Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 39. Cei doi arabi

În vreme ce Sava umbla prin pustie având acea înfăţişare neobişnuită, ispititorul a ridicat împotriva lui doi arabi. Când l-au întâlnit, au aruncat asupra lui o vină cu totul ciudată şi neghioabă, cum că ar fi păzitorul unei oarecare comori pe care creştinii o îngropaseră undeva pe acolo cu mulţi ani înainte. Li s-a născut această bănuială deoarece creştinii fuseseră odinioară stăpâni ai acelui loc. I-au cerut să le arate neîntârziat locul unde se afla ascunsă comoara.

O astfel de învinuire era, fără îndoială, o uneltire a vicleanului care voia să-i dea război. Însă Sava, ca de obicei, nu a vorbit deloc. Atunci arabii, fără să stea mult pe gânduri, l-au snopit în bătaie pricinuindu-i răni multe şi grele. Satana aprinsese în ei o mânie barbară, mult mai arzătoare decât acel cuptor haldeean[1].

Apoi acei barbari, crezând că murise, l-au luat şi l-au aruncat într-o groapă din apropiere. Dar temându-se ca nu cumva el să-şi revină – căci mai avea puţină suflare de viaţă în el – şi să meargă apoi la mai-marele neamului lor ca să-i pârască (pentru că dintru început stăpânitorii neamului aceluia aveau legături prieteneşti cu neamul romeilor – creştinilor – pentru mai multe pricini) şi să cadă astfel în mare primejdie, uneltele vicleanului, cuprinse de multă frică, au vrut să tămăduiască răul cu rău în cel mai neruşinat şi mai nebunesc chip. Şi astfel, fără vreo pricină întemeiată, au hotărât să-l ucidă pe cel nevinovat, ca să se slobozească pentru totdeauna de frica ce-i cuprinsese.

Fără îndoială că ar fi dus la bun sfârşit hotărârea lor neruşinată, dacă nu i-ar fi împiedicat îndată Dumnezeu Care, cu iubire de oameni, Se îngrijeşte de mântuirea noastră. Unul dintre călăi a ridicat sabia ca să-i taie capul lui Sava care trăgea să moară. Dar cât de minunată este dreptatea dumnezeiască! Îndată mâna lui s-a uscat şi a înţepenit rămânând întinsă în aer împreună cu sabia, pedepsită pe măsura nesăbuitei ei îndrăzneli.

Acest fapt l-a cutremurat pe al doilea arab şi l-a făcut să o ia la fugă, nădăjduind să scape de pedeapsă. Însă cel pedepsit îndată s-a înţelepţit şi a arătat mare căinţă. Se tânguia pentru neaşteptata lui nenorocire, vărsând lacrimi fierbinţi. Dar ce a făcut acel suflet iubitor de oameni, cu adevărat următor al lui Hristos şi milostiv? Când şi-a dat seama ce i s-a întâmplat călăului, i s-a făcut milă de el pentru nenorocirea ce se abătuse asupra lui. Şi-a întors, aşadar, privirea spre Cer, şi-a ridicat puţin mâinile spre Dumnezeu – nu le-a putut întinde mult din pricina rănilor – şi îndată mâna cea înţepenită a devenit sănătoasă ca şi mai înainte. Cel care mai înainte fusese fără nici o nădejde, acum s-a vindecat mai repede decât se aştepta. Apoi a plecat.

Atunci s-a arătat iarăşi înaintea celui ce zăcea acel dulce ajutător, Îngerul cel strălucitor al lui Dumnezeu. L-a apucat cu bucurie pe Sava de mână, l-a ridicat şi l-a umplut din nou de har, ca şi mai înainte. Pentru încă o dată i-a dăruit sănătatea trupului, veselia sufletului, luminarea şi însufleţirea amândurora către cele cereşti.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 122-124