Mesajul de Paști al Egumenului Mănăstirii Grigoríou, Arhim. Gheorghios (Kapsanis)

«Ca un mielușel de un an, cununa cea binecuvântată de noi, Hristos de voie pentru toți S-a jertfit, Paștile cele curățitoare. Și iarăși frumos din mormânt Soarele Dreptății nouă ne-a strălucit» (Canonul Învierii, cântarea IV).

După ieșirea din robia egipteană, poporului israilitean i s-a poruncit de către Dumnezeu să mănânce mielul pascal (Ieșire 12, 3-10), care preînchipuia Paștile, adică pe «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (Ioan 1, 29), pe Cel ce S-a jertfit pe Sine pentru viața și mântuirea lumii.

În Vinerea Mare, L-am văzut pe Domnul Hristos înălțat pe lemnul Crucii, suferind pentru noi. Iconografia ortodoxă a Răstignirii nu ni-L prezintă ca pe un simplu om sărman, condamnat la moarte pe cruce, ci ca pe Hristos Dumnezeu, Care suferă ca om desăvârșit, dar, în același timp, ca Domn al slavei, învinge durerea și moartea. De aceea, în locul titulaturii «Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor», este preferată inscripția «Împăratul slavei».

Hristos, Împăratul nostru, a urcat pe Cruce de bunăvoie, ca să Se jertfească pentru noi. În același timp, în calitate de Mare Arhiereu, săvârșește singura jertfă adevărată și mântuitoare, prin care se sfințește întreg universul. Crucea reprezintă jertfelnicul pe care este înfăptuită jertfa cea izbăvitoare de către Cel care este concomitent și Jerftă și Jertfitor. Se jertfește pe Sine din iubire nemărginită pentru creatura Sa. Sfântul Nicodim Aghioritul mărturisește că Hristos, deși putea să ne mântuiască printr-un simplu gest, a preferat să îndure această moarte dureroasă și necinstită, tocmai pentru a-Și arăta iubirea nemăsurată pentru creatura sa înzestrată cu rațiune și pentru a ne convinge să nu preferăm nimic în afară de El.

În rugăciunea arhierească de dinainte de Patima Sa, Domnul menționează că «pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine însumi» (Ioan 17, 19), sintagmă, care, în opinia sfântului Chiril al Alexandriei, înseamnă «Mă jertfesc pe Mine însumi, ca jertfă fără de prihană – închinată lui Dumnezeu – pe jertfelnicul Crucii, astfel încât, prin sângele Meu, toți ucenicii Mei să devină părtăși sfințirii și mântuirii care izvorăsc din această Jertfă» (PG 74, 544).

Prin extensie, și credincioșii care se vor sfinți vor deveni și aceștia jertfe sfinte, închinate lui Dumnezeu (Ioan Hrisostom), conform îndemnului sfântului apostol Pavel: «să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu» (Rom. 12, 1).

Însă, deși Domnul a pătimit și a murit pentru a sfinți și mântui întreaga lume, mulți oameni continuă să trăiască departe de Harul Său și, prin urmare, de sfințirea și mântuirea oferită de El. Conform spuselor sfântului Nicodim Aghioritul, aceasta reprezintă cea mai mare durere a Sa: «Dacă S-a întristat atât de mult văzând Ierusalimul, astfel încât a plâns pentru nenorocirile și distrugerile pe care urma să le îndure din partea romanilor…, cu atât mai mult S-a întristat și a plâns pentru cei care L-au răstignit pe El, Cel ce avea să-i mântuiască». Însă mai mult decât de răutatea celor care L-au răstignit, «sufletul Său s-a întristat de nerecunoștința creștinilor, fiindcă știa că mulți dintre credincioșii răscumpărați cu scump Sângele Său aveau să-I nesocotească Patimile izbăvitoare și să disprețuiască poruncile Sale, căzând în capcana diavolului» (Nevoințe duhovnicești, 41). De aceea, femeilor care plângeau văzându-L pe Cruce le-a zis: «nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri» (Luca 23, 28).

