Enciclica pastorală a Înaltpreasfinţitului Ierótheos, Mitropolitul de Nafpaktos şi Agios Vlasios

Hristos a înviat!

Fiecare dumnezeiască Liturghie este pascală, însă dumnezeiasca Liturghie care se săvârşeşte în noaptea praznicului Învierii lui Hristos, în noaptea Paştelui, are un har şi o strălucire aparte. Şi asta, pentru că i-a precedat o vreme de pregătire de aproape 50 de zile şi apoi, în toată Săptămâna Mare am trăit în sfintele slujbe Patimile şi Crucea lui Hristos şi, desigur, pentru că dumnezeiasca Liturghie de Înviere are loc noaptea, într-o revărsare de lumină.

Sfinţii Bisericii noastre însă prăznuiesc Paştele din perspectiva Paştelui celui veşnic, din perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu. Se bucură şi tresaltă, pentru că în această zi şi în acest răstimp se fac părtaşi Crucii şi Învierii lui Hristos, dar pregustă şi din bunurile veşnice. Viaţa lor dobândeşte astfel perspectivă şi sens, nu este îngrădită într-un spaţiu închis, plin de păienjenişul şi melancolia care definesc această viaţă.

Există o minunată epistolă a Sfântului Grigorie Theologul adresată unui cunoscut al său, care arată cum prăznuia el Paştele şi ce simţea în tot acest răstimp. A scris-o în zilele Paştelui şi exprimă bucuria pascală care îl stăpânea.

La începutul scrisorii scrie că, fiind obişnuiţi noi, oamenii, să le socotim pe cele nădăjduite ca îndepărtate, de aceea ne şi bucurăm de cele prezente. După această generală punere în temă, scrie: „sfânta zi a Paştelui la care am ajuns o socotesc mistagogie a bunurilor cereşti, «praznic care ne trece[1] dincolo»”. Expresia aceasta este minunată şi arată cum vedeau Sfinţii Paştele, considerându-l o „mistagogie” a bunurilor viitoare şi praznic „de trecere”, care ne călăuzeşte către cealaltă zi, către ziua cea neînserată. Acest lucru îi făcea să se bucure şi de toate cele prezente.

Experienţă aceasta a Sfântului Grigorie Theologul nu era una superficială şi sentimentală, ci o stare permanentă. De aceea scrie în epistola sa: „Eu am petrecut multe praznice ale Paştelui şi de acesta m-am desfătat în lunga mea viaţă”. Praznicul Paştelui a fost cu adevărat un fapt central al vieţii lui, care i-a definit-o şi i-a dat sens şi s-a desfătat neîntrerupt de el în viaţa sa.

Însă, în continuare îl îndeamnă pe destinatarul scrisorii sale să se roage pentru el şi să i se facă binefăcător spre împlinirea dorinţei sale, pe care o vede acum mai limpede, anume să iasă, aşa cum au făcut evreii, din Egiptul acestei vieţi, grele şi întunecate, şi după ce se va fi eliberat de pământ şi din robia facerii de cărămizi cu care suntem legaţi noi, oamenii, să se mute în pământul făgăduinţei care este Paştele cel veşnic al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Are mare însemnătate să vedem cum trăiau Sfinţii praznicele şi care erau cele mai profunde trăiri ale lor. Cunoaşterea noastră trebuie să fie una empirică şi nu doar intelectuală şi sentimentală. Sfântul Grigorie Theologul, aşa cum am văzut şi mai înainte, prăznuia Paştele ca viaţă plină de veselie, ca viaţă de eliberare de patimi, ca mistagogie şi trecere către Paştele cel veşnic, ca biruinţă triumfătoare împotriva morţii şi a fricii de moarte.

Aceasta este experienţa Bisericii şi experienţa adevăraţilor ei membri, care sunt Sfinţii. Din această perspectivă depăşeau ispitele, chinurile, mâhnirile, încercările, bolile şi chiar moartea pe care o vedeau venind. Paştele era centrul întregii lor vieţi, nădejdea şi aşteptarea lor, bucuria şi veselia lor, viitorul şi prezentul lor. Astfel, tristeţea se preschimbă în bucurie, deznădejdea în nădejde, întunericul în lumină, toate sunt luminate de lumina Învierii lui Hristos.

Fiecare om trece prin propriile lui încercări, îşi are propriile-i probleme. Şi venim la biserică, chiar şi în această strălucită zi, cu gânduri străine, cu oftaturi şi incertitudini, cu indispoziţii sufleteşti, trupeşti şi sociale. Mulţi ne întrebăm: „Ce va fi cu mine? Cum voi face faţă greutăţilor mele? Cum o să îmi revin din starea în care sunt? Cum îmi voi creşte copiii? Cum voi ieşi din singurătatea în care trăiesc? Cum îmi voi petrece restul vieţii?”. Şi multe alte nelinişti ne vin în minte.

Însă, la dumnezeiasca Liturghie, şi mai ales la cea a Învieri, se cuvine să ne hrănim din suflarea de viaţă-făcătoare, din văzduhul miruit al Paştelui, din bucuria Învierii lui Hristos. Să simţim praznicul Paştelui ca pe o „mistagogie” şi „trecere” către bunurile cele veşnice. Atunci ne vom umple de lumină şi viaţă, de nădejde şi dragoste, în pofida greutăţilor şi a ispitelor pe care le întâmpinăm în viaţa noastră.

Cu această viaţă şi nădejde pascală, cu „nădejdea cea vie prin învierea lui Iisus Hristos din morţi” (I Petru 1:3), vă adresez salutarea cea veşnică:

„Hristos a înviat”, fraţii mei!

Cu urări pascale,

Mitropolitul de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, Ierótheos