Biserica Ortodoxă după Cel dintâi Război Mondial

Dispariția aproape completă a creștinătății din Asia Mică, reorganizarea Bisericilor Ortodoxe din Balcani, tragedia Revoluției Ruse și diaspora ortodoxă din Occident au schimbat întreaga structură a lumii ortodoxe.

Revoluția Rusă și perioada sovietică

Biserica Rusă a fos mai bine pregătită să înfrunte tulburările Revoluției. Proiecte de reformă fuseseră în pregătire încă din 1905, iar majoritatea clerului nu se simțea foarte atașat față de vechiul regim, care refuzase Bisericii libertatea vreme de mai multe secole. În august 1917, în vremea guvernului provizoriu, un Sinod reprezentând întreaga Biserică [Rusă] s-a adunat la Moscova, fiind format din 256 de membri ai clerului și 299 de mireni. Alcătuirea în mod democratic și programa acestui Sinod fuseseră stabilite de Comisia presinodală. Acest Sinod a adoptat o nouă Constituție a Bisericii care prevedea reinstituirea Patriarhiei, alegerea episcopilor de către dioceze și prezența mirenilor la toate nivelurile administrației bisericești. Doar aceste tulburări revoluționare au îngăduit Mitropolitului Moscovei, Tihon, să fie ales Patriarh (31 octombrie 1917, la șase zile după ajungerea bolșevicilor la putere). Evenimentele sângeroase în care se scălda țara nu au permis însă aplicarea tuturor reformelor, dar oamenii au ales câțiva episcopi noi în câteva dioceze.

Guvernul bolșevic, datorită ideologiei sale marxiste, considera toate religiile drept „opiu al poporului”. În 20 ianuarie 1918 a publicat un decret ce despuia Biserica de toate drepturile legale, inclusiv de dreptul de proprietate. Prevedrile decretului nu au putut fi implementate imediat, iar vreme de câțiva ani, Biserica a rămas o forță socială puternică. În replică, Patriarhul a dat un decret prin care excomunica „dușmanii văzuți și nevăzuți ai lui Hristos”, fără însă a numi concret membrii guvernului. De asemenea, Patriarhul s-a pronunțat asupra anumitor chestiuni politice pe care le considera importante din punct de vedere moral: în martie 1918 a condamnat tratatul de pace de la Brest-Litovsk care a stabilit armistițiul defavorabil dintre Rusia și Puterile Centrale, iar în octombrie i-a adresat o „admonestare” lui Lenin, cerându-i să proclame amnistie. Tihon a avut însă grijă să nu lase impresia că ar fi contra-revoluționar, iar în septembrie 1919 a cerut credincioșilor să nu-i sprijine pe Albi (anti-comuniști) și să se supună decretelor Guvernului Sovietic care nu erau contrare conștiinței lor creștine.

După 1922, independența Bisericii a avut mult de suferit. În luna februarie a acelui an, guvernul a emis un decret de confiscare a tuturor obiectelor de valoare de prin biserici. Patriarhul ar fi fost de acord cu această măsură, dacă ar fi avut mijloacele de a verifica afirmația guvernului cum că toate obiectele confiscate din biserici vor fi folosite pentru ajutorarea populației înfometate de pe Volga. Guvernul a refuzat, însă, orice garanție, dar a sprijinit un grup de clerici care doreau să colaboreze pentru a-l depune pe Patriarh. În vreme ce Tihon se afla în arest la domiciliu, acest grup a preluat controlul, iar la scurtă vreme proclama susținere din partea unui însemnat număr de episcopi și clerici. Acest lucru a devenit cunoscut sub numele de Schisma Bisericii Vii (sau Renovate), fapt ce a rupt unitatea internă și rezistența Bisericii. Numeroși episcopi și clerici credincioși Patriarhului au fost cercetați și executați, inclusiv tânărul și progresistul Mitropolit Veniamin al Petrogradului. Curând, „Biserica Vie” a rupt rânduielile universale ale Ortodoxiei, îngăduind preoți căsătoriți să devină episcopi și permițând preoților văduvi să se recăsătorească.

