Biblia pentru copii – Potopul şi corabia lui Noe
22 April 2013
Este o seară de toamnă târzie.
Deodată se dezlănţuie o furtună. Ploaie şi vânt. Un vânt nebun şi hoţ care se luptă să dezrădăcineze măslinii şi să le fure roadele. Măslinele sunt risipite încoace şi încolo prin ploaie. Le ia apa şi le duce, le duce împreună cu nisipul şi cu pietrişul desprins din drum şi cu frunzele. Pe cele care rămân în urmă le acoperă nămolul, care le este aşternut şi acoperământ. Iar ca pernă au pietricelele.
Şi în cele din urmă ploaia se opreşte. Norii fac loc soarelui. Dar ce se vede când răsare soarele? Un prăpăd!
– Ah! Ah! suspină oamenii. Plâng după recolta lor pierdută. Măslinele! Mâncarea lor va fi fără ulei. Şi noaptea, în casă nu se va aprinde nici un opaiţ.
Noe caută cu mâinile prin nămolul de sub măslini. Caută măslinele care au rămas. Umple un coş. Apoi pe al doilea. Şi pe al treilea. Îl slavosloveşte pe Dumnezeu. Copiii şi nurorile lui nu vor rămâne fără hrană, şi nici opaiţul fără ulei. Va lumina nopţile.
Dar vecinul său?
Coşurile lui sunt goale. Nu a găsit nici măcar o măslină să o adune.
– Blestem! strigă. Blestem!
Noe îl compătimeşte. Îi dă puţine dintr‑ale lui.
Dar acesta nu le primeşte. El le vrea pe toate. Spune că toate sunt ale lui şi că din măslinii lui le‑a luat vântul. Din ţarina lui le‑a luat apa şi le‑a împrăştiat. Îi vorbeşte urât lui Noe.
– Sunt ale mele! Ale mele! Auzi? îl apucă de haină şi îl zgâlţâie. De la mine le‑a furat apa! De la mine au venit la tine!
Îl înjură şi loveşte cu piciorul în coşurile pline. Măslinele se risipesc prin nămol. Şi Noe? Nu scoate nici un cuvânt.
Se întoarce acasă întristat şi obosit, cu coşurile goale. Cade în genunchi şi începe să se roage. Nu cumva are dreptate vecinul? Se roagă lui Dumnezeu să‑i spună.
Şi în timp ce este adâncit în rugăciune şi preocupat de întrebarea cine are dreptate şi cine nu, încăperea se umple de lumină. Noe deschide ochii. Vrea să se încredinţeze că nu visează.
Această îndoială este risipită de glasul lui Dumnezeu:
– Mă auzi, Noe?
Noe tremură.
– Da, Doamne! îndrăzneşte să îngaime. Te aud.
Glasul lui Dumnezeu umple încăperea. Îi descoperă cele ce urmează să se întâmple. Revărsări de ape, catastrofe. Dar să nu se neliniştească. El nu va păţi nimic, pentru că este drept şi iubeşte spinul aşa cum iubeşte şi floarea. El iubeşte păsările, animalele, oamenii, buni şi răi, fără deosebire. Pentru aceasta se va mântui. Ca să nu piară dragostea, ca să nu se pustiască lumea. Să nu rămână fără dragoste şi să se distrugă. Şi urmaşii lui se vor înmulţi atât de mult, încât vor umple o întreagă cetate.
Aşadar, Dumnezeu îl sfătuieşte să facă o corabie, un vapor uriaş. Să îl dea cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară ca să nu intre apă şi să îl împartă în mici încăperi.
Apoi să facă cuşti pentru păsări şi animale. Aceasta a fost porunca lui Dumnezeu, să închidă în corabie câte o pereche din fiecare specie.
Şi Noe aşează separat carnivorele de ierbivore, ca să nu se mănânce între ele. Le face şi provizii de hrană de care vor avea nevoie cât timp vor sta închise.
Dar nu uită nici de trebuinţele familiei sale care este deja în corabie. Pentru toate se îngrijeşte Noe, aşa cum l‑a povăţuit Dumnezeu.
El intră ultimul în corabie şi închide uşile. Este timpul să‑L slavoslovească pe Dumnezeu. Îşi încredinţează viaţa lor iubirii Sale de oameni.
Între timp a început să plouă. La început încetişor, apoi mai tare. Noe şi ai săi sunt adânciţi în rugăciune. Glasurile animalelor şi ale păsărilor îi amintesc că este vremea să mănânce.
Câte zile au trecut? Câte nopţi? Noe nu le numără, dar trebuie să fie multe. Hrana se împuţinează. Fiii lui se neliniştesc:
– Ce se va întâmpla cu noi dacă se vor termina proviziile?
Noe îi linişteşte:
– Mare este Dumnezeu! Mare este şi dragostea Lui! Nu ne va lăsa să pierim.
Trag cu urechea, dar ploaia nu se mai aude. Încep să salte de bucurie. În sfârşit vor ieşi din corabie. Atâtea zile închişi! Ajunge!
Dar Noe nu se grăbeşte să deschidă uşile. Mai întâi dă drumul unui corb.
Trec câteva ore. Copiii îşi pierd răbdarea. Oare se va întoarce corbul?
– Dacă nu va găsi unde să se adăpostească, se va întoarce, răspunde cu înţelepciune tatăl lor.
Şi corbul se întoarce. E semn că pământul este încă acoperit de apă.
După aceea Noe dă drumul unui porumbel. Porumbelul se întoarce îndată. Se vede că nu a găsit vreo ramură pe care să se aşeze.
Mai trec câteva zile şi hrana se termină.
– Vom suferi de foame, murmură fiii săi.
Noe se roagă, nu îi aude. El are încredere în Dumnezeu. Totuşi numără pâinile. Face socoteala câtă hrană mai are pentru animale. Dacă ar mânca mai puţin… Ei, n‑o să moară! Dă drumul din nou porumbelului.
Toţi sunt îngrijoraţi. Oare se va întoarce sau nu?
Trece destul de multă vreme.
Animalele încep să facă gălăgie. Este vremea să le dea să mănânce. Şi iată porumbelul! Se întoarce cu o rămurică de măslin în cioc.
Toţi se bucură: fiii, nurorile şi soţia lui. Dar Noe nu se grăbeşte să deschidă corabia ca să iasă. Slobozeşte iarăşi corbul care, de această dată nu se mai întoarce.
– A găsit mâncare, zice Noe. A găsit şi stâncă să se adăpostească.
Se bucură şi Noe. Se apucă să împartă ultima provizie de hrană, ultima pâine.
Nu mai are nimic altceva de împărţit. Nici porumbelul căruia i‑a dat drumul nu s‑a mai întors. Noe deschide corabia şi slobozeşte animalele. Mai întâi pe cele carnivore, apoi şi pe celelalte. Odată cu ele iese şi el.
– Dumnezeule! strigă.
Începe o nouă zi. O fâşie de lumină multicoloră uneşte cerul cu pământul. Este curcubeul. Iar în faţă se înalţă un soare frumos, roşu‑auriu.
***
Sursa: Zoe Kanava, Biblia pentru copii, Editura Evanghelismos 2008. Toate drepturile rezervate Editurii Evanghelismos. Preluarea interzisă. 
