Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 29. „Mormânt mic Te primeşte”*

Ciprioţii au început să-l caute pe Sava prin toată insula, prin prăpăstii, prin munţi, prin pustietăţi, prin peşteri, dar cel dorit nu era de găsit nicăieri. Mare întristare i-a cuprins atunci pe toţi locuitorii insulei. Cu multă greutate sufereau nenorocirea. Cu adevărat, grea nenorocire socoteau toţi lipsa acestui om al lui Dumnezeu. Bănuiau că odată cu dispariţia lui se va abate asupra lor o oarecare urgie dumnezeiască. Prooroceau că-i vor ajunge noi rele, de vreme ce a dispărut o astfel de stâncă, un astfel de păzitor treaz al sufletelor şi al trupurilor.

Sava se apropia deja de Cetatea pe care de multă vreme dorea să o vadă. Dar nici pe mare nu au lipsit chinurile, ispitele şi primejdiile. Cu toate acestea, a ajuns cu bine şi a intrat în Ierusalimul minunat de atunci, dar şi de acum. Dorinţa de a ajunge aici a alinat asprimea călătoriei.

Mai întâi s-a apropiat de Mormântul Vieţii dând mai întâi, pe bună dreptate, cinste locurilor de închinare care covârşesc în slavă. Şi-a plecat genunchii, a atins pardoseala cu fruntea şi I-a vorbit cu lacrimi fierbinţi Stăpânului vieţii, ca şi cum Domnul S-ar fi aflat în acea clipă mort înaintea ochilor lui. Şi a început să-I spună:

„Stăpâne, această taină de aici este iconomia cea mai presus de fire şi de cuvânt săvârşită pentru noi cei nemulţumitori. Aceasta este bogăţia cea nouă şi neajunsă a bunătăţii Tale. Cu acestea ai răscumpărat firea omenească care s-a depărtat de Tine. Suliţă şi Cruce şi moarte, preţul de răscumpărare dat de Stăpânul vieţii şi al morţii pentru plata datoriei robului fugar, cel vrednic de mii de morţi şi chinuri.

Dar care este pricina acestei taine noi şi nespuse, Stăpâne? Pentru ce atâta dragoste covârşitoare şi fără măsură pentru noi cei nemulţumitori? Ce limbă va putea spune, ce minte va putea înţelege, chiar şi foarte puţin, aceste minuni mai presus de fire ale Tale? «Miraţi-vă de aceasta ceruri»[1] «şi pământul […] şi temeliile pământului cutremuraţi-vă»[2] de această străină minune! Nu-mi pot stăpâni nespusa dorire înflăcărată a inimii mele. Sunt cuprins cu totul de bucurie dumnezeiască şi parcă Te binevestesc pe Tine Cel înviat ucenicilor şi prietenilor Tăi”.

Preaslăvindu-L pe Domnul cu aceste cuvinte şi cu altele asemenea lor, marele bărbat I-a mulţumit şi pentru că l-a învrednicit să se desfăteze de vederea locurilor după care sufletul său dorise de multă vreme. În acelaşi timp uda cu şiroaie de lacrimi tot locul acela, îşi lovea capul de pardoseală şi săruta neîncetat lespezile şi toate cele care se aflau în jurul Mormântului Stăpânului.

Apoi a trecut cu aceeaşi râvnă şi negrăită bucurie şi pe la celelalte locuri de închinare pe unde au călcat preacuratele picioare ale Stăpânului, precum şi cele ale

Preacuratei Sale Maici şi ale Ucenicilor Lui. Aceste locuri binecuvântate s-au învrednicit să primească şi lucrarea celorlalte taine şi minuni ce s-au săvârşit acolo.

A fost cuprins de o nestăpânită dragoste duhovnicească, care l-a făcut să le îmbrăţişeze pe toate, şi pământul şi pietrele, ca şi cum ar fi îmbrăţişat înseşi picioarele Stăpânului. Toate din jurul său se făceau pricină de a-L iubi şi mai mult pe Domnul. Se asemăna cu acei îndrăgostiţi orbiţi de dragoste care, atunci când îi pierd pe cei iubiţi ai lor, obişnuiesc să le îmbrăţişeze hainele şi lucrurile şi să dovedească în acest chip dragostea lor.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 92-94.