Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 32. Lupta din peşteră

Unul dintre aceşti văzători de Dumnezeu este şi cel despre care povestim acum. În continuare, cuvântul nostru va dovedi mai limpede acest lucru.

Sava, care şi mai înainte trăia tot depărtat de oameni, dintr-odată s-a îndepărtat şi mai mult, deoarece se străduia să dobândească darul cel desăvârşit. Acest lucru era vădit pentru vrăjmaşul de obşte al neamului nostru, atât din cele pe care deja le izbutise viteazul, cât şi din cele pe care, mai presus de fire, le izbutea acum. De aceea vrăjmaşul a ridicat un război înfricoşător împotriva lui Sava. Dar ce fel de război era acesta? Balaurul cel înţelegător a intrat într-un balaur foarte mare şi înfricoşător la vedere. Folosindu-l ca pe un organ de luptă împotriva marelui bărbat, a intrat noaptea târziu în peşteră şi a început îndată lupta. Acum nu şi-a mai ascuns momeala cu vicleşug, cu înşelăciune sau cu dispreţuire, ca mai înainte în cazul cu femeia. Pe cine să înşele vicleanul? Sau cum ar fi putut năvăli în mintea sau în gândul lui, de vreme ce de mult fusese alungat de acolo? Sava era un cuptor aprins care îi alunga pe vrăjmaşi ca pe nişte ţânţari, ca pe nişte muşte, ca pe nişte insecte uşoare care zboară în văzduh.

Vrăjmaşul ştia foarte bine că are de-a face cu un „bărbat desăvârşit”, care ajunsese „la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos”[1]. Viteazul nevoitor era îmbrăcat apostoleşte cu toate armele Duhului Sfânt, ca să poată sta împotriva meşteşugirilor diavolului şi, totodată, să poată ţine piept singur, cu cuget bărbătesc, războiului împotriva începătoriilor şi stăpânirilor diavoleşti[2].

Dar starea sănătăţii lui trupeşti era cu desăvârşire potrivnică. Slăbise din pricina ostenelilor îndelungate şi a neîncetatei postiri. Aici a atacat vrăjmaşul, de vreme ce Sava ajunsese să nu se mai poată mişca, şi s-a năpustit asupra nevoitorului în acest chip, laş şi necinstit. Cum altfel să fie numit, de vreme ce, asemenea acelor ostaşi fricoşi care nu se pot împotrivi făţiş într-o luptă, observă partea slabă a oştirii duşmanului şi atacă acolo? Întocmai cum face o armată care încetează lupta şi se retrage, ca după puţin timp să atace cu viclenie; sau, mai degrabă, ca să mă exprim mai bine, ca acele muşte care nu pot înţepa mădularele sănătoase, şi de aceea se năpustesc asupra rănilor.

Aşadar, acel şarpe simţit a intrat în peşteră, aşa cum am spus, îndemnat de şarpele cel înţelegător. Mai întâi a făcut prin nălucire să se clatine peştera cu zgomot mare şi cu un neobişnuit vuiet. A luat apoi o înfăţişare înfricoşătoare, de o mărime fără seamăn, ca neghiobul să-l înspăimânte pe viteazul leu cu neputincioase sperietori de copii.

Dar preaînţeleptul, nesocotind acestea, s-a încăierat cu cel ascuns luând ca armă sfânta rugăciune şi stând neînfricat, cu sufletul şi cu trupul înălţate către Dumnezeu. Atunci acel ticălos, turbând de mânie, l-a lovit pe Sava peste spate cu coada, după ce mai înainte o încordase ca să o folosească împotriva lui ca pe un ciomag tare de fier.

Cât de minunate sunt judecăţile lui Dumnezeu! Cu ele ne îndrumă viaţa noastră. De aceea, de multe ori, îl lasă pe cel drept în mâinile celor nedrepţi[3], ca să fie încercat mai mult şi să se arate mai strălucit la sfârşitul luptei şi astfel să devină celorlalţi pildă de răbdare.

Dar Sava, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, s-a adâncit şi mai mult în rugăciunea sa stăruitoare. Nici măcar nu s-a întors să-l privească, ci doar cânta încet acele cuvinte profetice: „Când se vor apropia de mine cei ce îmi fac rău ca să mănânce cărnurile mele[4], eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa”[5]. Balaurul, ca un ieşit din minţi, l-a lovit de două-trei ori încă şi mai tare, doborându-l la pământ pe nevoitor. Mai bine zis, trupul a căzut şi zăcea la pământ potrivit firii sale, căci de fapt mintea sa s-a înălţat încă şi mai sus, fără să sufere nimic din pricina relei pătimirii trupeşti.

