Viaţa Sfântului Sava Vatopedinul – 49. Învierea
9 May 2013Sava mergea însoţit de astfel de cinstiri şi alai, dar nu scotea nici un cuvânt, nu spunea nimănui nimic. Mergea pe jos, ca întotdeauna, ca să se închine la Sfintele Locuri cu obişnuita râvnă şi dragoste pe care le avea pentru ele. Toţi cei care erau de faţă au rămas uimiţi de evlavia şi de căldura lui sufletească. Îl urmau mulţi oameni, care se închinau şi ei fără să plătească. De această îngăduinţă au avut parte deoarece păzitorii locurilor sfinte îl cinsteau şi-l iubeau pe Sava şi, datorită lui, îi lăsau şi pe ceilalţi să intre slobod.
Apoi a ieşit din Ierusalim. Acolo şi-a luat rămas bun de la fraţii şi împreună-nevoitorii săi, care plângeau nemângâiaţi pentru că aveau să se lipsească de el. După ce s-au despărţit, Sava s-a îndreptat în grabă spre Damasc şi spre Antiohia Siriei.
Pe drum a întâlnit o femeie de credinţă ortodoxă. Cu siguranţă că acea femeie alerga la el mânată de faima lui. Îşi ducea în braţe fiul mort. Înfricoşătoare privelişte! Nefericita a pus îndată trupul neînsufleţit la picioarele lui Sava şi l-a oprit din călătoria sa. Apoi a început să-şi smulgă părul, să se zgârie pe faţă şi să se jelească nemângâiată, bocind şi plângând. Prin cuvinte, întrerupte de hohote de plâns, îl ruga pe Sfânt să-i fie milă de ea. Şi-a ridicat ochii spre cer şi cu mare tânguire L-a chemat drept martor pe Stăpânul Hristos, Care le vede pe toate. Apoi s-a jurat că nu-l va părăsi pe Sava până nu i-l va da viu pe preaiubitul ei fiu.
Dar ce a făcut atunci acel suflet plin de milă şi de dragoste? Deşi nu făcuse vreodată astfel de minuni datorită smereniei sale, acum însă s-a lăsat înduplecat de durerea acelei mame vrednice de plâns. I s-a făcut milă de copilul care plecase în chip jalnic din această viaţă încă din pruncie şi, apucând mâna copilului mort, şi-a ridicat ochii spre cer. Atunci – o, minunile Tale, Hristoase Dumnezeule! – copilul a înviat îndată şi l-a dat viu, zâmbitor şi voios mamei sale, ca şi cum s-ar fi deşteptat lin dintr-un somn dulce.
Atunci acea femeie, fiind mai degrabă iubitoare de Dumnezeu decât iubitoare de fiu, precum se vede, şi-a lăsat acolo, ca o altă samarineancă, nu vasul[1], ci pe scumpul ei copil care înviase din morţi şi mergând a propovăduit marea minune vecinilor şi compatrioţilor ei, voind să-i aducă pe toţi la Sfânt.
Dar Sava a înţeles aceasta şi, voind să scape cu orice preţ de slava pricinuită de minune, l-a lăsat acolo pe copil şi a plecat în grabă, cum era şi firesc, abătându-se puţin din drumul său, ca să scape de cei ce-l căutau.
Deşi noi nu am fost martorii acestei mari minuni, deoarece drumul până acolo este foarte lung şi pe făcătorul de minuni Sava nu-l aveam lângă noi ca să ne iniţieze în această taină, aşa cum a făcut cu celelalte, nişte oameni buni însă, care ştiau să cinstească virtutea şi adevărul, ne-au povestit-o. Şi nu ne-au spus doar atât, ci ne-au mai povestit încă multe alte minuni săvârşite de Sfânt atât în viaţă, cât şi după adormirea sa. Ei mai spuneau că Sava, pe lângă aceasta, a mai săvârşit o altă înviere din morţi. Cred că nimeni nu se îndoieşte de toate acestea, deoarece şi ele intră în alcătuirea acestei minunate istorisiri şi au legătură atât cu cele de dinainte, cât şi cu cele care urmează. Iar dacă vom cerceta cu luare aminte, vom vedea că faptele cele mai înalte şi desăvârşite au fost arătate deja.
Calea dragostei, spune gura marelui Pavel, este calea care întrece cu neasemănare orice harismă a Duhului[2]. Dumnezeu este dragoste[3], după cum spune desăvârşitul mistagog şi tăinuitor al ei, Cuvântătorul de Dumnezeu care s-a rezemat pe pieptul Domnului. De aceea Legea şi Proorocii atârnă de această poruncă321, care este prima şi cea mai mare dintre toate. Sfântul Sava ne-a arătat cum trebuie lucrată această virtute în chip desăvârşit, cum de altfel au făcut şi toţi ceilalţi, atât cei din vechime, cât şi cei din vremea de acum, care sunt cinstiţi pentru împlinirea ei. Sunt încredinţat că nimeni dintre cei care îl cunosc bine nu va cugeta altfel. Tocmai din această pricină s-a făcut, în chip nemijlocit, părtaş al acelei vederi a lui Dumnezeu, alăturându-se celor fără de trup, deşi era în trup, ca un prieten şi casnic al lui Dumnezeu. Prin urmare, cum să nu se facă părtaş şi la acest mare dar de a învia morţii? Aşa cum am arătat, cu toate că aceste fapte sunt mari şi minunate, totuşi vederile de Dumnezeu pe care le-a avut Sfântul le depăşesc. Cred că ceea ce am spus nu a fost lipsit de însemnătate, nici fără scop.