Când a fost eliberat, Tihon a condamnat pe schismatici, iar mulți clerici s-au întors sub ascultarea sa. Dar tot el a publicat (probabil că împotriva voinței lui) o declarație în care afirma că „nu este un dușman al guvernului sovietic” și a încetat orice opoziție publică față de autorități. Atitudinea conformistă a lui tihon nu a avut rezultate imediate. Toți succesorii săi (a murit în 1925) au fost arestați. În 1927, locțiitorul patriarhal, Mitropolitul Serghie, a jurat loialitate guvernului sovietic. Fără îndoială, sub guuvernarea lui Iosif Stalin, în ultimii ai ai deceniului ’20 și în anii ’30, Biserica a suferit o sângeroasă persecuție care a făcut mii de victime. În 1939, doar 2, 4 episcopi ortodocși și 100 de biserici mai existau în mod oficial: Biserica era prctic suprimată. Martiriul Bisericii Ruse din perioada sovietică a fost, probabil, cea mai intensă și mai sângeroasă persecuție la care a fost supusă Biserica în întreaga ei istorie.

În vremea celui de-al doilea Război Mondial s-a petrecut o spectaculoasă răsturnare de situație a acestor politici ale lui Stalin. În 1943, Mitropolitul Serghie a fost ales Patriarh, iar schisma „Bisericii Vii” a încetat. În vremea succesorului lui Serghie, Patriarhul Alexei (1945-1970), Biserica [Rusă] a deschis peste 25 000 de biserici, iar numărul preoților a ajuns la 33 000.Primul Ministru Nikita Hrușciov a inițiat un nou curent de măsuri antireligioase în anii 1959-1964, reducând numărul bisericlor deschise la sub 10 000. Patriarhul Pimen a fost ales în 1971, urmându-i lui Alexei, și deși Biserica se bucura de adeziunea a milioane de oameni, viitorul ei era nesigur.

În ultimii ani ai deceniului ’80, după 70 de ani de represiune și propagandă anti-religioasă, Biserica [Rusă] s-a bucurat de mai multă libertate religioasă, culminând cu disoluția Uniunii Sovietice din 1991.

Balcanii și Europa de Est

Aducând căderea imperiilor turc, austriac și rus, Primul Război Mondial a provocat schimbări semnificative în structura Bisericii Ortodoxe. La granița vestică a ceea ce era atunci Uniunea Sovietică, în tinerele republici ale Finlandei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei, minoritățile ortodoxe s-au instituit ca Biserici autonome. Primele trei s-au alăturat jurisdicției constantinopolitane, iar dioeceza lituaniană s-a alăturat celei moscovite. În Polonia, care pe atunci cuprindea câteva milioane de bieloruși și ucrainieni, Patriarhia Ecumenică a stabilit în 1924 o Biserică autocefală, în ciuda protestelor patriarhului Tihon. După cel de-al doilea război mondial, autonomiile Estoniei, Letoniei și Lituaniei au fost suprimate din nou, iar în Polonia, Biserica ortodoxă a fost integrată jurisdicției Moscovei, pentru ca în 1948 să fie declarată din nou autocefală.

În Balcani, schimbările au fost și mai semnificative. Cele cinci mari dioceze sârbești (Muntenegru, Patriarhia de Karlowitz, Dalmația, Bosnia-Herțegovina și Serbia Veche) au fost unite (între 1920 și 1922)într-o singură Patriarhie Sârbă cu sediul la Belgrad, capitala noii Yugoslavii. La fel, diocezele românești ale Modovei și Valahiei, Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei au format noua Patriarhie a României în 1925, cea mai mare Biserică autocefală din Balcani. În cele din urmă, după tensiuni și o perioadă de schismă, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut autocefalia Bisericii Albaniei.

