Pátmos – Ceremonia spălării picioarelor

Th. G. Axelós

În fiecare an din ultimii patru sute, de Joia Mare, în Pátmos, mica insulă a marilor descoperiri dumnezeiești, se reconstituie scena dumnezeiască a Cinei celei de Taină, obicei pe care nici trecerea timpului, nici anii îndelungați și grei de sclavie – sub turci, italieni și germani – n-au putut să-l șteargă. Și asta deoarece ține de patrimoniul religios, unul din cele mai puternice și mai trainice elemente, căruia i sa datorează unitatea creștin-națională a insulei noastre, pe care au pășit atâția sfinți și care, de-a lungul secolelor, a reprezentat un adevărat far luminos și o minunată acropolă spirituală a întregului Dodecanez.

Această reconstituire constă într-o ceremonie caracterizată prin măreție, religiozitate și farmec, care este săvârșită până în zilele noastre în sfântul oraș al Ierusalimului și în Antiohia. Acest eveniment, specific sfintelor zile din Săptămâna Mare, este unul de o importanță majoră, nu numai pentru insula Pátmos, ci și pentru insulele vecine – Sámos, Ikaría, Léros, Kálimnos – iar, în trecut, chiar și pentru orașele de pe țărmul vestic al Asiei Mici.

În timpul ocupației italiene, s-a înregistrat o scădere drastică a numărului pelerinilor care veneau cu multă evlavie în insulița noastră pentru a asista la această minunată ceremonie. Acum, însă, odată cu restaurarea libertății, ceremonia și-a recăpătat strălucirea de odinioară, redevenind acel eveniment a cărui amploare religioasă copleșește viața liniștită și pașnică a insulei noastre.

Despre originile acestei ceremonii religioase a spălării picioarelor avem mărturii încă din secolul IV, mai excat de la sinodul din Elvira, care a avut loc în jurul anului 300 d.H. În perioada medievală, era practicată în multe mănăstiri și, în special, în reședințele episcopale. De asemenea, împărății bizantini, vrând să urmeze exemplul smeritului și blândului Nazarinean, spălau picioarele a doisprezece oameni săraci, pe care, la sfârșit, îi și răsplăteau cum se cuvine. Ceremonia în sine sau, mai bine zis, această reconstituire nu reprezintă decât un act de aducere aminte și de imitare a gestului simplu și smerit al Domnului Hristos, Care S-a oferit să spele picioarele ucenicilor Săi, vrând astfel să dea întregii omeniri un exemplu de smerenie nedisimulată.

În Miercurea Mare, spre seară, în una din cele două piețe centrale ale Hórei (capitala insulei) – piața Xánthou sau piața Patriarhului Theófilos II, prin rotație – o echipă de lucru, tocmită de administrația insulei, ridică o estradă mare de lemn, aproape pătrată, care, în limba insulei noastre este cunoscută sub numele de «nihtíras» (lavoar, spălător).

În Joia Mare, dis de dimineață, începe împodobirea ei. Cruci de argint confecționate cu măiestrie și aranjate la o anumită distanță una de alta, cununi împletite din frunze de dafin și mirt, covoare multicolore, întinse pe podea, îi dau un aspect nemaipomenit. Arcada centrală de la intrare este împletită dintr-o sumedenie de flori de primăvară frumos mirositoare, dintre care ies în evidență viorele viu colorate și nardul aromat, care răspândesc un parfum absolut îmbătător. Pe estradă se așează doisprezece scaune: șase de-a stânga și șase de-a dreapta, iar la mijloc, vis-a-vis de arcada de la intrare, un fotoliu pentru egumen. În centru se amplasează o măsuță, pe care se pune spălătorul de argint.

Copacii înalți dimprejurul pieței, cu frunzișul lor bogat și verde, își întind umbra răcăroasă peste mulțimea de oameni adunați, protejându-i de razele arzătoare ale soarelui de primăvară. Într-o liniște deplină, aceștia urmăresc – cuprinși de o emoție adâncă – fiecare mișcare a monahilor de la Mănăstirea Moní, care interpretează rolul ucenicilor în cadrul reconstituirii scenei Cinei celei de Taină.

