece nu-mi rămăsese decât moartea. Aveam la dreapta mea dragostea pentru Dumnezeu și la stânga dragostea pentru părinți. Pe Dumnezeu nu-L vedeam, dar Îl simțeam atât de aproape de mine, încât nu vroiam să mă îndepărtez de El, fiindcă trăiam ceva ca o „beție” duhovnicească, o dulceață de nedescris în cuvinte, o bucurie inexplicabilă îmi inunda inima și duhul meu era stăpânit de o exaltare duhovnicească. Bineînțeles că îi iubeam și pe părinții mei foarte mult. (…) Am rezistat cu toate puterile, m-am luptat cu o forţă supraomenească. Mi se rupea inima în bucăți. Am suferit mult. Nopți întregi trează, cu lacrimi neîncetate și o durere mută care mă însoțea pretutindeni”.

În aceste momente grele, tânăra, pe atunci, Elena, şi-a găsit singura scăpare în întâlnirile secrete și în corespondența pe ascuns pe care o purta cu duhovnicul ei, părintele Macarie Stavrovuniotul, care era vestit printre părinții mănăstirii pentru bogata sa lucrare duhovnicească. Înfăţişează câteva trăsături ale duhovnicului ei: “binecuvântatul meu duhovnic, mi-a dat atâta curaj şi nădejde prin scrisorile lui […]. Mi-a fost părinte duhovnicesc, sprijin și mângâiere în viața mea pământească – lui îi datorez tot fiinţa mea duhovnicească și niciodată nu îl voi uita… ”.

În tot acest timp, se dăruia cu totul rugăciunii fierbinți, chiar și când lucra la câmp. Scrie în jurnalul ei: “Dumnezeul meu, dacă aceasta este voia Ta și dacă mă hărăzești monahismului, arată-mi un semn, ca să pot merge pe această cale. Timpul trecea, iar eu, în așteptarea unui răspuns de la Dumnezeu, mă îndeletniceam cu rugăciunea până la plinirea vremii”.

Chemarea dumnezeiască la viața monahală

Într-adevăr, răspunsul lui Dumnezeu a venit și lipsa mângâierii omenești a fost suplinită de intervenția dumnezeieștii mângâieri. Fericita stareță descrie în jurnalul ei acest fapt minunat: “Niciodată nu voi putea uita chemarea Lui sfântă. Când îmi aduc aminte acea zi… mă cuprind frisoane de emoție dumnezeiască și rămân în stare de extaz în fața măreției dumnezeiești pe care am văzut-o în fața mea și căreia i-am fost părtaşă, eu, creatură nevrednică și atât de măruntă…”.

„Era o duminică de august, în anul 1938. Am urcat în mansarda casei, ca să mă odihnesc trupeşte, dar și să îmi pun în ordine gândurile atât de confuze și de contradictorii […]. Cu cât încercam mai mult, cu atât mai greu îmi era să-mi potolesc duhul tulburat. Am izbucnit în lacrimi nesfârșite și apoi m-am rugat cu frângere de inimă… Mi s-a liniştit duhul și ceva ca o stare de somn m-a cuprins. Mi s-a părut că am auzit un vuiet de vânt, m-am cutremurat ca o trestie și atenţia mi-a fost atrasă înspre locul de unde se auzea vuietul. Într-adevăr era vânt la început și privind eu într-acolo, s-a deschis în fața mea o priveliște măreaţă. Odată cu vântul a apărut un om îmbrăcat în straie preoțești, tânăr și frumos la chip, înveşmântat în alb și cu cruci albastre pe felon. Nu călca pe pământ. Venea înspre mine ca și cum ar fi zburat, ca și cum ar fi alunecat. Părul și barba i se mișcau în bătaia vântului și fața îi era plină de bucurie. A ajuns aproape de mine, era la un pas de mine și a înălțat o cruce mare spunându-mi: “ Vino cu mine!”.  A plecat odată cu vântul și în urma lui se auzeau psalmodii de voci nenumărate. În acel moment a încetat vedenia. M-am trezit de una singură și m-am văzut îngenuncheată. Am izbucnit în hohote de plâns… Strigam: “vin, Doamne, vin” și plângeam… Din acea zi, un singur gând aveam, anume cum să reușesc să plec din lume și să rămân singură într-o chilie cu patru pereți, ca să mă desfătez de Hristosul meu”.

Stareța “întrarmată cu armele lui Hristos”

De atunci, după cum mărturiseşte și fericita stareță, s-a înrolat sub steagul crucii și a luat decizia definitivă să urmeze viața monahală. Și-a pus în ordine toate lucrurile, i-a ajutat pe frații ei să-şi facă un rost în viaţă, a câștigat oarecum înduplecarea părinților ei și, astfel, în anul 1945 a părăsit lumea cu cele ale ei și a mers la mănăstirea idioritmică cu hramul Schimbarea la Față din Kaimaklí. Să nu uităm că pe atunci nu exista nici o mănăstire de maici în Cipru.