După cel de-al doilea război mondial, în statele din Balcani au fost instaurate regimuri comuniste. Nu au avut loc tentative de lichidare a Bisericilor în întregime, așa cum s-a petrecut în Rusia în anii ’20 și ’30. Atât în Yugoslavia, cât și în Bulgaria, biserica și statul erau separate legal. În România, în mod paradoxal, Biserica Ortodoxă a rămas legată legal de statul comunist. Având un aport solid la rezistența anti-germană, Biserica Sârbă a fost în stare să-și păstreze o mai mare independență față de sistem decât bisericile surori din Bulgaria și România. În general vorbind, toate Bisericile din Balcani au adoptat o atitudine loială față de noile regimuri, conformă cu exemplul dat de Patriarhia Moscovei. Plătind acest preț, au păstrat deschise câteva școli teologice, anumite publicații, precum și accesul public la cult. Acesta a fost și cazul minorității ortodoxe din Cehoslovacia, care a fost unită și organizată într-o Biserică autocefală de către Patriarhia Moscovei, în 1951. Doar în Albania, guvernul comunist a anunțat lichidarea totală a religiei organizate, în urma Revoluției Culturale din 1966-1968.

Dintre toate Bisericile naționale, doar Biserica Greciei a fost singura care și-a păstrat statutul legal dobândit în secolul al XIX-lea, acela de biserică națională. Astfel, ea a fost sprijinită de diversele regimuri politice care s-au perindat în Grecia și a putut desfășura o impresionantă lucrare misionară internă. Frăția Zoí (Viață), organizată pregum organizațiile religioase occidentale, a înființat cu succes un sistem extins de școli bisericești.

Guvernele comuniste din Europa de Est au căzut la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, eliminând [parțial, n.tr.] controlul statului asupra Bisericilor și aducând un suflu nou în politica și libertatea religioasă din regiune.

Biserica ortodoxă în orientul Mijlociu

Ca o consecință a Războiului Greco-Turc, în 1922 întreaga populație greacă din Asia Mică a fost transferată în Grecia, iar sub directa jurisdicție a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol au rămas doar populația greacă, ortodoxă, din Istanbul și din vecinătăți. Această populație, în scădere rapidă în ultimii ani, s-a redus astăzi la doar câteva mii. Înca fiindu-i recunoscut un primat onorific între Bisericile Ortodoxe, Patriarhia Ecumenică exercită jurisdicție asupra unor dioceze din diasporá și, cu consimțământul guvernului grec, din insulele grecești. Patriarhia Ecumenică a organizat mai multe conferințe pan-ortodoxe, în Rodos, la Belgrad, Geneva și în alte orașe, începând pregătirile pentru un Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Împreună cu Patriarhia Ecumenică, vechile tronuri ale Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului constituie rămășițele trecutului imperial bizantin, iar în condițiile actuale au mari posibilătiți de dezvoltare: Alexandria, ca centru al comunităților africane emergente; Antiohia, ca centru al celui mai mare grup creștin arab, cu dioceze în Siria, Liban și Irak; Ierusalim, ca marele custode al sfintelor locuri creștine.

Cele două vechi Biserici ale Ciprului și Georgiei, cu istoria lor deosebită, continuă să joace un rol important între Bisericile Ortodoxe surori. Autocefală din anul 431, Biserica Ciprului a sipraviețuit unor ocupații succesive, adesea opresive, din partea arabilor, cruciaților, venețienilor, turcilor și englezilor. Urmând tradiției din zonele în care islamul este predominant, Arhiepiscopul este considerat etnarhul ciprioților creștini. Arhiepiscopul Makarios a fost cel dintâi președinte al Republicii independente a Ciprului, în 1960. Biserica Georgiei, izolată în Caucaz într-o țară ce a devenit parte din imperiul Rus în 1801, este moștenitoarea unora din cele mai vechi tradiții creștine. Ea și-a dobândit autocefalia de la Biserica-mamă a Antiohiei în secolul al VI-lea, dezvoltându-și o civilizație literară și artistică specifică limbii proprii. Întâistătărul ei poart titlul de Patriarh Catolic. În 1801, atunci când rușii au anexat țara, au suprimat autocefalia Bisericii Georgiei, aceasta fiind păstorită de un exarh rus până în 1917, atunci când georgienii și-au restabilit independența eclesiastică. Persecutată cu cruzime în anii ’20, Biserica Georgiei a supraviețuit până în prezent ca o Patriarhie autocefală.