Suntem în Joia Mare. Este ora 11 dimineață. La mănăstire, tocmai a fost săvârșită Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, în cadrul căreia s-a scos Sfântul Agneț, «mărgăritarul» cel de mult preț, care va fi păstrat în chivotul de pe Sfânta Masă, urmând să fie administrat celor grav bolnavi sau celor aflați în pragul morții. Monahii, în frunte cu egumenul, se îndreaptă spre biserica Megáli Panaghiá. Preoții sunt îmbrăcați toți la fel, în veșminte îmbodobite cu broderii de aur și purpură, adevărate comori vestimentare, care datează din perioada bizantină și care se păstrează în condiții impecabile până în zilele noastre.

Clopetele mari ale mănăstirii bat tare, într-un ritm lent, făcând să vibreze întreaga suprafață a insulei. Sunetul lor, asociat cu priveliștea dulce a naturii de primăvară, crează o atmosferă de vis. Cu adâncă evlavie și emoție puternică, insula respiră și trăiește – pe întreaga durată a Săptămânii Mari – în atmosfera profundă a Patimilor Domnului.

De la Megáli Panaghiá, cei doisprezece preoți, care îi preînchipuie pe cei doisprezece ucenici ai Mântuitorului, ale căror nume le și împrumută, pornesc, doi câte doi, înspre piața cu pricina. În urma lor, merge egumenul înconjurat de patru diaconi, îmbrăcat în mantie vișinie, ținând într-o mână bastonul – în calitate de exarh patriarhal – iar în cealaltă o Evanghelie mică cu copertă aurie. Cu toții – preoți și egumen – poartă culion și camilafcă, detaliu care sporește senzația de gravitate și solemnitate a procesiunii. În fața alaiului pășește un monah, care cu o mână ține un sfeșnic imens de argint și cu cealaltă un vas de argint plin cu apă. Ultimul vine eclesiarhul – primul (prótos) psalt al mănăstirii, având cea mai frumoasă voce – care cântă psalmul 50 «Milostive, miluiește-mă Dumnezeule…». «Ucenicii» și «Învățătorul» au ajuns deja la paraclisul sfintei Fotiní sau al sfântului Gheorghe (în funcție de piață), unde va avea loc ceremonia spălării picioarelor. Mai întâi eclesiarhul își ocupă poziția prestabilită, vis-a-vis de estradă, într-un loc de unde mulțimea îl poate vedea și auzi citind pericopele evanghelice.

Cei patru diaconi, cădind cu cădelnițele lor mari și răsunătoare, îi însoțesc pe cei doisprezece preoți – ucenici, care urcă pe scenă doi câte doi. După ce fac o plecăciune unul în fața celuilalt, «ucenicii» se așează pe scaune, din ambele părți, dinspre exterior spre centru, în ordinea în care au fost chemați la apostolat de către Iisus, începând cu fii lui Zevedeu. Ultimul se așează Iuda Iscarioteanul. Mai demult, rolul său era interpretat de către un mirean, tocmai pentru a se deosebi de ceilalți. În schimbul acestei interpretări, mireanul respectiv era răsplătit cu cincizeci de groși (monede) și un caș. Mai târziu, însă, rolul lui Iuda a fost înmânat tot unor monahi, precum Polýkarpos sau Isídoros. După ucenici, apare și egumenul, însoțit de cei patru diaconi. În tot acest timp, eclasiarhul cântă troparul «Când slăviții ucenici la spălarea Cinei s-au luminat…». Imediat ce și-au ocupat cu toții pozițiile, începe să se deruleze «filmul» Cinei de Taină, mai întâi sub formă de dialog (prima parte), iar apoi urmează acțiunea propriu-zisă (părțile II și III).

Prima parte constă într-un dialog scurt, bogat în imagini și sensuri dumnezeiești, între Domnul Hristos și ucenicii Săi, dialog în care se pune accent pe porunca iubirii («să vă iubiți unul pe altul»), pe care ne-a adresat-o Marele Învățător. Urmează partea a doua, care conține spălarea picioarelor ucenicilor, dovada smereniei fără margini a lui Iisus. În partea a treia, este descrisă agonia Domnului din timpul rugăciunii de pe Muntele Măslinilor, acolo unde a fost încercat ca om, ca mai apoi să învingă ca Dumnezeu.

Din locul înalt în care se află, eclesiarhul citește melodic și încet pericope din Evangheliile lui Ioan, Matei și Marcu, în care este surprins dialogul dintre Învățător și ucenicii Săi, repetând – înainte de fiecare întrebare și răspuns – stereotipurile «iar El a zis» – «iar ei au răspuns». Prima pericopă care se citește este din Evanghelia lui Marcu: «în vremea aceea, luând Iisus pe cei doisprezece ucenici, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple» (10, 32). Urmează dialogul dintre Iisus și ucenici (Ioan cap. 14, Mat. 20, 22-29 și Marcu 10, 32-45), în care Mântuitorul le descrie acestora cele ce aveau să I se întâmple, după ce, în prealabil, îi îndemnase să aibă iubire între ei.