În anul 1949, la mănăstirea Stavrovouni, s-a învrednicit să primească marea și îngereasca schimă monahală și a luat numele Harithéa. Cele consemnate de ea în jurnal, în acea zi, la fel ca întreaga ei viață, pun în lumină bărbăția și vitejia ce-i stau în caracter. Iată ce scrie despre toate acestea: “De acum, ca ostaş al lui Hristos, întrarmată cu armele lui Hristos, intru în arena de luptă, hotărâtă mai bine să mor în luptă, decât să cedez uneltirilor vrăjmaşului, din partea căruia, aşa cum am auzit la hirotonia mea, nu voi avea odihnă niciodată”.

Plină de entuziasm duhovnicesc, după cum însăşi povesteşte, înălţa turnuri cu închipuirea ei și vedea cele din depărtări aproape și drumurile bolovănoase, căi netede. Curând însă a constatat că situația duhovnicească din mănăstire nu o odihnea, din pricina rânduielii idioritmice și a lipsei de rânduială, de aceea rugăciunea și setea ei erau să plece de acolo și să se învrednicească să trăiască într-o chinovie, după cum visase toată viața ei de până atunci.

La mănăstirea Sfântului Iraclid

Paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul (fotografie de sus), care s-a construit pe timpul egumeniei Maicii Harithéa, fotografie de pe iconostasul naosului mănăstirii

Au fost necesari optsprezece ani de răbdare și perseverență, ca să ajungă la plinirea vremii. În anul 1962, cu permisiunea Arhiepiscopului de atunci, Macarie al III-lea, se încredinţează stareței Harithéa și altor două maici care au plecat împreună cu ea (maica Theofanó și maica Evpraxía), Mănăstirea Sfântului Iraclid care până atunci fusese părăsită, cu scopul de a o restaura și de a repune în funcţiune ca chinovie.

“Când am venit pentru prima dată ca să vedem mănăstirea, scrie fericita stareță, m-a doborât lașitatea. Era un loc vechi, părăsit, dărăpănat… fără uși exterioare, fără apă, drum, lumină… fără bucătărie și fără cele necesare unui trai decent. Acum îmi aduc aminte şi sunt uimită de curajul de atunci, căruia i-a dat aripi dorul nostru și ajutorul Sfântului Iraclid… A fost nevoie de ceva timp, ca să scăpăm de fel şi fel de reptile… care consumau cot la cot cu noi ouă, pâini și legume… A fost nevoie de multe zile ca să curățăm curtea de spini și biserica de păianjeni și de petele de ulei… Muncă zi de zi și mari strădanii…”.

În scurt timp, numărul maicilor a crescut și, astfel, în anul 1966, maica Harithéa preia oficial stăreția mănăstirii.

“Mişcată doar de dragoste”, după cum însăşi mărturiseşte, “mi-am asumat răspunderea stăreției, fără să iau în calcul dimensiunea greutății acesteia, însă chinovia și prezența duhovnicului îmi dădeau îndrăzneală și îmi uşurau greutățile”.

 Cu bărbăția sufletească, caracterul energic și spiritul viteaz fără de prihană, cu puterea de jertfă și lepădarea de sine care o defineau, a reconstruit cu bucăţi din inima ei sfântul și apostolicul lăcaş al pocăinței. Toate cele însuflețite și cele neînsuflețite din mănăstire sunt udate de lacrimile rugăciunilor și strădaniilor ei. Complexul de clădiri al mănăstirii a suferit multe modificări și adăugiri de-a lungul egumeniei maicii Harithéa. Au fost reparate din temelie și adăugate și alte corpuri de chilii. Au fost îmbunătățite și înfrumusețate naosul și sala pentru sinaxe. Au fost reconstruite ateliere, săli de mese, case de oaspeți și arhondaricul. A fost construit un paraclis închinat Sfântului Ioan Botezătorul. De asemenea, au fost transformate şi coridoarele interioare şi împodobite cu pardoseală de mozaic, lucrată cu măiestrie de maicile mănăstirii.

O inimă deschisă către fiecare “Hristos”

Însă, în afară de responsabilitatea pentru restaurarea și extinderea mănăstiri, stareța a purtat, vreme de treizeci și patru de ani, și crucea grea a îndrumării duhovnicești a maicilor.

 Cu o dragoste infinită, cu discernământ, smerenie și urmând întocmai tradiția patristică, a încercat să dea chip lui Hristos în inima fiecărei surori, lucru care, de astfel, cerea multă răbdare și îngăduință, pentru că fiecare om are un caracter și particularități aparte. Legat de acest aspect, maica stareță consemează în jurnalul ei: “Pentru a se alcătui și a creşte un organism duhovnicesc, se cere ca acela ce este răspunzător să plângă cu cei ce plâng și să se bucure cu cei ce se bucură. Să coboare la nivelul fiecărui frate sau soră și să aibă puterea să-l ridice din starea de cădere, cu multă dragoste, răbdare și îndemânare, punându-i în față ţelul și angajamentele pe care și le-a luat față de Iisus, Cel ce s-a răstignit pentru noi. Nu este deloc ușor, pentru că ne pun piedici trăsăturile sufleteşti moștenite și de cele mai multe ori capacitatea limitată de înţelegere, ceea ce amplifică egoismul, iubirea de sine, îndărătnicia și conduce la înstăpânirea mândriei”.