Ortodoxia în Statele Unite

Primele comunități ortodoxe din ceea ce astăzi constituie Statele Unite au fost stabilite în Alaska și pe Coasta de Vest, în urma expansiunii extreme a misiunilor rusești prin Siberia. Monahii ruși s-au instalat pe insula Kodiak în 1794. Printre ei se afla Sfântul Gherman (adormit în 1837, canonizat în 1970), un ascet și un apărător al drepturilor băștinașilor împotriva exploatării brutale de către comercianții ruși. După vânzarea Alaskăi către Statele Unite, o dioceză separată, a Insulelor Aleutine și a Alaskăi, a fost creată de către Sfântul Sinod în 1870. Odată cu transferul scaunului diecezan la San Francisco și cu redenumirea diocezei ca fiind a Insulelor Aleutine și Americii de Nord (în 1900), aceasta șia exercitat jurisdicția asupra întregului continent nord-american. În 1880, ea a acceptat întoarcerea la ortodoxie a sute de parohii uniate formate de emigranții din Galicia și Carpato-Rusia, foarte numeroși mai ales în statele industrializate din nord și în Canada. De asemnea, dioceza slujea și necesităților emigranților din Sârbia, Grecia, Siria, Albania și alte țări. Anumite comunități grecești și românești, însă, și-au adus preoții din țara-mamă, fără să comunice cu episcopul american. În 1905, Arhiepiscopul american Tihon (viitorul Patriarh al Moscovei) a prezentat Sinodului Bisericii Ruse proiectul unei Biserici a Americii autocefale sau autonome, a cărei structură să reflecte caracterul multietnic al membrilor ei. De asemenea, a prevăzut „americanizarea” inevitabilă a turmei și a încurajat traducerea Sfintei Liturghii în limba engleză.

Aceste proiecte, însă, au fost împiedicate de tragediile prin care a trecut Biserica Rusă în urma Revoluției. Sistemul administrativ al Bisericii Ruse s-a prăbușit. Grupurile de emigranți non-ruși au căutat și au obținut afilierea la bisericile-mame. În 1921 a fost înființată Arhidioceza Greacă a Americii de Nord și de Sud, de către Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea Metaxakis. Au urmat apoi alte serii de divizări ale fiecarui grup național, în mod repetat, iar anumite declarări de independență nu au făcut decât să întărească confuzia.

O reacție la acest pluralism haotic s-a făcut simțită în anii ’50. Cooperarea mai strânsă dintre diversele jurisdicții și educația teologică sistematică au contribuit la creșterea dorinței de unitate. În 1960 a luat ființă Conferința Episcopilor Canonici din Statele Unite (SCOBA).În 1970, Patriarhia Moscovei, reinițializând proiectul lui Tihon din 1905, a acceptat formal ca dioceza ei din America (cu care se afla în conflict din 1931, pe tema loialității față de Uniunea Sovietică) să fie considerată Biserica Ortodoxă Americană autocefală (OCA), cu totul independentă față de vreo intervenție administrativă din afară. Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, însă, a protestat față de această turnură, a respins o cerere de autonomie prezentată de arhidioceza greacă (cea mai mare Biserică Ortodoxă din Statele Unite), iar în 1970 și-a reiterat opoziția față de utilizarea limbii engleze în cult. Această ultimă criză a Ortodoxiei americane se datorează neînțelegerii rolului prezenței ortodoxe în lumea occidentală și a concentrării asupra chestiunii utilității păstrării vechilor legăturilor etnice.