Acestui dialog (I parte) îi urmează partea a doua, care constă în spălarea picioarelor ucenicilor. În clipa în care eclesiarhul citește din Evanghelia lui Ioan «Iisus, știind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini, […] S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine și, luând un ștergar S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor…» (13, 3-5), egumenul se încinge cu un ștergar vișiniu, de catifea, și, turnând apă din vas în spălător, începe să spele picioarele preoților, începând cu «Iuda». În fond, spălarea picioarelor constă în simpla stropire a acestora cu apă de flori, adică cu binecunoscuta «apă de trandafiri». Este cel mai impresionant moment al ceremoniei, dimpreună cu refuzul lui Petru (în acest sens, este de neuitat rolul interpretat de veșnicul întru pomenire monah Bakratákis), care, după ce este mustrat de Învățător, Îl îndeamnă să-i spele «nu numai picioarele, ci și mâinile și capul».    «Atunci Iisus a mers împreună cu ucenicii la un loc ce se cheamă Ghetsimani […] și, luând cu Sine pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista și a Se mâhni» (Mat. 26, 36-37) continuă să citească eclesiarhul, timp în care egumenul, dimpreună cu cei trei «ucenici», coboară de pe estradă. Acesta se îndreaptă spre un colț al pieței, în timp ce ucenicii, rămași în fața estradei, lângă intrarea principală, îngenunchiază, după porunca Învățătorului: «rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine».

Apoi urmează partea a treia a scenei, care constă în descrierea trăirilor și încercărilor lui Iisus, Care, deși avea sufletul «întristat până la moarte», exclamă către Tatăl Său: «dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu…». În același timp, este încercat și devotamentul ucenicilor față de Persoana Sa, în cele mai grele clipe ale «dramei» Sale. Dintr-un colț al pieței, egumenul se roagă în fața icoanei «Erhómenos» (Cel ce vine), o icoană bizantină mare și foarte veche, de o rară frumusețe, una din relicvele mănăstirii noastre, în care este zugrăvit Iisus rugându-Se pe muntele Măslinilor.

«Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești…» (Mat. 26, 39-42). După ce a venit la ucenici și i-a găsit dormind, Se reîntoarce la locul de rugăciune. Agonia și întristarea ating cote maxime. Iisus Se roagă din nou: «Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta». Apoi, venind iar la ucenici, îi găsește tot dormind cu «ochii îngreuiați». După aceea lăsându-i, se duce din nou să se roage Părintelui ceresc, de data aceasta întărit și convins de rolul care i-a fost încredințat de Acesta în cadrul iconomiei mântuirii neamului omenesc. Apoi, întorcându-se pentru a treia oară, cu o voce domoală, îi îndeamnă pe ucenici: «sculați-vă să mergem; iată, s-a apropiat ceasul ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoșilor» (vezi Mat. 26, 44-46).

Atunci cei trei preoți se ridică de la pământ și urcă din nou pe estradă, împreună cu egumenul. Și astfel se încheie reproducerea scenei Cinei celei de Taină. La final, egumenul, stând în fața intrării și ținând în mâini Evanghelia și un mic buchet de flori (maghirani), stropește cu apa sfințită a spălătorului mulțimea de credincioși care trece prin fața sa ca să sărute Sfânta Evanghelie, adesându-și unii altora tradiționalele urări «La mulți ani» și «Spolátes» (eis pollá éti = întru mulți ani).

După ce s-au împlinit toate acestea, în aceeași rânduială și în același sunet de clopote, monahii se întorc la vatra lor veșnică, această cetate bizantină, care, de-a lungul secolelor, a reprezentat un adevărat chivot sfânt, în care s-au păstrat cele mai importante vestigii ale Neamului și Religiei noastre.

La fel și poporul, care a asistat la această dumnezeiască ceremonie, se împrăștie fiecare la casa lui, cu sufletul liniștit și plin de entuziasm, încercând să trăiască cu aceeași evlavie, cu aceeași emoție religioasă și celelalte slujbe bisericești ale Săptămânii Mari, sub cerul senin, în adierea lină și dulce a naturii acestei insulei mici, dar deosebit de însemnate a Pátmosului, locul marilor descoperiri dumnezeiești.