Astfel, fericita stareță Harithea, și-a lărgit atât de mult inima, încât să cuprindă și să acopere problemele, grijiile și slăbiciunile copiilor ei duhovnicești. În plus, prin carcterul ei, evita impunerea autoritară a canoanelor și încerca să-și sporească lucrarea, stârnind în surori mărimea de suflet și dragostea, oferindu-se pe sineşi ca pildă de urmat, atât în purtarea cea din afară, cât și în lucrarea duhovnicească cea lăuntrică.

Icoana sfântului Iraclid ce se găsește pe iconostasul naosului mănăstirii

În paralel cu grija îndrumării duhovnicești a obştii monahale, de multe ori împărtăşea nevoile materiale și duhovnicești, durerea și problemele fiecărui om care îi cerea ajutorul. Cu toate grijile și greutățile pe care le-a întâmpinat datorită diferitelor boli prin care a trecut de-a lungul timpului, ușa și inima ei au fost mereu deschise pentru fiecare “Hristos”, după cum îl numea pe orice om ce-i cerea ajutorul. Toți clericii, monahii și mirenii care au avut binecuvântarea să o cunoască, i-au purtat un mare respect, preţuire și dragoste, fiindcă în sufletul ei minunat se oglindeau dulce și simplu roadele Sfântului Duh. Deși a avut parte de multe suferințe de-a lungul vieții, vărsând râuri de lacrimi, întâmpinând multe greutăți și împotriviri din partea celor ce-o înconjurau, pe toate le-a înfruntat cu spiritul bărbătesc ce o caracteriza și cu puternicele rugăciuni pe care le săvârşea, izbândind să facă față oricărei situații dificile cu nădejdea neîncetată în Sfântul Duh.

Sfârșitul cuvios al stareței

Ultimii doi ani din viața pământească, stareța i-a petrecut imobilizată într-un cărucior, din pricina unei vătămări a coloanei vertebrale. Ultimul an a fost însă martiric, fiindcă s-au adăugat durerile insuportabile ale cancerului și numeroasele nopți nedormite, căci avea și insuficiență respiratorie. Și această încercare a trecut-o cu multă răbdare, docilitate, tăcere și rugăciune, fără văicăreli și plânsete, predându-ne astfel nouă, celor din mănăstire, ultima lecție. Pe data de 13 aprilie 2000, în Joia Canonului Mare, a adormit în Domnul cu sfârșit cuvios.

Cu o noapte înainte de adormirea ei, în timp ce maicile citeau la spital Canonul cel Mare, stareța rostea stihul “Miluiește-mă, Doamne, miluiește-mă”, iar mai apoi, în zori au auzit-o spunând “Întoarcă-se îndată ruşinaţi cei ce-mi grăiesc mie «Bine, bine!»” (Ps. 69:4). După ce s-a întors pe partea stângă, a strănutat de trei ori, a mai strănutat o dată mai puternic, după care a continuat: “Să se bucure şi să se veselească de Tine toţi cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeule, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: «Slăvit să fie Domnul!»” (Ps. 69:5).

Rugăciunea i-a fost mereu pe buze până în ultima clipă a vieții. Un exemplu de rugăciune către Mirele ceresc îl găsim însemnat în jurnalul ei: “Dumnezeul meu, Te rog eu, nevrednica Ta roabă, nu înceta să-mi dăruieşti mie, nevrednicei, ajutorul și harul Tău pe care le-am cunoscut îmbelşugat prin nemărginita-Ţi milă, arătându-mi bogată bunătatea Ta, ca să am puterea să-Ți port Crucea până la ultima răsuflare, să lucrez întru slava Ta și să fiu vrednică de chemarea la care am fost chemată. Fă-mă sfântă, Dumnezeul meu, şi cu trupul, și cu duhul. Nu mă părăsi din pricina păcatelor mele celor știute și neștiute. Nu mă trece cu vederea pe mine, sărmana, nenorocita şi deznădăjduita. Doamne, nu mă lăsa singură cu poftele mele, ci dă-Mi harul Tău,  care împreună cu mine să se ostenească şi cu mine să rămână până la sfârşit.

Dragul meu Iisus, Iubitul meu cel Preacurat, Preadulcele soț al sufletului meu, unica mea avere, bucuria veșnică a sufletului meu, preadulce desfătare a limbii mele, veselia de negrăit a sufletului meu, ajută-mă să port cu răbdare puţina osteneală pe care am luat-o asupră-mi de dragul Tău, căci Tu ești Dumnezeul milei și al milostivirilor și Ție slavă Îți aducem, Tatălui, şi Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Amin. Să avem binecuvântarea ei.