Diaspora ortodoxă, schimbarea calendarului și misionarismul

Începând cu cel dintâi război mondial, milioane de est-europeni s-au dispersat în diferite regiuni în care nu existeaseră până atunci comunități ortodoxe. Revoluția Rusă a provocat o masivă emigrație politică, mai ales înspre Vestul Europei și cu precădere în Franța. Emigrația a cuprins și eminenți oameni ai Bisericii, teologi și intelectuali creștini, precum Bulgakov, Berdiaev și Zenkovski, care nu doar că au fost capabili să înființeze la Paris o Școală Teologică de reputație, dar au și contribuit semnificativ la mișcarea ecumenică. În 1922, Patriarhul Tihon l-a numit pe Mitropolitul Evloghie drept conducător al bisericilor din emigrație, având rezidența la Paris. Autoritatea Mitropolitului a fost însă pusă la îndoială, însă, de un grup de episcopi care-și părăsiseră tronurile din Rusia, retrăgându-se împreună cu armatele Albilor și care-și găsiseră refugiul la Sremski-Karlovci, ca oaspeți ai Bisericii Sârbe. În ciuda câtorva tentative de reconciliere, „Sinodul” de la Karlovci a refuzat să recunoască vreo decizie luată de proaspăt restabilita Patriarhie a Moscovei, acuzându-i pe ierarhii ruși de colaborare cu comuniștii și de trădare a Bisericii. Această [nouă] Biserică și-a mutat sediul la New York, fiind cunoscută drept Biserica ortodoxă Rusă din afara Rusiei (ROCOR). Ea este foarte cunoscută mai ales prin activitatea sa misionară, evlavia tradițională și atitudinea fermă față ecumenism și modernism. Totuși, această Biserică nu avea nici o relație canonică cu celelalte Patriarhate și Biserici Ortodoxe. […]

O similară Biserică Ortodoxă Ucraineană în Exi se găsește într-o situație necanonică asemănătoare, în vreme ce alte grupări emigrate și-au găsit refugiul sub auspiciile canonice ale Patriarhiei Ecumenice.

În 1924, schimbarea de către Patriarhia Ecumenică și, curând după aceea, a unui număr de Biserici locale a tradiționalului Calendar Iulian și adoptarea așa-zisului calendar Gregorian îndreptat a provocat schisme foarte dureroase în Grecia, România și Bulgaria. Între timp, grupările de Vechi Calendariști s-au divizat și mai tare pe subiectul validității tainelor Bisericii oficiale. O reacție necontrolată a Biseriii oficiale a Greciei nu a făcut decât să adâncească schisma existentă. Vechii Calendariști, care începuseră ca o mișcare împotriva schimbării calendarului, s-au transformat treptat într-o mișcare ce respinge cu tărie orice fel de activitate ecumenică. În viziunea lor, schimbarea calendarului nu a făcut decât să deschidă poarta Bisericii pentru o și mare modernizare și secularizare. Eclesiologia radicală a unor Vechi calendariști extremiști a izolat aceste grupări de comuniunea cu alte Biserici Ortodoxe. Pe de altă parte, Vechii calendariști moderați, care recunosc validitatea tainelor Bisericii oficiale se abțin de la comuniunea cu alte Biserici, așteptând reîntoarcerea la cursul tradițional.

După al doilea război mondial, emigrația greacă înspre Europa de Vest, Australia, Noua Zeelandă și Africa a luat o mare amploare. În Africa de Est, fără un prea mare efort inițial din partea lor, acești emigranți vorbitori de limbă greacă au atras un mare număr de creștini ortodocși ce au descoperit în Liturghia ortodoxă și în cultul ortodox o formă de creștinism mai acceptabilă decât instituțiile dogmatice ale creștinătății occidentale. De altfel, Ortodoxia are, în ochii lor, avantajul de a nu avea vreo legătură cu regimurile coloniale din trecut. Comunități ortodoxe, cu un număr tot mai mare de clerici autohtoni, se răspândesc în Uganda, Kenya și Tanzania. Mai puțin planificate decât fostele misiuni ruse din Alaska și Japonia, aceste tinere Biserici constituie o turnură interesantă a creștinătății africane.

Sursa: Kallistos Ware, The Orthodox Church, p. 12-16.