Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 33. Vedenia dumnezeiască

Luaţi aminte acum, vă rog, la cuvintele mele, pentru că în această clipă intru în norul tainelor stăpâneşti şi mă ating de ele. Nu există nici o primejdie, nici chiar vreo bănuială că nu vom putea izbuti cele propuse, de vreme ce însuşi Sava le-a văzut, le-a „pătimit” în chip de negrăit şi ni le-a povestit în amănunte. Iar noi, nu numai că le-am auzit, ci le-am şi „pătimit” într-un oarecare chip prin tăria şi sinceritatea credinţei izvorâtă din inimă. Şi în felul acesta suntem în stare să legăm lesne tainele cele noi de cele vechi. Prin urmare, putem arăta în această împrejurare potrivită toate cele spuse de Sfinţii Părinţi şi legiuitorii noştri cu privire la subiectul acesta, ca să ne folosim cu toţii. Din păcate, noi înşine nu avem nici o experienţă în aceasta, nici nu ne-am învrednicit, din pricina necurăţiei noastre sufleteşti, să „pătimim” acea fericită şi negrăită dorire, aşa cum au făcut-o acei preafericiţi. Dacă există undeva vreo fiară necredincioasă şi iubitoare de ceartă, să fugă departe, pentru că altfel va fi omorâtă cu praştia mustrărilor adevărului[1].

Era cam a doua strajă din noapte[2], precum mi se pare. Acel prieten al întunericului, aşa cum am spus, noaptea s-a arătat şi tot noaptea a dispărut, alungat cu puterea şi cu cuvântul lui Dumnezeu. Iar viteazul nevoitor a rămas zăcând la pământ, cu trupul plin de răni. Nu se putea ridica cu nici un chip. Era şi aceasta o dovadă a mâniei turbate şi a lipsei de bărbăţie a potrivnicului fugar. Cu toate acestea Sava avea ochii şi mintea ridicate spre Cer. Deodată a văzut cum s-a deschis cerul – în acea clipă locul unde se afla Sava a devenit neacoperit – şi o lumină nespusă şi îmbelşugată, de o strălucire puternică, a început să se reverse şi să coboare spre pământ. Îndată toată peştera s-a umplut de lumină. Apoi, această lumină i-a luminat ochii marelui bărbat, ca să-l pregătească prin acestea pentru lucruri mai înalte şi mai mari. (Teologii Duhului ar considera acele lumini puteri îngereşti, care îi luminează pe cei vrednici de vederea unora ca acestea).

În cele din urmă, devine, împreună cu Petru şi cu Fiii Tunetului[3], ce urcaseră altădată pe Muntele Taborului împreună cu Hristos, părtaş mai presus de fire al marii şi celei dintâi[4] Lumini Care „luminează pe tot omul care vine în lume”[5]. Numai că el nu cade „cu faţa la pământ”[6], ca aceia, din pricina tăriei şi a strălucirii celei mai presus de fire ce izvora de acolo. Ci, căzut fiind la pământ şi cu lucrarea firească a simţurilor pierdută aproape în întregime, este prefăcut cu totul de frumuseţea slavei şi a desfătării Luminii ce s-a arătat în chip de nespus şi este preschimbat cu schimbarea cea minunată a dreptei Celui Preaînalt[7].

Ce taină şi minune străină! A fost învrednicit să vadă, în trup fiind, împreună cu Îngerii „cele pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”[8]. Tocmai aceasta ne învaţă Damaschin Teologul despre acei Ucenici ai Cuvântului[9]. Ucenicii au căzut şi ei cu faţa la pământ, fie din pricina luminii îmbelşugate şi puternice, fie din pricina uimirii provocate de glasul părintesc care mărturisea de sus, fie din pricina amândurora. Aşadar, mai întâi încetează orice simţ firesc pentru a putea vedea, în Duh, cele mai presus de simţire şi de înţelegere. Aşa cum zice evanghelistul, „deşteptându-se” după acel somn greu şi din nemişcarea simţurilor – fiindcă spune că „erau îngreuiaţi de somn” – „au văzut slava Lui”[10], care covârşeşte toată mintea. Odată cu aceasta ochii lor s-au preschimbat în Duhul pentru a vedea cele dumnezeieşti. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”[11], spune acelaşi Cuvântător de Dumnezeu. Iar ceea ce a văzut, a văzut-o în Duhul[12].

„Deşteptându-se”, aşadar, şi Sava, ca să folosim iarăşi acelaşi cuvânt, a văzut mai presus de fire şi în parte, taina veacului viitor, aşa cum spune Sfântul Atanasie cel Mare. L-a văzut pe preadulcele Iisus strălucind cu o frumuseţe nespusă şi cu dulcea lumină a slavei Sale dumnezeieşti, care ieşea din sfântul Său Trup cel luat din Maria, aşa cum spune acelaşi Teolog[13]. A văzut taina cu acei ochi mai presus de fire, pe care puterea creatoare a Duhului i-a preschimbat în ochi vrednici, ca să poată vedea arătarea Cuvântului. Cu astfel de ochi a văzut cele ce nu pot fi văzute de ochii fireşti şi nu pot ajunge la inimile oamenilor.

Acestea le văd cei vrednici, nu numai în veacul viitor, ci şi în cel de acum, aşa cum spune marele văzător al celor mai mari taine şi mistagogul Dionisie[14]. Acelaşi teolog întăreşte zicând că atunci când vom deveni nestricăcioşi şi nemuritori şi vom ajunge la fericitul sfârşit, „pururea cu Domnul vom fi”[15], după cum spune Apostolul. Atunci vom deveni văzători deplini ai arătării Lui prin contemplaţii curate, iar lumina Lui ne va străluci cu revărsările ei îmbelşugate, aşa cum s-a întâmplat Ucenicilor la acea dumnezeiască Schimbare la Faţă[16].

De asemenea şi Sfântul Ştefan, stând înaintea sinedriului iudaic ucigaş, şi-a ridicat ochii la cer şi L-a văzut pe Domnul[17]. Hristos S-a arătat în munte în chip de fulger şi vasului alegerii[18] – după purtătorul de Dumnezeu Damaschin –, ca să-i întunece ochii lui trupeşti din pricina nedesăvârşirii şi să-i înţelepţească sufletul spre cinstirea de Dumnezeu[19]. La fel şi Sfântul Antonie[20] împreună cu Sfântul Macarie[21] şi cu toţi cei de o măsură cu ei, potrivit dumnezeieştilor cuvinte, s-au curăţit mai întâi pe ei înşişi şi apoi L-au văzut pe Domnul. „Fericiţi cei curaţi cu inima”, spune Scriptura, „că aceia vor vedea pe Dumnezeu”[22]. Se înţelege că nu vor vedea fiinţa lui Dumnezeu, oricare ar fie ea, deoarece „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”[23]. Iar în altă parte scrie: „Că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască”[24]. Aşadar, văzătorii de Dumnezeu nu văd firea lui Dumnezeu, ci fireasca Lui slavă şi Dumnezeire[25], desfătarea cetelor şi a puterilor îngereşti, Împărăţia lui Dumnezeu ce va să fie. Şi precum spune Sfântul Vasile cel Mare, toţi cei care s-au suit împreună cu Hristos pe Muntele Tabor, s-au învrednicit să vadă o asemănare a Împărăţiei ce va să fie[26]. La fel o vede şi cel care s-a învrednicit să se desfăteze de aceeaşi vedere ca a acelora, aşa cum am spus mai sus.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 106-111.