Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 46. Ascultător la Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător

Trei ani întregi a locuit îngerul pământesc în acea peşteră, nevoindu-se în minunata petrecere îngerească. Răpit în extaz, cu totul rupt de cele prezente şi cu desăvârşire schimbat şi îndumnezeit, pricinuia uimire chiar şi firilor imateriale din jurul lui Dumnezeu.

De aceasta şi-a dat seama şi el însuşi. A văzut cum se făcea părtaş, după Har, la tot ceea ce poate cuprinde un om şi cum se împodobea pe zi ce trece cu tot felul de virtuţi. „Nimeni nu poate trece mai departe de Gadira”[1], se spune. De aceea a meşteşugit şi s-a gândit să pună în lucrare ceva cu adevărat minunat şi vrednic de Dumnezeu. Îmi este cu neputinţă să aflu dacă altcineva dintre cei care au ajuns la această minunată virtute a izbutit un astfel de lucru. Ceea ce pot spune cu siguranţă este că şi numai aceasta e de ajuns pentru a ne putea da seama de urcuşul bărbatului pe culmea virtuţii şi de a-l arăta cu adevărat minunat pentru contemporani şi pentru urmaşi.

Cunoştea foarte bine trebuinţa şi însemnătatea smeritei cugetări. Ştia că această virtute este mai necesară decât oricare alta în toată petrecerea cea după Dumnezeu. Cineva dintre înţelepţii noştri a spus că smerita cugetare seamănă cu mortarul care leagă şi întăreşte tot materialul virtuţilor, care sunt ca nişte pietre mai mari sau mai mici, ca astfel să fie ridicată casa sufletului[2]. Această virtute este nu numai foarte folositoare celor care au ajuns în vârful desăvârşirii celei după Dumnezeu, ci chiar trebuincioasă atunci când se măresc vistieriile, căci îi nimiceşte pe tâlharii şi pe fiarele care pândesc să fure comoara.

De aceea Sava, deşi de multă vreme se însoţise cu ea pe viaţă, acum iarăşi, ca şi cum ar pune un nou început, se predă cu totul în mâinile ei. Pentru puţină vreme a lăsat orice altceva, ca să spun aşa, sau mai degrabă i-a încredinţat ei totul şi a luat-o din nou cu sine ca pe o vistierie pecetluită, care poartă în ea, fără să exagerăm, toată mulţimea bunătăţilor. Vorbea de unul singur şi-şi spunea sieşi acele cuvinte dumnezeieşti: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”[3]. Şi: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”[4]. Şi adăuga: „Prin Har sunteţi mântuiţii îndreptându-se în dar prin Harul Lui”[6]. Deoarece, aşa cum spune Isaia: „Ca o cârpă lepădată este toată dreptatea noastră”[7] înaintea lui Dumnezeu.

Aşadar, Sava a plecat din acel loc şi s-a îndreptat spre una din mănăstirile de obşte de lângă Iordan, care era cinstită cu numele marelui Botezător şi Înaintemergător. Acolo, cu multă smerenie, l-a rugat pe mai-marele mănăstirii să-l primească în obşte frate ascultător, ca şi pe ceilalţi fraţi, şi să-l folosească la orice nevoie a mănăstirii, aşa cum se obişnuieşte în vieţile de obşte.

Dar monahii aceia, de îndată ce l-au văzut pe Sava, au crezut că Dumnezeu l-a trimis să-i cerceteze şi să-i înveţe. Credeau că scopul venirii lui era să folosească mănăstirea, chiar şi numai cu prezenţa sa, fiind un bărbat atât de vestit. De aceea, cu multă uimire şi bucurie pentru acest lucru neaşteptat, s-au adunat în grabă cu toţi în jurul lui. Îl înconjurau din toate părţile, cădeau la picioarele lui, îi sărutau mâinile, îşi ştergeau feţele cu zdrenţele lui ca şi cum ar fi fost nişte lucruri sfinţite.

În cele din urmă au aflat şi scopul venirii lui: Sava cel vestit pe pământ şi pe mare pentru izbânzile lui ascetice, marea vistierie a harismelor Duhului, venise să se facă ucenic al lor. Doreşte să fie primit în rânduiala începătorilor şi cere cu multă râvnă acest lucru de la egumen şi de la toată obştea. Prin tot felul de semne şi gesturi încearcă să-i convingă să-l primească. Cade în genunchi, se rostogoleşte la picioarele părinţilor şi le sărută cu o nespusă smerenie.

Ca trăsniţi, aproape fără glas, fraţii se uitau unul la altul din cale afară de uimiţi de acel fapt neobişnuit.

Apoi au început să-i spună:

– Cum este cu putinţă una ca asta, înţelepte şi preacinstite Părinte? Este ceva potrivnic firii lucrurilor. Tu eşti un dascăl desăvârşit, de vreme ce ai primit ca un alt Moise slovele acestei legi duhovniceşti „nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii”, care nu au fost scrise cu cerneală, ci cu Darul lui Dumnezeu[8]. Cum vei putea fi numit tu ucenic şi slujitor al acelora care au trebuinţă să fie ajutaţi şi să înveţe de la desăvârşirea ta? Aceasta este cu neputinţă. Nu se poate. Mai degrabă noi îţi vom deveni slujitori şi ucenici, socotind lege dumnezeiască orice poruncă a ta. Fără îndoială, pentru aceasta ai primit dumnezeiasca poruncă de a veni la noi, nevrednicii.

Dar Sfântul stăruia încă şi mai mult în părerea sa, arătând în tot chipul că este cel mai de pe urmă, nevrednic chiar să se numere şi să se închinovieze împreună cu ei. Le arăta prin semne că, orice s-ar întâmpla, el nu-şi va schimba părerea.

În cele din urmă monahii au fost convinşi şi au consimţit la aceasta împotriva voinţei lor. Au considerat că şi lucrul acesta este un fel de ascultare faţă de el, adică să urmeze fără şovăială hotărârea sa. De aceea l-au primit în obşte şi îndată i-au dat şi o ascultare. Fără îndoială că şi Sava îşi dorea aceasta. I-au încredinţat îngrijirea bisericii.

Sursa: Sfântul Filothei Kokkinos, Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul cel nebun pentru Hristos, traducere din limba greacă de  ieroschimonah Ştefan Nuţescu (Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2011, pp. 147-151