Vrăjmaşul, deznădăjduindu-se de cele petrecute, a schimbat pentru încă o dată tactica. Scopul lui era ca prin înfricoşare să-l silească pe Sava să iasă din peşteră, să-l împiedice să-şi continue viaţa isihastă şi chiar să bage patima fricii în cel cu neputinţă de atins şi nepătimaş. Dar nici de data aceasta nu a izbutit. De aceea, aşa cum zăcea întins pe pământ, balaurul l-a lovit şi l-a rănit şi mai mult. Voia să-i vatăme şi să-i zdrobească cu totul trupul, de vreme ce nu avea stăpânire să-i ia viaţa, deşi mult ar fi voit să facă şi aceasta. Dar o astfel de stăpânire nu are nici măcar asupra porcilor, precum am auzit în Evanghelie[6].

Atunci şi Sava a îndreptat numai împotriva şarpelui, la momentul potrivit, arma firească pe care i-o dăduse Dumnezeu, adică mânia. Cu aceasta l-a rănit de moarte, folosind împotriva lui înfricoşătorul nume al Domnului. Şi astfel, pe acel neruşinat prigonitor al său l-a preschimbat îndată într-un fugar fricos. Văzându-l că o ia la fugă, Sava i-a spus:

– Balaure înţelegător şi luptătorule împotriva neamului nostru, de ce îi tiranizezi cu atâta invidie pe oameni? De ce lupţi cu atâta mânie împotriva făpturii lui Dumnezeu? De ce caşti gura voind să înghiţi[7] dintr-odată toată zidirea, dacă ar fi cu putinţă, şi să o arunci în adâncul uitării[8]? Ce vrei de la mine, robul lui Hristos, care nu doresc să am nici o părtăşie cu tine? Sau, mai degrabă, ce mai vrei de la neamul creştinesc, pe care Însuşi Stăpânul de obşte l-a slobozit din tirania ta şi l-a pecetluit cu Sângele Său, ca şi cu o pecete împărătească? Nu ai priceput, slugă vicleană[9] şi răzvrătită, că s-a desfiinţat tirania ta? Nu au fost zdrobite puterea şi stăpânirea ta de Cruce, de suliţă şi de Patima cea de bunăvoie a Celui fără de patimă? Nu ne-a dăruit şi nouă stăpânire „să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”[10]? De ce nu crezi în cele hotărâte de Stăpânul nostru şi te apuci să faci ceea ce nu  stă sub stăpânirea ta? De ce ridici asupra noastră mâna ta cea luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi te oşteşti cu îndrăzneală împotriva poruncilor împărăteşti? Să ştii bine că eu mă supun de multă vreme numai poruncilor dumnezeieşti, aşa cum singur ai putut să-ţi dai seama! De aceea, cu toată mânia, în viaţa şi în petrecerea mea, simţitor şi gânditor „peste aspidă şi vasilisc voi păşi şi voi călca peste leu şi peste balaur[11], în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oştirilor lui Israil[12]”.

Nu a sfârşit bine cuvintele sale, că îndată a dispărut balaurul cel văzut împreună cu cel care l-a pornit împotriva lui Sava, ca şi cum ar fi fost izgoniţi de un trăsnet înfricoşător. Era o privelişte cu adevărat slăvită şi minunată. Un om căzut la pământ, nu numai gol şi neînarmat, ci şi pe jumătate mort din pricina multelor răni trupeşti, doar şoptind câteva cuvinte, un fugar ruşinat l-a dovedit a fi pe cel care se fălea că va nimici pământul şi marea.

De aceea, biruitorul s-a învrednicit să primească de sus noi cununi, cu neasemănare mai frumoase decât cele de mai înainte. Sau mai degrabă primeşte deja, ca răsplată, însăşi îndumnezeirea firii omeneşti, arvuna moştenirii viitoare, ca să vorbim în limbajul de Dumnezeu purtătorilor Părinţilor noştri, taina cea străină şi roada minunată a iconomiei Stăpânului. Aceasta este numită de către Scriptură şi Împărăţia Cerurilor, şi înfiere, şi

 altele asemenea. Iar ea nu este răsplată a ostenelilor, ci, aşa cum spun Părinţii, dovadă a mărinimiei şi a dărniciei Stăpânului.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 100-105.