Într-adevăr, jertfa dătătoare de viață a Domnului nostru este ineficientă dacă noi nu ne jertfim zilnic propria voință egoistă, poftele împătimite și pornirile păcătoase ale sufletului, dacă nu devenim și noi jertfă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Conform opiniei Fericitului Augustin, pe Golgota au fost înfipte trei cruci: Crucea Celui fără de păcat, care este de nepriceput și de neconceput pentru mintea noastră limitată, crucea tâlharului pocăit, care îi preînchipuie pe creștinii, care, prin nevoință și pocăință, devin jertfe sfințite înaintea lui Dumnezeu și crucea tâlharului nepocăit, care rămâne încorsetat în egoismul său, simbolizându-i pe cei care se auto-exclud de la bucuria Învierii celei slăvite și purtătoare de lumină.

Domnul nu a încetat nici o clipă să Se frământe, să sufere și să Se îngrijească de mântuirea noastră, fapt confirmat de El Însuși: «Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez» (Ioan 5, 17). Conform Sfinților Părinți, Domnul nu a încetat niciodată să-Și arate Pronia și iubirea față de creatura Sa, îngrijându-Se de sfințirea celui creat «după chipul Său». La această frământare și durere a Domnului participă toate slugile Sale credincioase. Sfântul Siluan Athonitul, pe parcursul întregii sale vieți, a suferit și a plâns neîncetat pentru întreg neamul omenesc. Cu cât mai mult ne sfințim, cu atât mai mult crește durerea noastră pentru mântuirea oamenilor.

Cum pot oare unii creștini să rămână liniștiți când văd cum predomină păcatul și întunericul, în loc să strige dimpreună cu David: «mâhnire m-a cuprins din pricina păcătoșilor, care părăsesc legea Ta» (Ps. 118, 53)? Durerea noastră devine și mai adâncă când vedem că se împuținează credința în Hristos Cel înviat, când vedem că Domnul slavei este pus în aceeași ecuație cu zeii păgâni în numele creării unei singure religii. Trece Săptămâna Mare, trece Paștile și nu conștientizăm faptul că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui Cel mai dinainte de veci, Care S-a întrupat pentru noi, suferă, Se răstignește, moare și este îngropat asemenea unui om muritor, ca să ne scoată pe noi din stricăciune și din moarte ca un Dumnezeu nemuritor. Nu realizăm că Și-a asumat chinul nostru de zi cu zi și moartea noastră, tocmai ca noi să trăim, eliberându-ne din lanțurile deznădejdii și întristării.

Evenimentul cel mai important al Istoriei nu este Crucea, patima, agonia sau durerea, ci Învierea. Căci Domnul nostru, după ce a murit pe Cruce, a înviat a treia zi și a umplut toate de strălucirea cea mai presus de lumină a Învierii Sale, dăruind bucuria Învierii tuturor celor care zilnic pășesc pe urmele Sale și se răstignesc dimpreună cu El. Credința neclintită în Hristos înseamnă cruce și Înviere. Evenimentul istoric de netăgăduit al Învierii Domnului spulberă întunericul păcatului, al durerii și al morții. «Știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare, moartea nu mai are stăpânire asupra Lui» (Rom. 6, 9).

Să lepădăm și noi, fraților, faptele moarte ale păcatului, curățindu-ne prin lacrimile pocăinței. Să ne păstrăm trupul și sufletul curate de orice întinare, pentru a ne putea uni cu Învingătorul morții și păcatului și pentru a putea gusta din bucuria cea fără de sfârșit a Învierii Lui. Mai ales în zilele noastre, când toate ni se par lipsite de lumină, de nădejde, fără nici o perspectivă.

În același timp, să nu încetăm a ne frământa și îngriji de frații noștri aflați «sub stăpânirea și în umbra morții», rugându-L pe Domnul slavei să le deschidă ochii sufletului și să-i lumineze cu Lumina cea neînserată a Învierii Sale. Ca, toți împreună, să-L slăvim în veacul veacului pe Domnul Dumnezeul nostru Cel Înviat și să gustăm din dulceața cea de negrăit, «mai presus de orice minte», a unirii cu El.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Arhimandritul Gheórghios,

Egumenul Sfintei Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte

Sfintele Paști 2013